Maratonul regăsirii de sine
Am citit cartea aproape pe nerăsuflate și la finalul ei am găsit răspunsul la această întrebare.
Cum vede cartea un sportiv amator de anduranță
Am făcut sport toată viața mea, dar niciodată de performanță. Am jucat tenis, volei, baschet pe la cluburi sportive și fotbal în spatele blocului. Am învățat să înot singur la 13 ani și mi-am rupt mâna de două ori, o dată când am căzut dintr-un copac unde învățam să fac escaladă și a doua oară la handbal, în curtea liceului.
De aproape 5 ani sunt sportiv amator de anduranță și-mi testez limitele fizice și psihice la antrenamente și concursuri. Am terminat până acum 17 maratoane, un ultramaraton de 100 km și două curse de full Ironman. În procesul ăsta am pierdut 26 kg și mă simt mai bine ca oricând.
Pe lângă ceea ce face Tibi Ușeriu, „performanța” mea sportivă este joacă de copii. Dar cartea de față despre alergare, așa cum mi-am închipuit. Este mai degrabă o carte despre fugă, despre fuga de sine.
O carte despre România profundă și (aproape) nevăzută
În același timp, „27 de pași” este o carte despre România profundă, cea pe care nu o vedem decât foarte rar, atunci când răbufnește ca o latrină înfundată la televizor, în știrile care ne pot afecta emoțional. Cartea lui Tibi Ușeriu este, în accepțiunea mea, despre moarte și (re)naștere spirituală, despre urâtul și sublimul ființei umane, despre legături de sânge, despre răni care nu se închid niciodată, despre prejudecată și destin.
Paradoxal, cartea este ușor de citit, chiar dacă narațiunea ne poartă în salturi și cu dese ruperi de ritm, ca un veritabil roller-coaster emoțional, prin copilăria care i-a marcat viața lui Tibi Ușeriu și a construit înăuntrul lui un monstru de perseverență, prin adolescența care l-a învățat să trăiască și să accepte singurătatea și prin viața adultă în care a descoperit starea de echilibru, mântuirea prin suferință și povara responsabilității de a fi perceput ca un model de urmat. Mi s-a părut că este o carte rotundă, fără un început clar și fără un sfârșit conturat.
Sunt absolut convins că fiecare dintre noi poartă cu sine secrete mai mari sau mai mici, temeri și speranțe pe care nu vrem sau nu putem să le împărtășim. Tibi a avut curajul să ne destăinuie adevărul frust și dureros despre viața lui de copil, adolescent și adult de anduranță.
Ca și mine, sunt sigur că vă veți regăsi fie în anumite situații, fie în anumite trăiri din cele descrise în carte. Pentru că „27 de pași” este și despre povestea oamenilor obișnuiți care încearcă să-și găsească menirea și să-și explice existența.
Sunt de asemenea absolut convins că în România profundă sunt mii de suflete de copii care trăiesc și mor în drame similare, dar care încă nu au început sau încă nu știu să alerge. Sper ca, într-un fel, mesajul cărții lui să ajungă la ei.
Citiți „27 de pași” și veți înțelege ce spun. Vă avertizez însă că v-ar putea afecta emoțional.
Articol preluat din numărul 243/decembrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
