Nu știu ce vreau să fac… Ingredintele eșecului
Matei este în clasa a 12-a. Îmi zice că vrea să vorbim. Mă gândesc că s-a întâmplat ceva. Mă liniștește repede. „Nu știu ce vreau să fac. Când ai 15 minute să vorbim?”. Îi spun să ne auzim luni. Întotdeauna mi-am făcut timp pentru tinerii cu care lucrăm.
Matei este un caz dintr-o categorie mai largă. Este un tip creativ, introvert, operează foarte bine cu limbajul, îi place să scrie și să citească psihologie. Ne auzim pe telefon și îmi spune că vrea să meargă la Politehnică în toamnă. Destul de ciudat pentru mine, pentru că nu are profilul de politehnist. Din contră. Îl întreb de ce vrea asta. Îmi răspunde că se simte sigur pe domeniu pentru că a fost forțat să facă matematică și se descurcă destul de bine, nu crede că poate să ia sub 9,50 la Bac.
Matei, cum spuneam, este parte dintr-o categorie. Tot ce a făcut a fost să-și nege chemarea, să-și nege abilitățile, să-și nege plăcerea de a studia un domeniu de care este interesat. De ce? Pentru că îi este frică. I se pare că nu ar avea niciun viitor cu ceea ce îi place lui. Îmi trece prin minte ca un flash ce mi-a spus dirigu` din generală când i-am spus eu că vreau să dau la psiho. ”Și ce-o să faci, băi Atanasiule, cu psihologia asta?!!! Vei muri de foame!”. Nu am murit de foame…
Lipsa unui sistem de orientare vocațională, lipsa încrederii în sine, plus cuvintele unora ce se lipesc obsesiv de creierele tinere, conduc inevitabil la ezitare. Am stat de vorba aproape două ore. L-am rugat să-și imagineze cum arată o zi a lui de peste 10-20 de ani. I-a plăcut jocul. Nu conținea nimic despre matematică, fizică, IT, Politehnică. Nici măcar un amănunt. Ziua lui era alocată în alte activități. I-am spus acest lucru și s-a făcut tăcere. Din aia profundă.
Tinerii noștri de liceu sunt astăzi precum un orb pus într-o intersecție și căruia i se cere să ia o decizie. Fără să aibă nicio informație legată de direcții, opțiuni. Nimic.
M-a întrebat mama unui alt tânăr de-al nostru ce ar trebui ea să facă. De la școală așteptările sunt limitate. Sau zero. Părinții au preluat rolul acesta de orientare. Doar că nu prea știu de unde să apuce problema. Și fricile lor sunt mari. Accentuează fricile tinerilor.
Astăzi, citeam un studiu, peste 60% dintre adulții din România nu fac ceea ce și-ar fi dorit să facă. Uitându-mă la copiii noștri, văd că mulți dintre ei se aliniază încet la acest trend. Și nu este ok.
Ce am observat
În gimnaziu, copiii au hobby-uri, pasiuni. Începând cu liceul, tinerii noștri renunță progresiv la tot ceea ce înseamnă activități care să le facă plăcere. Dacă îi întrebi de ce, spun că nu mai au timp. Ceea ce este real. Un adult nu ar reuși să mențină programul unui elev. Ore dimineața, apoi meditații, apoi ajung acasa și fac teme, apoi se culcă și o iau de la capat. Un program umplut oră de oră.
Tinerii nu mai știu ce le place. Spun că se plictisesc. Plictiseala apare când nu sunt implicați în activități care să conteze pentru ei. Activități relevante pentru ei. Mulți ajung să-și alunge plictiseala prin social media și Netflix. E un fel de fugă, neînțeleasă de mulți părinți. Ei nu stau de plăcere pe Instagram. A devenit nevoie.
Tinerii răspund diferit la presiunea parinților. Dacă atunci când sunt mai mici și nu este critică decizia de carieră situația pare mai lejeră, când se apropie momentele cheie legate de direcția pe care să meargă copiii, atmosfera se ”încinge”. Mă gândesc aici la clasa a 8-a, când ar trebui să aleagă un profil de studiu și, apoi, în clasa a 11-a când ar trebui să aleagă o facultate.
Noi lucrăm constant cu tinerii, ajungem să îi cunoaștem și știm ce profile de personalitate și ce interese au. De multe ori ne iau prin surprindere alegând domenii ce nu sunt aliniate cu profilele lor. Stăm de vorbă să aflăm motivele și, nu de puține ori, auzim răspunsuri de genul ”cu mate-info ai mai multe opțiuni/șanse de reușită în viață”.
Copiii noștri sunt extrem de pragmatici. Ei vor să aibă succes și vor să aibă un nivel de trai peste medie. De aceea, câștigul într-un domeniu sau altul are funcție de orientare. Cunosc foarte mulți tineri care aleg să studieze într-un domeniu sau altul în funcție de cât cred ei că se poate câștiga acolo. Dar nu iau în calcul toate variabilele, nu iau în calcul că în orice domeniu există oameni care nu câștigă, cum în absolut orice domeniu există oameni care câștigă foarte bine. Informația parțială, ajunsă la ei prin sursele lor limitate, le determină decizia.
Școala nu îi pregătește pentru viața profesională. Școala și-a pierdut sensul esențial. Acela de a le da o direcție și de a le oferi sprijinul necesar pentru a reuși. Școala îi învață matematică, spre exemplu, dar fără scop. Nepersonalizat. Fără să țină cont de nevoi. Copiii și familiile lor încearcă să-și găsească propriul înțeles profesional pornind de la ceea ce le oferă școala. Cu alte cuvinte, acum carul e pus în fața cailor. E ca și cum te-ai duce într-un magazin sătesc și, cu cele câteva ingrediente pe care le găsești acolo, vezi ce ai putea să pregătești de mâncare. Când lucrurile ar trebui să plece de la ceea ce îți dorești să mânânci. De la nevoie. E o chestiune de nuanță, dar cu efecte majore în viitorul copiilor noștri.
Facultățile din România au rămas în secolul trecut. Majoritatea. Nu le oferă tinerilor nici mediul de studiu pe care și-l doresc și nici concepțiile actuale. De aceea, peste 95% dintre tinerii cu care lucrăm pleacă la studii în străinătate. Nu știu dacă e bine sau rău, nu comentez asta. Știu doar că, spre exemplu, în Olanda, în oricare campus universitar, limba română a ajuns să fie un fel de… limbă oficială. Finanțăm masiv statele lumii, direct prin taxe de studiu și asigurarea vieții de student și, indirect, prin faptul că cei mai mulți dintre tinerii noștri nu se mai întorc în țară. Lipsa perspectivelor de pregătire profesională în România va duce la dezechilibre grave ce au început să se resimtă pe piața muncii.
Care sunt efectele?
Avem toate ingredintele eșecului. Tineri fără sprijin, fără direcție, nepregătiți pe arii esențiale profesionale (cum să comunice, cum să ia decizii, cum să argumenteze, cum să vorbească în public, cum să rezolve probleme etc.), școli din ce în ce mai slabe, migrație masivă a creierelor. O priveliște morbidă.
Firmele se confruntă de ani cu aceste probleme. Ele se vor acutiza de la an la an. Multe dintre companii înțeleg și investesc în pregătirea nou intraților. Au tot felul de programe, internship-uri, open days, job shadowing, cursuri etc. Dar, e ca și cum ai pescui în balta fără pește. De aceea, de multe ori, soluția rapidă este ”împrumutul” de la competitori. Asta înseamnă ”licitații salariale” și transformarea oamenilor pregătiți în ”mercenari de job”. Toată lumea pierde și, în general, cei puternici și cu bugete vor lua crema, cei mici se vor mulțumi cu ceea ce rămâne.
Ce soluții sunt?
Cele sistemice au nevoie de susținere politică. Și nu există. Sau nu se pot pune în practică. Sau se lovesc de diverse interese. Așa că soluțiile le văd mai mult la nivel micro, individual, cu speranța că multe inițiative micro, la un moment dat, vor schimba și partea sistemică.
Părinții joacă un rol esențial. De a-i spijini pe tineri. Fiecare părinte, pe cont propriu, își ajută copiii. Părinții care conștientizează ce se întâmplă la nivel sistemic caută pentru copiii lor cursurile și experiențele care să-i ajute în viața profesională.
Companiile investesc și vor investi în oameni. Pe vremea în care aveam acționariat ”corporate”, am văzut alături de președintele grupului mai mult VPs. Mâna dreaptă a președintelui (peste 170.000 de angajați la nivel global) era vicepreședintele de RU. Și am întrebat de ce. Și mi-au explicat. Ca să aibă imaginea modului în care se ”sparg” obiectivele de business, cuantificabile, în abilități specifice ale oamenilor, mai greu de cuantificat. Ei știau că abilitățile oamenilor determină performanța companiei. Companiile nu au opțiuni. Vor trebui să pregătească în continuare oamenii. Singura schimbare pe care o prevăd este extinderea programelor de pregătire și spre zone cu care nu-și băteau capul înainte. Spre exemplu, alături de sales, management, customer care etc., cursuri de limba română sau de calcul mental rapid. Nu, nu este o glumă.
Nu cred în lucruri care vin ”de sus”, nu cred nici în miracole, nu cred că peste noapte se va schimba ceva. Cred cu putere că, dacă fiecare dintre noi se va implica, fie în plan personal, fie în plan organizațional, ne va fi puțin mai bine.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 278
Pentru abonare, click aici
