Nu, nu pacea…
… ne caracterizează ca specie, din păcate. Războiul este singura constantă care ne defineşte de mii de ani, cel puţin din câte ştim de când avem acces la surse scrise. Şi poate că nici nu mai e acum momentul să scriem tot despre război. Se scrie despre el atât, încât nu mai e loc deloc să scriem şi despre pace.
Din păcate, trebuie să o facem pentru că marele război al generaţiei noastre şi-a făcut, în fine, prezenţa. Îl aşteptam demult şi începusem să fim cumva surprinşi că nu venise deja. În fond, am trecut deja prin revoluţii, conflicte armate regionale, o întreagă schimbare a lumii, două, trei decenii de globalizare urmate de toate fazele urii împotriva ei. Suntem acum, iată, şi în plin război, unul condus de lideri din două generaţii diferite.
Generaţia ameninţată, cea a celor crescuţi şi îndoctrinaţi în valorile exclusive ale propriilor realităţi, generaţia născută imediat după cel de-al doilea război mondial şi pentru care realitatea lumii nu poate să fie decât bună sau rea, negativă sau pozitivă. Este generaţia celor care ne conduc acum, a trumpilor, a putinilor, a orbanilor, a naţionaliştilor, a rasiştilor, a anti-democraţilor, a extremiştilor religioşi care se pretind intelectuali rasaţi, speriaţi de fapt de propria irelevanţă în faţa unor idei în care umanitatea şi omenirea, libertatea şi eliberarea, egalitatea şi accesul deopotrivă la resurse primează.
Toate acestea îi repugnă acestei generaţii, dar şi acoliţilor ei, a sicofanţilor care îşi imaginează că numai prin a se gudura şi a linge pumnul care îi striveşte vor avea şi ei acces la putere. Împreună ei constituie generaţia care atacă. Generaţia care invadează. Generaţia care nu se dă dusă, nu se lasă trecută în memorie. Din ea fac parte neoconservatorii americani, naţionaliştii unguri, extremiştii creştini polonezi şi români care se visează în dialoguri personale şi intime cu Christos laolaltă cu evangheliştii absurzi şi anacronici ai Americii care inventează modalităţi de a provoca Judecata de Apoi şi Apocalipsa, tradiţionaliştii japonezi şi imperialişti ruşi, nostalgicii antidemocratici chinezi, armatele jihadiste din Orientul Mijlociu şi Africa nordică, anti-vacciniştii şi militanţii anti-ştiinţă, rasiştii de toate culorile, mozaicii deveniţi veşnic justificatori ai agresiunilor armate în teritorii ocupate cu forţa, etern-suspicioşii şi conspiraţioniştii, fluturătorii de steaguri, protectorii vajnici ai valorile familiei perceput tradiţională, neo-naziştii întregii lumi, anti-semiţii şi anti-feminiştii. Adunaţi sub aceeaşi umbrelă, zgribuliţi şi înfricoşaţi că sunt „anulaţi” de cohorte ameninţătoare şi cenuşii ale „cancel culture” şi „political corectness” se tem de propria irelevanţă. Şi-au dat acum mâna, cumva stânjeniţi, peste graniţe, continente şi oceane, şi se justifică cu toţii în cor printr-un război de agresiune. O invazie de proporţii în urma căreia mii de civili continuă să aştearnă covoare de trupuri peste caldarâmul oraşelor Ucrainei.
De partea cealaltă, deveniţi eroi fără să şi-o fi dorit, se află reprezentanţii aproape fără mandat ai unei generaţii care încă mai crede în dreptul la libertate, la democraţie, la capacitatea de a-ţi determina singur viitorul fără a-ţi fi impus de vreo armată străină. Un actor local devenit preşedinte de țară, membru al acestei generaţii care îşi doreşte schimbarea, care se crede îndeajuns de puternică să transforme lumea şi să lase în urmă ura, supremaţia forţei şi eliminarea semenilor, s-a trezit volens nolens la cârma acestei generaţii despre care s-a spus că nu va lăsa nimic în urmă, zdrobită cum este între marea generaţie născută imediat după cel de-al doilea război mondial şi generaţia millenials, căreia i-a dat naştere. Se pare însă că, iată, îi revine până la urmă acestei generaţii, numită cumva ironic, dar semnificativ, Generaţia X—şi, prin extensie, lui Zelenskyy—sarcina teribilă de-a pune stop enormei crime pe care sunt gata să o comită cei de dinaintea ei. Obişnuiţi să fie centrul atenţiei, „buricul pământului”, indiferent de unde au crescut şi de regimul politic în care au fost educaţi (îndoctrinaţi?), generaţia aflată acum în atac a îmbrăţişat deja pentru sine motto-ul „după noi, potopul” şi pare hotărâtă să ia lumea cu ea atâta vreme cât nu o poate lăsa în urmă aşa cum şi-o doreşte.
Membrii ei sunt cei pentru care pacea, de care s-au bucurat aproape întreaga lor viaţă, nu mai are sens dacă societatea în care le vor trăi urmaşii, lumea pe care o populează, refuză să le urmeze principiile şi direcţiile ideologice. Prin urmare, sunt dispuşi şi pregătiţi să o distrugă, aşa cum au făcut decenii de-a rândul prin poluare, propagarea rasismului, a inegalităţii, a competiţiei atroce, prin perpetuarea unei societăţi, unei lumi, în care numai unii aveau dreptul să trăiască şi să se bucure de beneficii şi libertăţi. Poate că rândurile de mai sus par idealiste şi poate că unii vor spune că războiul ucrainenilor nu are nimic de-a face cu toate idealurile de libertate şi democraţie la care mă refer. Şi poate că au dreptate. Dar nu este nici un simplu război de apărare naţională. Pentru că ucrainenii şi toţi cei care li s-au alăturat din afara graniţelor ţării se luptă pentru mult mai mult decât atât. Se luptă pentru dreptul de a avea drepturi. Se luptă pentru dreptul de a decide singuri cum să-şi construiască viitorul. Şi din cauza asta războiul pe care îl poartă ei este unul între generaţii: una care vrea să părăsească scena istoriei aşa cum a ocupat-o, zgomotos, murdar, bătându-se cu pumnul în piept şi cealaltă care de-abia acum pare să îşi facă loc pe scenă în pofida opoziţiei acerbe a generaţiei de dinainte şi aducând cu ea un alt set de valori, unul menit, poate, să mai dea o şansă şi păcii…
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici
