Perspectivă de CEO: Ce îi lipseşte învăţământului românesc

Am avut atât de multe «reforme» şi cred că nu a fost an în care să nu încercăm să îmbunătăţim programa, modalităţile de evaluare sau să propunem experimente educaţionale, step-by-step, să analizăm date din evaluări standardizate. Rămânem în acelaşi cerc vicios construit pe aceleaşi acţiuni: analizăm programa, încercăm să o revizuim şi să o simplificăm (ne iese cu greu), alocăm mai multe ore – a se include aici şi materiile “opţionale” -pentru subiectele cu tradiţie: matematică, română, limbi străine, poate, pentru anumite profiluri, fizică, biologie sau chimie- monitorizăm rezultatele, dăm vina pe şcoli pentru rezultatele slabe, pe profesori, pe faptul că se concentrează mai mult pe meditaţii şi mai puţin pe a preda la clasă, pe părinţii ocupaţi, pentru ca apoi să ne dăm seama că aceasta este realitatea şi să o luăm de la capăt…cu analiza programei.

Presiunea surdă a rezultatelor se răsfrânge apoi asupra profesorilor care, debusolaţi de atâtea schimbări, se vor concentra exclusiv asupra programei şi asupra producerii de dovezi că fac acest lucru.
Perioada examenelor naţionale este o adevărată nebunie. Se nasc subiecte bombă din perlele copiilor noştri şi ne amuzăm de expunerea publică a relaxării în faţa insuccesului. Dacă am deschide puţin ochii, noi toţi, profesori, părinţi, media, miniştri şi am vedea cât de puţin contează ulterior notele acestea pentru care ne împingem copiii să renunţe la copilărie şi la pasiuni, ne-am da seama că, în toată goana această după REZULTATE, în toate strategiile învăţământului românesc lipseşte elementul esenţial: copiii noştri. Nimic nu este mai important! Nici programa, nici rezultatele, nici ce cred părinţii sau toţi ceilalţi, nici profesorii.

Mediul de business are nevoie de tineri capabili să lucreze independent, cu un puternic spirit antreprenorial. Are nevoie de tineri îndrăzneţi, cu spirit critic, capabili să genereze soluţii creative. Are nevoie de tineri conectaţi la realitate, interesaţi de ce se întâmplă în lume, activi din punct de vedere social. Are nevoie de tineri încrezători, care să îşi asume rolul esenţial în schimbare, nu să accepte implacabil statutul de victima, de generaţie pierdută.

Reforma în învăţământ ar trebui să înceapă prin a-i asculta mai mult pe copiii noştri şi a le da ocazia să participe la propria formare. Le dăm prea puţin posibilitatea să aleagă şi prea mult credem că deţinem soluţia optimă pentru dezvoltarea sau direcţia către care ar trebui să se îndrepte. Trebuie să le stimulăm curiozitatea şi creativitatea, nu dându-le să rezolve pagini întregi de exerciţii pentru a învaţa un mod de lucru, ci propunându-le probleme care să îi provoace să caute soluţii creative. Este necesară o adaptare la nevoile curente ale pieţei, să gândim în perspectivă, să anticipăm evoluţia pieţei muncii. Introducerea în programă a unor materii care să îi înveţe cum să vorbească în public, cum să îşi formuleze un discurs, cum să structureze o prezentare, ore de dezvoltare personală, în cadrul cărora să se cunoască şi să se accepte, să îşi întărească încrederea în sine, ore de dezbateri, în care să înveţe să îşi argumenteze ideile, ore în cadrul cărora să le dezvoltăm spiritul civic. Copiii trebuie învăţaţi cum să gândească, nu ce să gândească.

Învăţământul trebuie să fie despre a accepta. A accepta că există şi alte moduri prin care copiii pot învăţa şi că sistemul de evaluare poate abandona fără niciun risc structura clasică: să renunţăm la abordările generatoare de frustrare, ridicatul în picioare pentru a spune lecţia, testările standard şi cititul notelor în public. Învăţământul ar trebui să fie despre a-i învăţa pe copii să înveţe. Până la urmă, e mai puţin important să ştii cum să rezolvi o matrice, mult mai important pentru un tânăr ar fi să ştie în ce situaţii va putea aplica aceste cunoştinţe. Prea des îi auzim pe tinerii absolvenţi că se bucură că au scăpat de învăţat. Şi, în contextul actual, îi înţelegem. Învăţământul este un galop nebun printre subiecte, topicuri, materii, lecţii private încât nu mai lasă nici timp, nici loc pentru sedimentarea cunoştinţelor acumulate sau pentru a sărbători micile succese. Trebuie să le dăm copiilor timp să gândească, să asimileze, să se bucure de această experienţă. Învăţatul nu este serviciul copilăriei şi nu se termină odată cu şcoala.

Vorbim prea mult despre succes şi prea puţin despre lecţii învăţate din greşeli. Pe acestea le blamăm, îi forţăm implicit să le ascundă sub preş şi să se teamă de repercusiuni, când de fapt greşelile ne predau lecţii atât de valoroase. Ne concentrăm pe dezvoltarea şi aprecierea individuală mai mult decât pe a creşte jucători de echipă. Dezvoltarea competenţelor sociale, a abilităţii de a colabora, a spiritului de echipă ar trebui să fie la fel de importante pentru programa învăţământului românesc. Îi învăţăm prea mult să se teamă de note mici, de a nu se ridica la standardele impuse de alţii, de eşec, de reacţiile profesorilor şi ale părinţilor sau de cele ale colegilor, când, de fapt, ceea ce contează este despre a face lucrurile cu pasiune şi despre a merge cu încredere în direcţia visurilor lor.

Cristina Săvuică este Chief Happiness Officer în cadrul companiei de consultanță în resurse umane Lugera-The People Republic, companie care în anul 2014 a înregistrat o cifră de afaceri de 40,2 milioane euro. Povestea de succes a Cristinei a început în anul 2000 când a fost numită Country Manager pentru prima reprezentanță Lugera din Romania, cu promisiunea că dacă își va îndeplini în trei ani obiectivele financiare, va fi numită partener. A reușit să realizeze acele obiective încă din cel de-al doilea an și a devenit Managing partner cu o cota de 20% din acțiuni. Au urmat apoi participații în cadrul reprezentanțelor din Olanda, Polonia și Cehia, iar pe plan local diversificarea liniilor de business.