Priorități varză sau praf (de stele)
Am avut o cunoștință care spunea mereu că prioritățile sale sunt ‘varză’, că nu reușește să aibă o viață așa cum și-ar dori. Încerca puțin, apoi, de câte ori cineva îi testa capacitatea de muncă, dorința de a demonstra cât poate performa în timp record, uita de orice altă prioritate: copil, familie, prieteni. Atât de mult a apăsat pe această pedală încât nu a reușit să fie acolo când tatăl sau a plecat din viață (că să folosesc o expresie învățată de la un client), când propriul copil se pregătea pentru facultate și dădea examene. Mereu altceva îl chema, acel ceva care părea mai important, mai urgent.
Câți dintre noi nu suntem în acest cerc vicios? Câți dintre noi uităm că, pe lângă job, viața are și alte culori, unele atât de frumoase, care ne-ar da energie, dar pe care alegem să le ignorăm. De fapt nu le ignorăm, știm că există, dar amânăm să ne aplecăm asupra lor; de multe ori atât de mult până când nu mai sunt în jurul nostru. E ca atunci când știi sigur că va apărea curcubeul după ploaie, l-ai văzut o dată sau ți-au spus alții. Dar alegi să nu fii atent și la el, ai treabă, o să te uiți când termini ce aveai tu de făcut. Când te uiți pe geam este întuneric, culorile și lumina nu te-au așteptat la nesfârșit.
De ce amânăm? Aș zice că sunt mai multe motive posibile:
Din dorința de a demonstra cât suntem noi de buni profesional
De teama de eșec
De teama că am putea să fim fericiți (culmea) sau nefericiți
Din stângăcia de a relaționa cu ceilalți, fie ei părinți, copii, prieteni, iubiți, iubite
Din fuga după bani, ei dându-ne senzația de confort
Din neștiință – așa am văzut acasă, copiem niște comportamente și nici nu ne dăm seama că îi mimăm pe părinții noștri
Din teama de a fi săraci
Altele, cu siguranță, pe care nu le-am surprins aici
Și ce dacă?
Și nimic; doar că rămânem singuri, nu e nimeni în jur, tocmai pentru că atunci când era cineva, noi eram prea ocupați. Apoi regretăm, dar e prea târziu. Nu se întoarce timpul, nu se întorc cei care nu au avut loc în viața noastră. Ei pleacă să își găsească propriul loc, oriunde ar fi el.
Și ce am putea face?
Mi se pare că perioada aceasta este una perfectă pentru regândirea priorităților. Spune asta o persoană care era precum persoana de la început și cu siguranță mai are multe urme.
Jobul este foarte important; în anumite perioade din viață, e nevoie să îi acordăm o proporție foarte mare din timpul nostru.
Pe lângă job însă mai sunt alte dimensiuni:
Dezvoltarea noastră, ca oameni și ca profesioniști
Familia de bază – părinți, frați – și cea construită, sau relația în care suntem sau pe care vrem să o construim
Cărțile, articolele citite
Oamenii de care ne înconjurăm
Ce mâncăm, dieta
Ce activitate fizică avem
În ce credem
Ce speranțe ne construim, ce planuri ne facem
Muzica pe care o ascultăm, picturile pe care le contemplăm
Timpul petrecut, cu măsură, pe social media
Timpul de calitate cu persoanele care chiar contează
Din păcate, însă, mulți dintre noi dezvoltăm mari așteptări de la viață, de la ceilalți, uitând că, de fapt, și noi avem câte ceva de făcut pentru ca acele așteptări să se îndeplinească. Comportamentul monocolor e searbăd; bucuria, entuziasmul, energia ne vin din varietate, din arta cu care îmbinăm diversele aspecte, note, tonuri pe care viața ni le pune la dispoziție, din cum transformăm praful în praf de stele, multicolor.
