Rebeli pentru o cauză dreaptă

Aș îndrăzni să contrazic ideea conform căreia generația Z ar crește în condițiile în care au făcut-o Millennialii sau generația X, care, într-adevăr, nu au fost invitați să fie prea vocali. Copiii și adolescenții de azi, însă, și-au luat singuri în mâini acest drept și îl folosesc destul de des, aș spune, pentru că noile tendințe în educație și creșterea lor fiziologică vin pe un val mondial al extinderii și reinterpretării drepturilor omului în direcția unui individualism fără precedent.

Cei foarte tineri ai zilelor de azi învață despre cum să ceară, cum să nu se lase manipulați sau dezinformați de adulți, cum să folosească mijloacele moderne de informare și mai ales, cei care au noroc, despre cum să caute lucrurile de care au nevoie și care sunt deja disponibile online. Este, nu-i așa, mai important să știi să cauți sau pe cine să întrebi decât să ți se ofere soluția pe tavă. Educația, comunitățile, individul, școala, familia, toate au sărit în aer și se reașază. Sigur că oamenii rămân tot oameni, însă încep să se raporteze altfel la ei înșiși și la cei din jurul lor.

Este important în ce direcție ducem noi reperele, cei care, mai mult sau mai puțin, le setăm. Pentru că dacă vom continua să predăm în școli din manualele valabile în ’90, i-am pierdut iremediabil și se vor educa singuri. Dacă, de asemenea, mergem înspre ei cu metode de predare din secolul trecut, din nou îi pierdem. Vor tablete, telefoane, aplicații, pentru că ei trăiesc online. Și oricât le-am restricționa accesul la tehnologie, acolo e viitorul. Nu îi poți ține departe de viitor… prea mult, pentru că ei oricum își vor găsi drumul înspre acolo.

Generația Z nu tace, vorbind de fapt în numele nostru,
al celor care au tăcut când ar fi trebuit să vorbească.

Continuând, dacă le ținem morală acasă despre ce e bine și ce e rău, vom avea surpri­za să reacționeze exact așa cum reacționam noi la asta. Cui îi plăcea să stea la discuții nesfârșite despre ce trebuie să facă? Măcar pentru că acum ne conștientizăm mai mult trecutul și vorbim în toate cercurile online despre asta, am putea să ne raportăm altfel la gap-ul între generații și să nu ne facem că nu știm despre ce e vorba. Avem respons­abilitatea de a reduce din această prăpastie prin aplecare înspre noi, nu prin așteptarea ca ei să vină după noi.

Apoi, după ce încep să lucreze, au ne­voie să fie ghidați, înțeleși, lăsați să încerce, să greșească o dată sau de două ori și apoi ajutați să reușească. Poate fi atât de simplu. Dar de fapt nu este, pentru că ce găsesc ei de multe ori sunt mentalitățile care spun „ok, păi, uite ce ai făcut“. Adică exact ce le anulează rapid personalitatea, drive-ul, motivația. Și ori rămân pentru a bifa experiență la CV, ori iau rapid atitudine în sensul cererii de ghidaj și drepturi de expri­mare. Pentru că știu că pot face asta.

Deși mulți dintre ei par neinteresați de a munci, de a învăța, de fapt nu sunt așa. Le pasă și vor să facă lucruri, însă în felul lor. Pe interesul lor. În ritmul lor. După morala lor, care de multe ori ne dă nouă lecții.

De exemplu, ar trebui să ne luăm gân­dul de la a cere ore suplimentare unui proaspăt absolvent. Este un fals sentiment de aroganță că ne putem permite orice cu ei, doar pentru că noi suntem autoritatea. Faptul că vom avea surprinderea să nu fim percepuți ca autoritate, ci mai degrabă ca șefi de sclavi, este unul dintre pumnii pe care acești tineri îl aruncă în față anga­jatorilor care, după îndelungi practici cu generațiile anterioare, au ajuns să considere orele suplimentare un dat, o stare de nor­malitate și, mai grav, un semn de implicare și engagement.

Le pasă și vor să facă lucruri, însă în felul lor.
Pe interesul lor. În ritmul lor.

Sigur că sunt și excepții și există și tineri care acceptă să muncească mai mult decât este cazul… un an, doi. Dar după această experiență, fiți siguri că-și vor fo­losi tot arsenalul de mijloace pe care le au la îndemână pentru a semnala ce se întâmplă acolo unde au fost ei la job. Nu pentru că sunt rău intenționați, ci exact invers: pentru că observă o anomalie și nu tac. Nu mai tac, vorbind de fapt în numele nostru, al celor care au tăcut când ar fi trebuit să vorbească. Nu vor tăcea nici în comunitățile lor online, nici printre prieteni, nici pe paginile de Instagram, pe canalele de YouTube și poate nici chiar pe Facebook. Și e foarte bine că fac asta. Echilibrează încet și sigur balanțele inegale de putere.

Din fericire, ei au aflat mai devreme decât noi că pot vorbi neîntrebați. Câte sechele au rămas în noi, cei dinaintea lor, pentru că la vârstele în care ni se formau gândirea și creativitatea, primeam pe bandă rulantă „stai jos, 4“ sau „nu vorbi neîn­trebat, ridică mâna“? Alternativa pentru o cenzură atât de brutală nu este, nicidecum, haosul, ci dialogul. Încurajarea vorbitu­lui neîntrebat, dar pe rând. Generația Z o învață mai devreme decât noi și ar trebui să ne bucurăm pentru ei, fiindcă, vrând, nevrând, ne corectează și pe noi din niște derapaje.

Rolul nostru nu e să îi controlăm sau să le spunem ce să facă, ci să îi încurajăm să facă lucruri așa cum cred ei, în baza unor principii de Bine și Adevăr.

Mecanismele de funcționare ale ce­lor născuți după 1995 sunt cu totul altele pentru un motiv în plus: au apărut în vre­mea unui regim post-comunist aflat într-o dureroasă tranziție, deci influențată de un comportament parental văduvit, frustrat, ținut el însuși în tăcere și care a funcționat în mare măsură pe principiul compensării („nu vreau că fiul/fiica mea să treacă prin lipsurile trăite de mine“). Acest fenomen, coroborat cu capitalismul consumerist, a născut o poftă insațiabilă tradusă în drep­turile ce aveau să urmeze.

În plus, transformări majore și A-HA!-uri s-au tot întâmplat în viața părinților maturi de azi, tot pe un fond de individu­alism și trezire din contexte de conformare toxică. Astfel că rata divorțurilor din famili­ile cu copii a divizat celula de confort, sta­bilitate și echilibru a celor mici. Acest lucru i-a maturizat pe repede înainte și i-a făcut să treacă la vârste fragede prin trăiri poate prea intense pentru vârsta lor. Coroborată cu mințile oricum foarte deschise cu care s-au născut, acești tineri vor fi greu de în­chis vreodată în „norme metodologice“ sau proceduri corporatiste. Cu prima ocazie pe care ar avea-o, le vor dinamita.

Copiii de 10-15 ani ai zilelor noastre își cunosc drepturile! Noi când aveam vârstă această nici nu ne puneam o astfel de problemă – ce ni se spunea era literă de lege. Acum nu mai este așa și aș îndrăzni să spun că s-a ajuns mai aproape de extrema cealaltă, în care autoritatea s-a diluat un pic prea mult. Profesorii au ajuns la îndemâna copiilor, părinții sunt adeseori copleșiți de îndrituirea celor mici, iar profesional, șefii de echipe tinere încep să aibă probleme dacă nu delegă, dacă fac micromanage­ment, dacă desconsideră sau ignoră drep­turile angajaților. Dar asta nu pentru că ei sunt rebelii fără cauză, ci pentru că există o inflexibilitate majoră în rândul celor care se constituie în autoritate.

Mai mult decât atât, tinerii și foarte tinerii de azi au nevoie de autenticitate și amendează pe cei care încearcă „să le vândă gogoși“. Cei cu o generație în urmă nu au avut acest privilegiu, de a putea face diferența între ce e raw și ce e photoshopat. Vor oameni care să le vorbească pe șleau, care să îi asculte, care să se aplece înspre nevoile lor. Nimic anormal în asta. Esențial, însă, este să nu se ajungă în extrema opusă în care vor ajunge să descalifice orice li se pare neautentic sau în care nu cred – și aici, intervenim noi.

Rețelele pe care stau ei – și pe care sunt convinsă că mulți dintre noi, cei de peste 36 de ani, le vedem, poate, cu suspiciune – nu au nici o legătură cu felul în care vedeam noi lumea la vârsta lor. Intrați pe Tik Tok și convingeți-vă de cum arată lumea lor cu filmulețe virale despre nimic. Nimic din punctul nostru de vedere, al celor cu un cap generațional mai mare. Ei bine, ei ajung să stea nemișcați în fața unui ecran și uitându-se la cum altcineva se uită la un film sau se înregistrează cinci secunde bând o cafea. Sute de mii de vizualizări pentru un filmuleț de zece secunde în care cineva se filmează cu telefonul cum cântă trei versuri despre ce înseamnă să fii șmecher . Cum să fi anticipat cineva o astfel de direcție acum 20 de ani?

Potențialul generației Z este mai mare decât ne putem imagina
și aceasta mai ales datorită contextului tehnic
în care învață lucruri despre viață.

În altă ordine de idei, în contextul dra­matic al lipsei de forță de muncă locale și pe fondul exodului de români în țările din vest, cei mici și adolescenții au prins gus­tul străinătății înainte să intre în pâinea profesională sau, mai mult decât atât, aud vorbindu-se de faptul că au rămas. Astfel că știu că acest lucru îi face să fie mult mai valoroși. Deci mai scumpi. Un lucru pe care o parte dintre ei îl speculează foarte bine, probabil ceva ce am face cu toții în locul lor. Sigur, există și excepții, iar din acest motiv evit să generalizez. Dar în mare, unii dintre ei au acest sentiment că le-ar fi mai bine în afara țării și nu sunt deloc aroganți în această gândire. Ea li se inoculează de părinți, bu­nici, mediul de școală și în general, de de­schiderea granițelor și sila celor care nu văd suficiente schimbări bune în România cât să considere că merită să rămână aici. Deci nu e vina tinerilor și copiilor când îi auzi „cresc și plec din țară“. Gândirea aceasta e un rezul­tat al mediului din care provin, în mod evi­dent ei neștiind cum e să trăiești cu adevărat în afara țării.

Însă toate peste toate, tendința tinerilor care vin din urmă este să se informeze mai bine cu privire la propria lor persoană, să își ceară drepturile și să nu tolereze abu­zuri, să învețe să fie adaptabili, să fie fideli lor înșile, să se pună în valoare mai bine. Și mai au ceva, foarte uman de altfel: își do­resc să aparțină. Pentru că pe acest val al creșterii comunităților online și a viralității filmulețelor și vieții eminamente goale de sens, ei cresc cu un sentiment puternic și imperceptibil de alienare. Pentru că oricât de departe ar ajunge inventica, avem ne­voie de privit ochi în ochi, de atingeri, de îmbrățișări. Iar dacă acest sentiment de înstrăinare de realitate nu își găsește com­pensare în familie, la școală, la birou pentru cei care deja lucrează sau în grupurile de prieteni, echilibrul lor emoțional se va dez­volta pe un fundament șubred.

În privința mediilor lucrative, corporațiile, antreprenorii, decidenții economici au cel mai mare rol, acela de a le oferi contextul care să îi pună în valoare, de a le identifica potențialul și talentele unice, de a le specula în sens pozitiv dorința de a contribui, de alt­fel esențială în viața lor.

Nu toți vor să plece, există un contra­curent din ce în ce mai vocal, al celor care vor să se implice în a face ceva sustenabil în România. Indiferent de direcția din care le vine acest gând, este absolut lăudabil și are nevoie de context. De context antrepreno­rial. Nu de nivelare corporatistă și de alocare în cutiuțe de gândire. Potențialul generației Z este mai mare decât ne putem imagina și aceasta mai ales datorită contextului tehnic în care învață lucruri despre viață. Cresc în cu totul altă lume față de cea în care am cres­cut noi sau, și mai și, părinții noștri.

Cred că, în sfârșit, generația Z reușește să se opună controlului celor mari pe care noi, toți ceilalți de dinainte, l-am trăit în grade mai mari sau mai mici.

Cu siguranță, deja sunt lucruri cu care Milennialii, nu demult considerați exponenți ai celor mai multe inovații, nu mai țin pasul. Pentru că evoluția, având la bază algoritmi și compunere vectorială, a devenit exponențială. Noi, indiferent de calitatea pe care o avem în viața celor tineri și foarte tineri (părinți, coordonatori de echipe, men­tori, prieteni) ar fi ideal să le setăm corect parametrii de moralitate, principii de viață și valori, rămânând ca de restul să se ocupe singuri. Iar pentru asta este important să ne dăm câțiva pași înapoi din Excel-uri și tar­get-uri, și mai ales din orgoliul nostru care ne șoptește că suntem mari și tari și să ieșim un pic din noi, cei „importanți, ocupați și cu funcții“, și să ne amintim de ce fel de oameni aveam nevoie să cunoaștem atunci când eram noi în locul lor.

Exact de asta au nevoie și ei. Să le fim cei de care aveam nevoie noi înșine.

Articol preluat din Revista CARIERE, nr 258 – iunie 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!

Raluca Mihăilă

Managing Owner - Utopic Brain