Treziţi-vă! Înnebunim!
Acesta este titlul unui film despre care vă voi spune mai multe puţin mai târziu! Deocamdată, să vorbim despre o serie de rezultate ale unor studii în care zeci de mii de angajaţi au fost incluşi în ultimii doi ani. Adică despre ştiinţă într-o zonă în care ştiinţa ar fi necesar să ocupe un loc mai de cinste decât cel ocupat astăzi, adică pe tărâmul deciziilor legate de oameni, decizii în care organizaţiile investesc bugete enorme, însă fără prea mare documentare anterioară.
Să începem cu un studiu pe care Microsoft îl derulează pe 20.000 de angajaţi din 11 ţări. Studiul a fost publicat în septembrie 2022, iar una dintre principalele concluzii ale studiului a fost că angajaţii cred în măsură de 85% că îşi fac treaba şi sunt productivi lucrând de acasă sau în sistem hibrid, iar, în acelaşi timp, doar 12% dintre managerii lor sunt de acord cu ei. Şi de la această primă falie de încredere între angajaţi şi manageri porneşte ceea ce autorii studiului au numit a fi „paranoia productivităţii”, desfăşurată într-un întreg „teatru” în care angajaţii îşi acuză managerii, iar managerii îşi urmăresc angajaţii. Angajaţii îi găsesc vinovaţi pe şefii lor pentru că îi încarcă, pe lângă sarcinile zilnice, cu obligaţia de a raporta detaliat activitatea lor. Managerii spun că angajaţii nu par la fel de productivi pe cât ar fi dacă ar lucra împreună cu restul echipei, de la birou şi, cu certitudine, nu par la fel de implicaţi sau prezenţi în activitate precum ar trebui să fie. Acum, prinde orbul, scoate-i ochii! Cine are dreptate? Cu certitudine fiecare are dreptatea lui. Dacă şeful te sună în timpul programului pentru o sarcină urgentă (e adevărat, neplanificată, dar câte lucruri neplanificate nu apar în viaţă!) şi tu eşti în parc cu copilul sau în drum spre mare, ce comportament ar fi legitim din partea şefului? Şi dacă angajatul livrează, de cele mai multe ori, ce şi când i se cere, de ce să nu creadă că poate fi la fel de productiv şi de acasă?
Aici aş îndrăzni o explicaţie: pentru că nu toate zilele şi proiectele sunt la fel. Nu totul poate fi planificat şi, dacă eşti plătit 8 ore pe zi, e firesc să lucrezi 8 ore pe zi, în intervalul agreat prin contractul de muncă. Dar, dacă e să fim corecţi până la capăt, orice angajator îşi asumă (sau ar trebui să îşi asume) faptul că acceptând munca de acasă sau în format hibrid, deschide calea spre o activitate asincronă, în care conceptul de la 9 până la 5 nu funcţionează. Şi nu funcţionează tocmai pentru că 9 am – 5 pm este un interval fix, pe când spaţiul de acasă este un spaţiu fluid. Aici intervin tot felul de distrageri, care mai de care mai neplanificate. Bun, ar zice unii, dar aceste distrageri apar şi la serviciu. E adevărat, i s-ar putea răspunde, dar acele distrageri sunt de o singură natură: de natură profesională, pe când acasă, distragerile sunt variate şi acoperă toată plaja posibilă de la personal (uneori chiar intim) până la profesional şi chiar personal-profesional (când faci lucruri profesionale, dar nu pentru beneficiul angajatorului, ci al tău personal). Iar această varietate, deşi bună din anumite perspective, nu e neapărat de dorit în intervalul ce ar trebui să fie consacrat muncii plătite de angajator, în primul rând pentru că este creatoare de confuzie, oboseală psihică, frustrare, resentiment.
Am mai zis, dar mă repet cu Eliade. Mircea Eliade are o lucrare foarte interesantă despre spaţiu şi timp şi despre sacrul şi profanul din acestea. Două aspecte din această lucrare mi se pare că se pot discuta şi raportate la viaţa profesională: timpul dedicat (sau consacrat) şi pasajul de trecere. Ambele le găsesc a fi extrem de importante pentru sănătatea mintală sau, dacă te abaţi grav şi constant de la acestea, pregăteşte-te pentru probleme mai degrabă mai grave decât mai puţin grave de echilibru psihic. Timpul dedicat face vorbire despre faptul că pentru fiecare activitate ar fi absolut necesar să dai timpul şi spaţiul dedicate, programate, gândite special şi rezervate (ca şi cum ai face o rezervare de sală pentru o şedinţă şi te enervezi când cineva ţi-o ocupă şi nu pare a se sinchisi să iasă la timp pentru rezervarea ta). Mai spun şi asta, încă o dată: multitasking-ul este un miraj, o iluzie, nu faci absolut nimic bine, ci faci câte puţin sau superficial în fiecare dintre sarcinile pe care le înghesui în acelaşi minut. Da, le bifezi, dar păcăleşti angajatorul. Și, pentru că, de fapt, te păcăleşti şi pe tine că munceşti, când, în realitate, doar bifezi, la un moment dat, nu o să te mai uiţi cu bucurie în oglindă la tine (asta dacă mai ai glasul conştiinţei activ). Şi asta am mai spus-o, dar nu am inventat-o eu: atunci când revii la o sarcină după ce te-ai întrerupt sau ai fost întrerupt din aceasta, creierul trebuie să refacă întreg traseul acomodării cu sarcina de la punctul zero. Şi toate milisecundele acestea, adunate, te conduc la mult timp irosit şi la sentimentul că nu ai făcut nimic cu spor.
În acelaşi studiu al Microsoft se arată că în agenda zilnică a angajaţilor, programările duble (adică cele care se suprapun) au crescut cu 46% între 2021 şi 2022 şi aproximativ 42% fac cel puţin încă o sarcină (de tipul răspuns la email sau browsing pe net sau dau cel puţin un ping) în timpul şedinţelor on-line. Iar asta nu este o formă de eficienţă, adică nu vă bucuraţi „ha-ha-ha, am făcut şi aia, şi aia, şi aia în timpul x (adică am fost foarte operativ)”, căci nu e un motiv de bucurie. Dincolo de faptul că 84% dintre angajaţi au ajuns să confirme provizoriu sau să refuze întâlnirile on-line, se uită exersarea unor comportamente de tipul celui reflexiv, celui de aşteptare, celui de tolerare a liniştii, a celui de mers normal vs. de fugă. Oamenii vor să facă lucrurile repede ca să scape, pentru că, pentru unii, noul 8 ore a devenit 6 ore, iar pentru alţii, noul 8 ore a devenit 2 ore şi 15 minute de muncă efectivă. Şi atunci, mă întorc la aspectul etic. E etic să munceşti efectiv 2-3 ore şi să încasezi salariul cât pentru 8, în aceeași măsură în care e etic (deloc, de fapt) din partea angajatorilor să instaleze pe laptopurile angajaţilor un program de captură a ecranului la 3 secunde pentru a monitoriza activitatea acestora? Prin urmare, suntem martorii celei mai recente vânători de vrăjitoare, pe o scară cât mai largă şi care, e posibil să ajungă şi la noi (căci deja acestea sunt practici implementate în Statele Unite) dacă nu ne întoarcem mai repede la serviciu.
Cu privire la ignorarea pasajului de trecere, iar repet un lucru esenţial care se pierde făcând tranziţii scurte de tip birou-pat, bucătărie-sufragerie. Nu e firesc, ba chiar e aducător de confuzie şi multe alte probleme asociate, dacă te comporţi ca şi cum ai putea „să dormi repede”. Sau dacă ajungi să crezi că dimineaţa se transformă instant în noapte sau iarna în vară. Natura ne învaţă cu trecerea, cu pasajul, cu faptul că de acasă până la serviciu e firesc să ajungi prin parcurgerea unui proces şi nu doar a unui moment. Căci şi lumea a fost făcută în timp (pentru unii în câteva zile, pentru alţii în milioane de ani), dar în niciun caz într-o clipită. Altfel, suntem tributari gândirii magice din copilărie când singura condiţie pe care trebuia să o îndeplineşti dincolo de a rosti „hocus-pocus!” era să ai o crenguţă de alun sau inelul Arabelei. Spaţiile nu devin instant din profane, sacre, şi invers. Iar sacralitatea spaţiului de la birou ţine de consacrarea, de oferirea unui anumit tip de activitate lui şi doar lui. Mai pe româneşte, dacă amesteci borcanele nu e bine, iar dacă te joci de-a confuzia între spaţiul de muncă, spaţiul de joc, spaţiul de relaxare şi spaţiul intim, al refacerii, care presupune uneori regresie, iar nu e bine. Pentru că, în noi se petrece balansul acesta între copilărie şi vârsta adultă, între principiul plăcerii şi cel al realităţii, dar nu instant. Dacă rămâi în leagăn (adică acasă), e foarte nenatural să ţi se ceară să fii adult, adică să să iei uneori decizii de milioane de euro. Precum nu e bine să crezi că, de fapt, poţi împăca şi capra şi varza, cel puţin nu pe termen lung. Nu poţi şi cu buzele unse şi cu slănina-n pod! E necesar să separi lumile, spaţiile, vieţile şi să fii capabil apoi, de la nivelul clarităţii obţinute, să le pui împreună ştiind ce, cărei lumi aparţine. Aşa eşti bine şi liniştit, altfel, e zgomot şi haos în tine. Eşti ca un ocean primordial ale cărui ape nu s-au despărţit ca să facă loc pământului pe care să ajungi să poţi să-ți tragi sufletul.
Şi care sunt până la urmă soluţiile, pentru ca să nu ajungi la anxiolitice sau antidepresive, când, ai putea, de fapt, să le eviţi în problemele care ţin de activitatea ta profesională?
Dau câteva sugestii punctuale şi cine are urechi să le audă şi ochi să le vadă, să le audă şi să le vadă:
1) Întoarcerea la birou, în întregime, căci angajaţii nu trebuie doar să îşi facă treaba lor şi gata. Ei nu sunt şi nu ar trebui scindaţi de câmpul în care ar trebui să existe şi în care şi din care şi ceilalţi colegi ar trebui să înveţe, să se dezvolte, să se capaciteze reciproc. Pentru că doar în relaţie oamenii se modelează şi se dezvoltă plenar. Altfel, devin eclavizaţi, cu priviri uni-direcţionale, incapabili de cizelare împreună şi de schimb social. Să nu uităm că cei mai afectaţi de munca remote sunt tinerii de până în 30 de ani care nu au cum să înveţe, să fie însoţiţi de la distanţă. Meseriile se fură, vrem sau nu vrem să admitem acest lucru. Juniorii au nevoie de întoarcerea la birou pentru că au de învăţat, iar seniorii au nevoie de întoarcerea la birou, pentru a învăţa pe alţii. Este, însă, şi mai grav nu doar că, aşa cum arată un studiu al Asociaţiei Psihiatrilor Americani, desfăşurat în mai 2021, 73% dintre angajaţii cu vârste între 18-44 de ani, care lucrează de acasă raportează acuze grave legate de sentimentele de izolare şi singurătate, iar 17% dintre aceştia spun că simt acest lucru constant, dar şi că 40% dintre persoanele intervievate sunt îngrijorate de consecinţele negative pe care le-ar avea în cazul în care angajatorul ar afla că au apelat la sprijin specializat pentru gestionarea problemelor de sănătate mintală.
2) Creşterea clarităţii sarcinilor şi măsurilor de evaluare a performanţei, evitarea ambiguităţii şi conflictului de rol. Aici este destul de mult de discutat, dar repetăm ceea ce am mai spus şi cu alte ocazii. Fişele de post, specificaţiile postului, rotaţiile pe post, modelarea şi remodelarea postului, planurile de carieră, planurile de succesiune, formularele de evaluare a performanţei şi potenţialului, schemele de salarizare, nu sunt nişte cuvinte goale şi nu ar trebui să fie nişte hârţoage pe care angajatorul le face pentru că aşa îi cere legea. Sunt nişte documente strategice, care ar trebui să conţină informaţii care trec dincolo de hârtia care suportă orice. Sunt direcţii de lucru pentru angajat şi promisiuni pentru angajator că activităţile se înlănţuiesc armonios şi „nu cad haine printre scaune”, adică nu există zone neacoperite de matricea de guvernanţă. Din nou, e mult de spus, dar nu de spus are nevoie angajatorul, ci de reamintire. Mai ales că acest lucru te-ar pune în situaţia de a şti, în permanenţă, ce proiecte noi (sau chiar posturi noi) poţi crea pentru a desprăfui activitatea pe care angajaţii (mai ales cei tineri), se plictisesc la un moment dat să o facă.
3) Tot Microsoft concluzionează asupra unui fapt esenţial, care, deşi nu e nou, e mereu uitat: oamenii se vor întoarce la serviciu pentru alţi oameni. Pentru ca să îşi întâlnească mentorii (dacă există: atenţie la managerii care cred că au terminat cu învăţatul!), să îşi cunoască şi să se valideze constant cu colegii (omologi) şi să nu piardă legătura cu prietenii pe care şi i-au făcut la serviciu. Mulţi ar spune că la serviciu vii să livrezi, nu să îţi faci prieteni. Lasaţi-i să zică: între 75-82% dintre tinerii (18-40 de ani) intervievaţi spun că acesta este motivul pentru care vin la serviciu.
Prin urmare, să revenim la filmul despre care vă spuneam la început: dacă nu vreţi să fiţi scenariştii, regizorii şi actorii acestui film, citiţi studiile, reflectaţi şi acţionaţi în consecinţă. Căci de drumul până la serviciu scăpaţi într-o oră, hai două ore pe zi, dus-întors. De problemele cu capul, s-ar putea să nu mai scăpaţi niciodată!
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 283
Pentru abonare, click aici
