Tunsorile copiilor de ieri şi de azi

Eram prin clasa a XII-a când m-am hotărât să mă tund la chelie. Era o după-amiază de iarnă și îl așteptam la metrou pe prietenul meu Mircea, cel cu care trebuia să mergem la Nea Mincu, tatăl unui alt coleg de la baschet, ca să ne tundem. Când l-am zărit pe Mircea, nici n-am apucat să ne salutăm și l-am întrebat:

– Ne tundem la chelie?

– Băi, m-am gândit și eu, a zis Mircea. Dar e cam frig, hai să așteptăm până la primăvară.

– Dacă nu ne tundem acum, nu ne mai tundem niciodată, i-am răspuns eu. Știm amândoi că așa e.

– Hai s-o facem!

Ne-am tuns la chelie și, când ne-a văzut antrenorul, Nea Gelu, s-a supărat rău de tot pe noi. Habar n-am de ce. Dar spectacolul a început abia când am ajuns acasă. Când am intrat pe ușă și mi-am dat jos căciula, care se electriza de la chelia perfectă și proaspătă pe care o posedam, m-a văzut tata și mi-a spus doar atât:

– Ești urât!

Și apoi nu mi-a mai vorbit vreo două săptămâni, cred. Vedeți voi, acesta era felul în care ne pedepsea el: când se supăra rău de tot pe tine, tata își închidea „ambasadele” (folosesc acest termen pentru că el chiar a fost ambasador) și nu mai vorbea cu mine, cu sora mea sau cu mama până când îi trecea supărarea sau până când considera că ne-a pedepsit destul. Nici până în ziua de azi nu mi-e clar care variantă era cea corectă.

Mama era la duș. Când a ieșit și m-a văzut chel, a tras un țipăt scurt, de groază, în genul celor din filmele americane horror, când eroina dă nas în nas cu ucigașul sadic. Apoi, după câteva minute, în timp ce stăteam în pat, a venit lângă mine, s-a așezat, timid, pe marginea patului și m-a întrebat:

– Ești ok, vrei să ne spui ceva?

Era pentru prima oară în 18 ani când mama mă întreba așa ceva. Nu, nu voiam să le spun nimic. I-am spus că e doar păr, și că va crește la loc și că mi-am dorit să fac asta. Sigur, cu mintea de acum, realizez că a fost un act de rebeliune, dar una mică: eram totuși un adolescent care nu făcuse prea multe tâmpenii mari. Și probabil că am vrut să văd ce se întâmplă dacă fac așa ceva, cum vor reacționa adulții?

Adulții au reacționat în nota părinților de atunci: cu supărare, cu pedepse, cu ignorare și cu etichetări care să mă facă să mă simt prost. Toate acestea în speranța că nu voi repeta fapta nesăbuită, că voi reintra în normal și nu mă voi mai face de râs. De fapt, nu îi voi mai face de râs.

"Așa cum gândeam la 18 ani așa spun și acum: sigur că părul e doar păr și că va crește la loc. Doar că adaug: tunsoarea, ca multe (dacă nu toate) lucrurile din viața noastră, este despre mult mai multe lucruri: despre alegeri, decizii, asumare, nevoie de validare, dorință de a fi diferit și tot așa. Este despre personalitatea și individualitatea fiecăruia dintre noi." – Alex Zamfir

Generația părinților mei a fost o generație de oameni care a trebuit să facă față multor lipsuri: îmi închipui că, în primul rând, lipsa iubirii părintești, căci ce n-au știut ei să fie drăgăstoși cu noi, dar poveștile lor de când erau copii implică fie o bătaie soră cu moartea aplicată de părinți, fie ignorarea lor totală. Apoi au fost lipsurile materiale și informaționale. Lipsa unor repere și a unor modele corecte. Lipsa unui viitor plin de posibilități la care să viseze pentru copiii lor. Așa că, ținând cont de toate acestea, cred că această generație a făcut tot ce a putut și a știut mai bine. A fost de ajuns? Cu siguranță, nu și nu trebuie să ne uităm mai departe de societatea și de valorile în care trăim azi. Sunt ei de condamnat? Nu cred, cred că mai degrabă trebuie să învățăm din ceea ce am trăit, din ceea ce nu au făcut ei bine și să reparăm. Cred că îmbunătățind relația cu copiii noștri, ne putem repara și pe noi, și, cine știe, poate și pe ei, pe părinții noștri.

Ajungând la noi, la generația noastră ca părinți, nu cred că ne mai putem ascunde în spatele vreunei scuze, așa cum ar putea s-o facă părinții noștri. Sigur, asta nu înseamnă că nu o vom mai face, dar nu cred că mai avem acest lux. Fiindcă noi avem orice ne-am putea dori la îndemână: informații, modele de urmat, instrumente ș.a.m.d. Noi putem fi o altfel de generație de părinți, trebuie doar să ne propunem acest lucru.

Ce înseamnă altfel? Cred că înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Cred că ar trebui să însemne „mai buni decât au fost părinții noștri” pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de buni au fost părinții. Cred că ar trebui să însemne să ne uităm la omulețul acela pe care l-am plămădit din noi și să vedem în el un Om. Un om care merită nu doar dragostea, ci și respectul nostru din primul moment în care vine pe această lume. Un om a cărui părere contează, un om care poate avea nervi sau frici, sau anxietăți ca și noi. Un om care nu este perfect, dar care este perfectibil. Un om care nu a cerut să vină lângă noi, ci noi am ales să-l aducem, deci ar trebui să-l tratăm, poate, ca pe un oaspete de seamă al vieții noastre. Un om pe care-l putem ajuta să devină adult, poate cel mai important lucru care ne este dat să-l facem în această viață.

Uitându-mă în jur, mi se pare că sunt tot mai mulți părinți care ar fi de acord cu tot sau cu o parte din descrierea pe care am făcut-o mai sus. Și văd asta în copiii lor. Văd o generație de copii mult mai încrezătoare în ea în a-și spune punctul de vedere, chiar și atunci când este contrar adulților. Văd copii care se lasă mult mai greu convinși să facă ceva ce nu vor. Copii care pun la îndoială orice le spui și te verifică, pentru că pot s-o facă. Copii care sunt încurajați să fie altfel, să nu se supună normelor. Păi cine s-ar fi gândit vreodată când eram noi copii să ne spună că am putea fi altfel, când scopul în sine era să fim toți la fel?

Acum ceva vreme, băiatul meu de aproape 7 ani mi-a zis că vrea să se tundă. L-am luat într-o zi cu mine și ne-am dus la prietena noastră hair stylistă, pe care am anunțat-o că nu mă tund doar eu, ci și copilul.

– Ok, și cum îl tundem?, m-a întrebat ea.

– Ce mă întrebi pe mine? Să-ți spună el cum vrea să se tundă.

Mark i-a explicat ce fel de tunsoare vrea (era una asemănătoare cu a unui jucător de snooker care îi place lui mult), și femeia l-a tuns fix așa. Mi-a plăcut tunsoarea lui? Foarte tare, ar fi răspunsul scurt. Răspunsul lung ar fi că am fost tare mândru de el că a știut ce vrea și că nu a avut nevoie de mine pentru a se decide. Am fost tare mândru și de mine pentru că mi-am asumat dinainte să ajungem acolo că nu voi comenta în niciun fel alegerea lui, oricare ar fi aceea.

Vedeți voi, așa cum gândeam la 18 ani, așa spun și acum: sigur că părul e doar păr și că va crește la loc. Doar că adaug: tunsoarea, ca multe (dacă nu toate) lucrurile din viața noastră, este despre mult mai multe lucruri: despre alegeri, decizii, asumare, nevoie de validare, dorință de a fi diferit și tot așa. Este despre personalitatea și individualitatea fiecăruia dintre noi. Mark este diferit de mine, așa cum eu sunt diferit de tatăl meu. Și el, dacă va fi tată, sper să fie un tată mai bun decât sunt eu.

Alex Zamfir, cel mai bun tată al lui Mark și soțul Iuliei, este un bucureștean get-beget, realizator de emisiuni la Itsy Bitsy FM, blogger la celmaibuntata.ro și om de publicitate la Funvertising.

Credit foto: Cristina Nichituş Roncea

Articol preluat din numărul 247/mai 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.