Cristian Măcelaru, dirijor: O investiție în cultură este o investiție direct în calitatea cetățenilor, în calitatea societății pe care ei o creează
Cristian Măcelaru este unul dintre cei mai importanți artiști români de peste hotare, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, câștigător al unui Premiu Grammy și directorul artistic al Festivalului Internațional „George Enescu”, cel mai mare eveniment cultural organizat de România.
Printre vârfurile mandatului său la cârma Orchestrei Franței se numără dirijarea concertului din deschiderea Jocurilor Olimpice din Paris, eveniment urmărit în direct de toată planeta.
Timp de 6 ani a condus și Orchestra Simfonică WDR din Köln, mandat pe care îl va încheia luna aceasta, și este, de asemenea, director muzical al Orchestrei Simfonice din Cincinnati.
Vine dintr‑o familie cu 10 copii din Timișoara, iar tatăl a fost cel care l‑a îndrumat către muzică, prin studiul viorii. Printr‑o întâmplare norocoasă, a ajuns să facă liceul în SUA, fiind sprijinit de o familie de americani. Asta avea să îi deschidă orizonturile.
Militează constant pentru investiția statului în cultură și pentru apropierea tinerilor de muzică. Despre toate acestea, Cristian Măcelaru a acceptat să vorbească într‑un interviu pentru Revista CARIERE.
Domnule Măcelaru, discuția noastră vă găsește acum la Köln, peste câteva zile veți fi la Paris, săptămâna trecută erați la București. Cât de mult vă consumă toate aceste drumuri între trei orchestre majore, una în Franța, una în Germania și una în Statele Unite, plus directoratul de la Festivalul „Enescu”? Cum gestionați toate aceste drumuri și munca, efectiv?
E un lucru foarte interesant pe care l‑am realizat după un anumit timp, că și deciziile mari, și cele mici sunt decizii pe care trebuie să le iei cu o intensitate similară. O decizie mică la care te gândești prea mult devine de o intensitate prea mare și atunci îți absoarbe toată puterea. La fel și o decizie mare, care nu e luată cu parametrii cei mai importanți în ecuație, te va consuma. Iar cel mai important lucru pe care l‑am descoperit este că trebuie să ne setăm parametrii ca să putem să înțelegem de ce luăm acea decizie și pentru interesul cui. Care este, de fapt, țelul deciziei în sine.
Eu, ca director artistic, trebuie să mă pun în perspectiva instituției pe care o reprezint și să fie o decizie bună pentru ea. În poziția de director artistic am o altă responsabilitate decât în poziția de dirijor.
Dirijoratul are foarte mult de‑a face cu ce e bine pentru mine, dar în poziție de director artistic are foarte mult de‑a face cu ce e bine pentru instituția pe care o reprezint. Deciziile pe care le iau pentru mine personal sunt mult mai dificile decât deciziile pe care le iau pentru o instituție. Pentru că pot să mă uit din afară la instituție și să văd ce este bine pentru ea sau pentru orchestră, sau pentru festival.
Și atunci, e foarte important să creezi o echipă care te ajută continuu să menții acești parametri. Sunt pur și simplu binecuvântat de faptul că am echipe extraordinare cu toate organizațiile cu care lucrez și în Franța, și în Germania, și în America, mai ales la Festivalul „Enescu”. Acest lucru îmi dă voie să pot să fac toate lucrurile pe care le fac și să navighez chiar cu ușurință de la o instituție la alta.
Au trecut 4 ani de când ați devenit director muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Cum ați descrie toată această experiență de până acum, de la Paris?
În primul rând a durat puțin timp pentru a înțelege cultura franceză. Eu eram obișnuit cu cultura americană, pentru că acolo am locuit majoritatea vieții, apoi, am fost dirijor‑șef în Germania la WDR, sunt culturi foarte diferite față de cea franceză. Iar cea franceză poate că e cea mai apropiată de România, pentru că e o cultură de oameni foarte pasionați de ceea ce fac, fiecare decizie e discutată la infinit, ceea ce nu se întâmplă în Germania sau în Statele Unite.
Am înțeles că, de fapt, ăsta este felul în care ei se simt într‑adevăr implicați, chiar dacă la sfârșitul discuției cu toții așteaptă ca eu să iau decizia finală. Și a fost un lucru pe care a trebuit să‑l învăț. Iar din punct de vedere artistic, orchestra este acum la apogeu. Nu o spun eu, ci criticii, cronicile de concert, muzicienii din orchestră, în primul rând, care reprezintă punctul cel mai important pentru mandatul unui director muzical.
Pentru înregistrarea lucrărilor lui George Enescu a fost prima dată când orchestra a colaborat cu cea mai importantă casă de discuri din lume, Deutsche Grammophon, iar acest proiect continuă după primele trei discuri care au fost lansate deja, deja suntem în procesul înregistrărilor următoarelor trei discuri.
Apoi am înregistrat și trei discuri pentru aniversarea a 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, poate cel mai important compozitor francez, iar aceste înregistrări vor deveni de referință, pentru că sunt de o calitate atât de înaltă.
Ne reîntoarcem pentru prima dată în 10 ani la Carnegie Hall, în toamna acestui an, ne reîntoarcem în această vară la BBC Proms și, desigur, la Festivalul „Enescu”. Pot să vă spun că și învățând de la sistemul american acest lucru, am reușit să introduc și ideea de a aduce bani din privat pentru a face anumite proiecte care erau prea costisitoare.
Și e un lucru inedit pentru o orchestră care este finanțată pur și simplu din bani publici.
Credeți că asta poate fi o soluție și pentru filarmonicile din România, implicarea mediului privat, astfel încât să vină muzicieni mai cunoscuți să colaboreze cu orchestrele românești?
Este și o responsabilitate, dar este și o oportunitate pentru a crea acest lucru. Dacă ești o companie care își dorește să atragă o clientelă de lux, o clientelă de vârf, trebuie să creezi o societate care să producă această clientelă. Și atunci, o investiție în cultură este, de fapt, investiția cea mai directă pentru a crea o societate mai elevată. Nu este un ajutor dat culturii, ci este o investiție pe care cultura o face într‑o societate mai bună.
Cum faceți să vă păstrați relația armonioasă cu muzicienii, să rămâneți autoritar, dar să le câștigați și simpatia, și încrederea? Cum poate un lider să le îmbine pe cele două?
Ce am descoperit eu e că transparența deciziilor pe care le iau e foarte importantă. Și am avut multe exemple în care a trebuit să iau o decizie nepopulară, dar o decizie care, discutând‑o cu toată orchestra și explicând motivele deciziei mele, a ajuns să fie apreciată. Adevărul va fi foarte dificil pentru cei din jur să‑l accepte, dar întotdeauna, în retrospecție, va fi apreciat.
Uneori, un lider slab ia o decizie de moment care să îl facă să fie mai îndrăgit. Dar nu este o decizie bună pentru instituție. De o instituție sănătoasă, care merge bine, vor beneficia toți cei care colaborează cu ea. Dar o instituție care e făcută așa, cu serpentișuri și tot felul de decizii luate numai pentru a beneficia un minut, va deveni o situație în care nimeni nu va putea să beneficieze complet de ceea ce se întâmplă.
Deciziile luate în adevăr și luate cu mintea, nu atât de mult cu inima sau cu sentimentele, sunt cele mai bune.
Respectul pentru oameni, ideea că suntem toți egali, transparența bazată pe adevăr sunt cele trei ingrediente necesare pentru un lider care vrea să fie, într‑adevăr, aproape de oamenii cu care lucrează.
În ceea ce privește ediția aceasta a Festivalului „Enescu”, sunt curioasă pe ce intenționați să puneți accentul. Acum 2 ani am reținut intenția dumneavoastră de a aduce tinerii mai aproape de universul muzicii clasice. Pe ce vă concentrați anul acesta?
În primul rând, această idee e o investiție continuă. Nu poate să fie o investiție o singură dată. Dar în același timp, dorința mea este să creăm un festival unicat nu doar în România, ci un festival unicat în lume.
Doresc să creez cât mai multe lucruri noi și experiențe noi pentru publicul care vine la Festivalul „Enescu” nu numai din România, ci din toată lumea. Festivalul a devenit foarte vizibil în afara României. Am investit, desigur, și în această vizibilitate, pentru că nu vine de la sine, dar acest efort, zic eu, va aduce un public mai divers, un public mai larg din toată lumea și festivalul va putea să își atingă potențialul maxim.
Încercăm să creăm lucruri noi, de exemplu, deschidem festivalul cu o compoziție comandată pentru festival. E prima dată când festivalul face acest lucru. E un lucru inedit, pentru că auzi o compoziție pentru prima dată, se întâmplă o singură dată. Un festival de amploarea Festivalului „George Enescu” nu cred că și‑ar menține relevanța dacă nu ar crea aceste evenimente, care nu mai există altundeva. Iar aceasta este direcția la care mă gândesc eu.
Cât de important este ca un festival internațional să fie conectat la infrastructura orașului și viața orașului? Vedem că, în ultimii ani, zona din jurul Ateneului și al Sălii Palatului s-a transformat, e vie, străzile sunt pietonale, s-au deschis multe terase.
E foarte important pentru că totul ține de experiența pe care o ai. Iar în momentul în care e o bătălie până ajungi în sala de concerte, când ajungi la concert, poate că nu mai ai aceeași experiență pe care ai fi avut‑o dacă ajungeai acolo cu ușurință.
Eu știu cum mă simt eu când mă duc spre un eveniment. Dacă mă bat cu cei din trafic să ajung acolo, dacă e imposibil să găsesc un loc de parcare, dacă mă lovesc de oameni, se creează o tensiune în mine. De aceea e foarte important să avem o infrastructură care invită oamenii la festival. Eu cred că această accesibilitate pentru a intra în sala de concerte, pentru a avea o experiență într‑adevăr frumoasă, e necesară pentru succesul festivalului.
Vorbim de ani buni de necesitatea unei săli de concert pentru Festivalul „Enescu” și pentru alte evenimente, evident. Dar acest lucru nu s-a întâmplat de 35 de ani încoace. Mai aveți așteptarea asta de la statul român sau mai degrabă credeți că se va întâmpla din zona privată?
Inima festivalului se împarte deja între Sala Palatului, Sala Radio, Ateneul Român, Teatrul Odeon, este într‑un centru atât de bine conectat. Problema e că o investiție privată nu are loc în acest cerc.
Iar la marginea orașului ne‑ar fi foarte dificil să organizăm festivalul. Ei, de aceea încă am speranțe, pentru că nu am altă opțiune, că va veni o zi în care cei care sunt în guvern să înțeleagă că o investiție în cultură este o investiție directă în calitatea cetățenilor, în calitatea societății pe care ei o creează.
Cei care sunt la conducerea țării sunt responsabili pentru a crea o societate care nu să nu fie doar o societate hrănită, ci o societate care își atinge potențialul.
Pentru a‑și atinge potențialul, o societate trebuie dezvoltată, trebuie elevată, trebuie încurajată. Cultura are de‑a face cu elevarea noastră. Acum, de austeritate se vorbește nonstop. De când mă știu eu se vorbește de austeritate.
Austeritatea nu trebuie să fie un lucru care ne definește pe noi, ci trebuie să fie un lucru temporar, din care, sperând în oameni capabili la conducerea țării, să putem trece prin acest lucru pentru a crea o poveste de succes, de fapt, a României. Festivalul „Enescu” în sine este cea mai frumoasă poveste de succes pe care România o poate oferi lumii întregi. Mai avem încă un pas de făcut. Nu putem să ne lăsăm așa, la ultima sută de metri.
Mi-a rămas în minte ceva ce ați spus la primul nostru interviu, că ați întâlnit foarte mulți adulți care au regretat că n-au studiat un instrument, dar n-ați întâlnit niciun adult care să fi spus: „Vai, ce rău îmi pare că am studiat vioară sau pian”. Și vorbeați atunci despre cât de important este să apropiem copiii de un instrument, de muzică în sine, nu neapărat pentru a face performanță. Sunt convinsă că noi n-am fi avut această discuție dacă la dumneavoastră în familie n-ar fi fost insistența tatălui de a studia vioara. Cum v-a creionat traseul profesional și al vieții studiul instrumentului?
Îmi doresc ca toți copiii să învețe un instrument muzical, dar nu pentru a face performanță, ci pentru a se forma ca oameni compleți. De exemplu, chiar dacă există calculatoare și AI, rămâne important pentru copiii noștri să învețe matematica, să își dezvolte felul de a gândi. În același fel, un instrument muzical dezvoltă felul în care înțelegem viața.
Și e un lucru atât de important, atât de necesar într‑o societate să creăm oameni compleți, care înțeleg sau apreciază o simfonie de Mozart în același fel cum știu să citească sau să aprecieze o poezie de Nichita Stănescu, cum pot să vadă un film extraordinar și să îl aprecieze, la fel o pictură și un spectacol de dans. Toate aceste lucruri fac parte din complexitatea care ne definește pe noi, ca oameni.
Să nu credeți că există vreun copil, vreodată, undeva în lume, care, după ce trece acea frumusețe a descoperirii unui instrument, să‑și dorească să studieze. Nu există. Încă nu am întâlnit persoana aceea în lume, inclusiv eu personal.
Atunci când copilul nu mai vrea să studieze, e necesară investiția părintelui. Și inteligența unui părinte de a spune: „Știu că nu‑ți place acum, dar este o investiție pe care o fac în tine pentru viitor”. E bine dacă părinții reușesc să treacă peste acest prag, să îi ajute pe copii și să‑i convingă că e necesar să studieze un instrument muzical, nu pentru a deveni neapărat muzicieni, ci pentru a le oferi șansa de a lua o decizie mai târziu, când ajung adulți.
În momentul în care eu nu îi trimit la școală, le reduc posibilitatea de a crea ceva în viață. În momentul în care eu le spun: „A, nu, tu trebuie să înveți matematică și istorie”, le reduc orizontul posibilităților pe care ei să le descopere în viață.
Ieri ascultam un podcast și cineva îl întreba pe acest domn, care a fost unul dintre primii creatori de inteligență artificială, care ar fi investiția cea mai bună pentru a fi sigur că ai ceva de făcut în viitor? Și el a spus: „Păi, ar trebui să învățați să fiți instalatori”. Și am rămas chiar foarte impresionat de răspunsul lui. Nu putem ști ce aduce ziua de mâine. Ce știm cu certitudine este că muzica, cultura, arta, literatura sunt lucruri de care depindem atât de mult, pentru că ne definesc pe noi ca oameni. Ele nu vor fi înlocuite, decât dacă le dăm noi voie să fie înlocuite de un lucru care e mult mai fals și mult mai lipsit de profunzime. Ce putem face ca părinți este să le oferim copiilor o viață mai frumoasă, prin a le da oportunitatea de a alege ei, mai târziu.
Mai obișnuiți să cântați la vioară, așa, în cadru restrâns, în familie, de plăcere, pur și simplu?
Desigur, tot timpul. Tot timpul. Chiar acum lucrez la o piesă împreună cu fetița mea, care cântă la vioară, e un duet pentru două viori. Este superb, e o conexie care se creează.
Și fetița mea a trecut prin acei ani în care era foarte dificil să studieze la vioară. Dar apoi, am rămas chiar foarte surprins auzind‑o odată, spunându‑le unor prieteni de‑ai noștri, că ce îi place ei cel mai mult este când vine tata acasă și ia vioara să cântăm împreună.
Am rămas înmărmurit. Este răspunsul cel mai frumos pe care un copil poate să‑l dea. Instrumentul creează acea conexiune.
Avem un proiect în Franța, se numește Viva Orchestra, în care toți cei care au cântat la un instrument muzical sunt încurajați să vină să cânte împreună cu orchestra pe scenă. Îmi place atât de mult când dirijez acest proiect, să mă uit și să văd că uneori avem și trei generații care cântă. E bunicul, e mama și e băiatul. Un lucru chiar extraordinar.
Dincolo de ocupația pe care o aveți ca dirijor și director muzical, ce vă place să faceți?
Ca toți oamenii, îmi place să petrec timpul cu familia mea. Să îmi ascult copiii, să văd ce interese mai au. Am fost mereu pasionați de a vizita muzee, de a descoperi lumea. Băiatul meu este foarte interesat de istorie, întotdeauna mă învață un lucru sau altul despre istorie, care a fost și materia mea preferată la școală. Ne mai jucăm șah, ne place foarte mult să jucăm și tenis de masă, avem o viață simplă și frumoasă.
Foto: Cristian Măcelaru
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 299 | Iulie 2025
