Cunoaște-ți țara în care trăiești și fii pregătit să o iubești

Într-o lume definită de schimbare și de globalizare, este important să știi cine ești și să știi să iubești. Simțul identității și capacitatea de a iubi îți vor fi busolă pe orice meridiane ale globului sau ale sufletului ai ajunge să călătorești sau să trăiești.

John Florescu este fiul istoricu­lui Radu Florescu și este descen­dent al unei vechi familii boierești din Țara Românească. A studiat istorie, politologie, filo­zofie și economie la Boston College și la Oxford. Timp de 17 ani a fost Președintele „David Paradine Television Inc.“ din Statele Unite ale Americii. A produs peste 150 de ore de emisiuni de televiziune pentru rețele precum CBS, HBO, BBC, The History Channel, Discovery-Times, PBS, Disney. A intervievat șase președinți ai Statelor Unite, doi prim-miniștri ai Marii Britanii. În prezent, conduce filiala din România a firmei de PR și consultanță Centrade. Este fondator al Chainsaw Europe.

John Florescu a realizat un amplu interviu cu Regele Mihai I al României și este producătorul documentarului „Războiul Regelui“ (2016) și al documentarului „Regina Maria, Inima României“ (2018).

Viața și profesia l-au purtat pe multe astfel de meridiane pe John Flores­cu. L-am invitat să ne împărtășească din experiența și înțelepciunea sa. O astfel de conversație este întotdeauna o bucurie și o sursă de inspirație.

„Împărtășesc și altora ce am învățat”

Familia dvs. are nu numai un istoric captivant, ci și un prezent fascinant. Sunteți răspândiți pe mai multe țări și continente, fiecare dintre dvs. a crescut într-o cultură diferită și bine definită, dar are, în egală măsură, o identitate românească solidă. Astăzi, sunt mulți românii care își cresc copiii în străinătate. Le puteți împărtăși câte ceva despre cum își pot crește copiii în așa fel încât aceștia să aibă un simț clar al propriei identități, dar să se simtă și împliniți trăind în alte părți ale lumii?

Cunoaște-ți țara în care trăiești și fii pregătit să o iubești. Cred că este impor­tant pentru copii să aibă un singur acasă în minte, o singură identitate națională predominantă, dar și să știe foarte clar cine le sunt strămoșii. Eu așa am fost crescut și așa au crescut majoritatea imigranților din SUA. Mai întâi eram americani, apoi eram construiți din două părți egale: românească și franceză. La reuniunile noastre de familie auzeam toate accentele verilor de diverse alte naționalități: franceză, italiană, britanică, texană, elvețiană. Aceștia erau mai întâi de naționalitate străină, dar îi lega mân­dria și recunoașterea rădăcinilor noastre românești.

Nu cred că „identitatea internațională“ este sănătoasă, pentru că un copil nu este fundamental legat de nicio națiune specifică, cu aspectele ei caracteristice: religia, limba, istoria, muzica, bucătăria, ținuturile rurale, sărbătorile, echipele sportive și normele culturale ale televiziunii, ale teatrului și ale artei. Aceste influențe contribuie la sentimentul de colectivitate și de comunitate necesar pentru a crește sănătos și a avea liniște sufletească.

„Cinismul este o afecțiune dobândită, nu o trăsătură de caracter.
Niciun copil nu se naște cinic.“

Știm care sunt provocările vieții de imigrant. Dar care-i sunt câștigurile? Sunt convinsă că această expriență îi și îmbogățește foarte mult pe oameni, le deschide mintea și inima, îi ajută să dobândească o viziune de perspectivă asupra lumii și le arată puterea diversității. Cum e să fii un cetățean al lumii?

Deși nu am nevoie de GPS ca să circul prin New York, Paris, București, Londra, Los Angeles, Boston etc., nu mă consider un „cetățean al lumii“. Mă consider american, dar cu studii ample și cu o mare expunere globală. Când eram mici, ce ne plăcea la faptul că eram imigranți, când mergeam la școală, era faptul că eram altfel decât grupurile mai mari de irlan­dezi și de italieni din Boston. Noi eram „copiii români“, iar oamenii ne puneau o mie de întrebări – de obicei prietenoase. Pe fratele meu mai mic, Radu, îl strigau „Ragu“ – ca marca aceea de sos pentru spaghetti – dar fără nicio răutate. Oamenilor le plăcea că puteam juca fotbal mai bine decât majoritatea, dat fiind că ceilalți jucau fotbal american. Tatăl meu, care apărea cu ochelari de soare pe coperta cărții sale, era invitat la emisiuni TV, iar asta îi intriga pe oameni. Poate sună ciu­dat astăzi, dar pe vremea aceea era cool să fii imigrant. Toți eram. Fiecare om contribuie prin ceva care crește calitatea întregului.

Ce le-ați spune românilor ca să-i mai vindecați un pic de cinism și să adăugați un strat de iubire peste nemulțumirea lor față de cum merg lucrurile în România?

Cinismul vine din acceptarea multor așa-numite „adevăruri“ gata livrate, care sunt, în esență, false. Asta se întâmplă, dar nu se întâmplă numai în România, ci și în alte părți ale lumii. Oa­menii cu o minimă educație și bun simț au intuiția adevărului și fac diferența dintre bine și rău, chiar și atunci când sunt bombardați cu neadevăruri. Un renumit scriitor și politician conserva­tor american, William F. Buckley, a spus că ar prefera să fie condus de primii 50 de oameni din cartea de telefoane decât de primii 50 așa-ziși cei mai deștepți americani. Cinismul este o afecțiune dobândită, nu o trăsătură de caracter. Niciun copil nu se naște cinic. Cât despre politică, dacă nu-ți plac alegerile pe care le-ai făcut, schimbă-ți votul.

L-ați intervievat pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Cum v-ați simți atunci? Ne puteți împărtăși ceva semnificativ despre această experiență?

M-am simțit foarte în largul meu, pen­tru că Regele Mihai îmi amintea de tatăl meu. A fost o experiență încântătoare pentru mine, pentru că Regele era un domn distins, cu multă bună-cuviință, care era clar că se gândise mult la viața sa tumultuoasă, la suferințele sale – iar asta îl făcea interesant. A vorbit deschis și și-a exprimat fără înconjur și fără ezitare dezamăgirile cu privire la România post-comunistă. Avea calități pe care le admir – bunătate, sinceritate, credință, empatie pentru toți oamenii, indiferent de statut, avea umor și nu avea pic de meschinărie.

Dar despre Regina Maria ce ne puteți spune? Cum a fost să realizați documentarul despre Majestatea Sa? Cu ce impresie ați rămas, despre leadership și nu numai?

Regina Maria a fost ca o revelație fără sfârșit. Cu cât mai mult săpam, cu atât mai multe descopeream. Regina Maria a fost o eroină în mai multe feluri decât îmi imaginam – foarte pedantă, neînfricată, pasională, originală, provocatoare, abilă. Am călătorit în nouă țări și am înregistrat peste 30 de ore de interviuri. La final, vorbisem cu 20 de oameni, în decursul unui an și jumătate. Regina gândea întotdeauna la scară mare și acționa ca atare, asumându-și riscurile și durerile aferente. A fost o libertină, care adeseori a jucat mult în afara regulilor societății, așa cum numai cei din frunte își pot permite să o facă.

„Regele Mihai avea calități pe care le admir.
Îmi amintea de tatăl meu.“

Dinamica globală curentă este încărcată, dramatică și interesantă. Ies la suprafață multe tensiuni care, până nu demult, par să fi fost ascunse. Ați stat de vorbă cu mulți lideri importanți ai lumii moderne. Ce tip de leader­ship credeți că este potrivit pen­tru a gestiona aceste situații? Ce abordare ar fi adecvată pentru a potoli spiritele acestor vremuri?

Am mai vorbit despre asta, dar John Kennedy a spus-o foarte bine, în Washington DC, în discursul său de inaugurare din 1961, când a preluat Președinția. Atunci, el i-a provocat pe americani: „Nu vă întrebați ce poate face țara pentru voi. Întrebați-vă ce puteți face voi pentru țară“. Rolul guvernului este să-și deservească cetățenii. Iar oamenii datorează ceva, la rândul lor, pentru șansa de a fi americani. Am avut și oportunitatea de a realiza in­terviuri cu mulți lideri de talie mondială. Sunt întrebat, adeseori: „Cine v-a împre­sionat cel mai mult?“ Aș spune că cel mai mult m-a impresionat prim-ministrul Marii Britanii, prima femeie prim-ministru, cu care m-am întâlnit de patru ori, în grup restrâns, în Washington DC. Am observat-o cu atenție: credea în ce spunea, se exprima simplu și cu convingere și voia să te convingă și pe tine de dreptatea cauzei sale. Voia să te ia cu ea, voia s-o urmezi.

Ce vă aduce bucurie? Cum vă păstrați gândirea proaspătă?

Prin prieteni, familie și muncă. În fie­care an, privesc retrospectiv și îmi notez 5 lucruri pe care nu le voi uita niciodată din anul ce a trecut. Învăț să înțeleg ce îmi aduce bucurie. Mă gândesc la asta. Poate fi o excursie, un moment frumos, o întâmplare nostimă, un simplu gest pe care l-a făcut cineva, chiar și un mo­ment dureros – cum ar fi moartea cuiva apropiat. Dar aproape întotdeauna are legătură cu oamenii și aproape de fie­care dată este un moment ieșit din ti­pare. Mintea se menține proaspătă prin lectură, întâlnind oameni noi, călătorind și gândindu-te intens la felul în care acea experiență complexă se împletește cu viața ta (indiferent de etapa în care te afli). Nelson Mandela spunea: „Oriunde te-ai afla, în viață, întotdeauna este un drum care duce înainte.“ E un sfat bun.

Sunteți omul de care aveați nevoie când erați tânăr?

Aș spune că da. Știu să ascult, sunt un om erudit, am experiență de viață. Împărtășesc și altora ce am învățat și punctez care cred eu că sunt căile de ur­mat și care cred că sunt cele ce ar trebui evitate. Dar tind să judec prea repede, adeseori, și nu cred că asta este o „cali­tate“ pe care aș fi căutat-o la un mentor, când eram tânăr.

„Am aici mai mulți români decât orice altă naționalitate“.
(Bill Gates)

Dintre proiectele dvs., este vreunul preferat – care vă este mai aproape de suflet sau din care ați învățat ceva ce ați dori să ne împărtășiți?

De aproape zece ani plec cu cei doi fii ai mei mai mari (22 și 18 ani) într-o călătorie-fulger (6 zile) într-un loc îndepărtat, pe care ei nu l-au vizitat niciodată (și unde probabil nici nu vor mai ajunge vreodată). Ei nu știu unde mergem, până la check-in (nu știu nici măcar dacă să-și haine pentru sezonul rece sau pentru sezonul cald). Plec în aceste călătorii ca să rămân aproape de copiii mei, în vremurile astea în care gadget-urile și tot felul de alte lucruri mi-i răpesc. Tai accesul lumii pe care o cunosc la lumea pe care nu o cunosc. Mă deconectez de la tot ceea ce îmi distrage atenția și mă face să nu mai gândesc lim­pede. Și așa ajung adeseori să văd ceva foarte nou și neașteptat, care adeseori are o tentă istorică (cum ar fi a 50-a aniversare a bombardării orașului Hiroshima de către Statele Unite).

Cum se manifestă iubirea dvs. pentru România?

Se manifestă prin aceea că îi țin partea, mai ales când sunt în afara țării (și adeseori mai mult decât cred că merită!). Îmi aduc aminte când m-am întâlnit cu Bill Gates, fondatorul Microsoft și cel mai bogat om din lume, în campusul său de pe Coasta de Vest a Statelor Unite. După ce s-au făcut prezentările, Gates m-a întrebat: „Ești român?“ I-am spus că da, de acolo mă trag. A zâmbit și mi-a spus: „Am aici mai mulți români decât orice altă naționalitate. Sunt așa de mulți încât am trei restaurante im­ense numai cu bucătari români!“. M-am simțit grozav! Și încă ceva: nimeni nu se poartă mai frumos cu copiii mici decât românii!

---

Articol preluat din numărul 257/mai 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.