Daniel Leș modelează un spațiu în care timpul este pentru suflet

Daniel Leș este un maestru în arta ceramicii figurative și a olăritului și își iubește țara. Prin arta și prin munca sa, el păstrează comorile trecutului și pune umărul la construirea viitorului nostru.

Astfel, Daniel Leș este nominalizat la Gala Revistei CARIERE 2018 „Oameni care ne inspiră. România de mâine”, categoria „Păstrătorii de comori”. Vă puteți vota favoriții pe pagina de internet a galei, www.gala-cariere.ro.

Daniel Leș crescut în atelierul tatălui său, pictorul și ceramistul Ioan Leș, unde a învățat desenul și ceramica. Din 1997 își expune lucrările în țară și în lume și este premiat cu diplome de excelență, premii pentru originalitate și premii speciale. „Doresc să recuperez lumea copilăriei mele”, spune Daniel Leș, așa că multe din personajele pe care le modelează sunt din satul copilăriei sale. Este adeptul metodelor tradiționale de prelucrare a lutului și este recunoscut ca promotor și continuator al al artei olăritului. „Mă implic profund în fiecare lucrare pe care o fac, gândindu-mă că, la sfârșit, când e gata, trebuie să i-o arăt lui Dumnezeu”.

În anul 2005, Daniel Leș deschide pensiunea Casa Olarului, o oază de liniște unde oamenii vin pentru tihnă, contemplare, creație, precum și pentru bucate și arome tradiționale. Sunt găzduiți aici „oamenii care ar vrea să iasă din oraș, fie și pentru câteva zile, și să se reconecteze cu natura, să intre într-un alt spațiu – în care timpul este pentru suflet”.

Mai jos, Daniel Leș ne povestește, cu mult drag și cu mare suflet, despre cum să-ți trăiești viața din plin, ce înseamnă să fii un părinte bun pentru copiii tăi, ce poate învăța omul de la lut, cum te simți când faci ceva cu mâinile tale, ce este iubirea de țară, ce putem face azi pentru România de mâine și despre atâtea altele. Să-l citim:

Foto: Diana Buzoianu

Ce înseamnă satul pentru viitorul țării noastre?

„E nevoie de un sat ca să crești un copil”, așa se spune. Eu am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile erau aproape. Noi, copiii, ne jucam în bătătură și pe uliță, iar când ne era foame primeam de la bunicii unuia dintre noi câte o felie de pâine de casă cu untură și cu sare și o roșie din grădină, și cu ele în mână porneam din nou la joacă.

Aveam și noi muncile noastre, dar nu ni se păreau grele. Cum să-ți fie greu să mergi cu bivolii la păscut, să stai cu ei câteva ore, să-i aduci înapoi cu burțile umflate și să primești laude de la tătuca? Știa cum să pună problema, tătuca: știa să fie înțelept, dar era și conștient de vârsta mea.

Odată, l-am supărat foarte tare. Mi-am făcut „plumbi” (adică gloanțe de hârtie, în formă de con) dintr-un caiet de clasa I pe care mi-l păstrase să-l am pe când voi fi mare. Atunci m-a certat, dar eu numai țin minte. Știu sigur că m-a certat pentru că am citit pe un alt caiet de clasa I – pe care el îl ascunsese și care scăpase de războiul puștilor din țeavă de berman (conducte de plastic) prin care suflam plumbii de hârtie.

Așa că am caiete în care pe pagina din dreapta sunt liniuțele mele stângace și primele litere, iar pe verso vorbele tătucăi. Avea un scris frumos, de învățător, dar cel mai interesant este că el mi se adresa atunci ca eu să-l pot înțelege acum. A avut și dragoste, și ideea inspirată de a ajunge la mine peste decenii.

În satul natal am avut parte de tot ce specialiștii numesc acum „terapie”: mișcare în aer curat, am crescut și îngrijit animalele, hrană sănătoasă și cu măsură, siguranța familiei lărgite și a comunității. În satul nostru, dacă se întâmpla să-i moară cuiva vaca sau să-i ardă, Doamne ferește, casa, fiecare punea bani și-l ajuta să repare paguba. Se făcea și o clacă și ajungea omul din nou în rând cu lumea. Nimeni nu rămânea în necazul care a dat peste el.

Așa era mai peste tot în sate. Acum, în orașe, de multe ori nici nu știi numele vecinului. Trăiești lângă el și nu știi ce necazuri are, pe neamuri le vezi numai când mai este o nunta sau o înmrmântare…e trist că ne-am înstrăinat și ne-am izolat. Și pentru ce? De dragul copiilor, zicem, să aibă ei ce n-am avut noi. De acord, dar nu cu prețul a ceea ce noi am avut.

Este o povestioară în care un copil își adună bănuții zilnici (noi nu aveam bănuți, dar nici nu ne lipseau) cu scopul de a cumpăra de la tatăl o oră din timpul lui. Asta e consecința motto-ului: „timpul înseamnă bani”. Nu, timpul nu înseamnă bani. La sfârșit, tătuca nu a dus cu el niciun ban, ci numai sufletul lui frumos. Timpul este pentru a obține sufletul frumos.

Nu știam ce voi fi, când voi fi mare, așa că o vreme am crezut că voi fi cojocar ca tătuca, apoi pictor ca tata, apoi ceramist, iar apoi am ajuns să îmi doresc să recuperez lumea copilăriei mele. M-am căsătorit la 24 de ani, iar în același an a venit și primul copil. Ce responsabilitate! Responsabilitatea e bună pentru un bărbat, dar nici să te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult, și am reușit să cumpărăm o căsucă în care doream să facem atelierul de ceramică. Până la urmă ne-a fost milă de casă să o folosim ca atelier și am construit lângă casă atelierul în care lucrez și acum.

Lucram luni și luni întregi și apoi mergeam la expoziții și târguri, în țară și în toată Europa. Îmi amintescă că, odată, fiind la București, oamenii erau așa de încântați de lucrările mele de eramică, iar eu le povesteam că sunt personaje din satul în care am acrescut și ajungeam să le povestesc cum e pe la noi, încât mulți spuneau: „Pare așa o lume de vis acolo, în Maramureș. Mi-ar plăcea să vin acolo în vacanță. Cred că mi-ar plăcea și să modelez lutul. Întotdeauna am știut că și eu sunt creativ și nu am încercat niciodată nimic artistic, dar tare aș vrea!” Cred că atunci a încolțit visul de a găzdui oameni care ar vrea să iasă din oraș, fie și pentru câteva zile, și să se reconecteze cu natura, să intre într-un alt spațiu – în care timpul este pentru suflet.

Ar trebui ca pe fiecare perete al casei să scriem câte un nume în cinstea celor care au apreciat lucrările mele atunci când încă eram un necunoscut. Cu banii lor am reușit să facem Casa Olarului. După ce am terminat cu amenajările, soția mea se ocupa cu bucurie de casa noastră de oaspeți, iar eu m-am întors la ceramică. Mă implic profund în fiecare lucrare pe care o fac, gândindu-mă că, la sfârșit, când e gata, trebuie să i-o arăt lui Dumnezeu.

Unii oaspeți vin pentru că le place ambianța pe care am creat-o. De când mă știu, am avut o pasiune pentru a păstra obiectele vechi, care erau istorie. Mi-am început colecția cu primele obiecte găsite în podul unei case părăsite. Apoi, când m-au văzut că adun lucruri vechi, bătrânii au început să mi le aducă, să mă ajute să îmi fac o colecție, cu speranța că astfel poate vor ajunge la muzeu. Și așa au ajuns în pensiunea noastră, unde au parte de admiratori ca la un muzeu.

Am o lampă de la o mătușă din sat, din Tulghieș. Copiii ei au stricat casa veche de lut și voiau să construiască o casă mai mare și, de fapt, mai nouă, pentru că ei nu apreciau casa de lut în care crescuseră și voiau să-și lase amprenta și eu într-un fel pe Pământ. Așa că au construit o casă nouă, din beton. Mătușa ținea lampa asta în brațe și umbla de colo-colo și nu știa unde să o pună ca să fie protejată. E o lampă care se agață în cui, în grindă, așa că pusă pe jos nu stătea drept. Sticla de lampă e subțire și rară – dacă se sparge nu știi când mai poți găsi alta. Umbla mătușa cu lampa în brațe, iar eu am întrebat-o: „Da’ ce faci,mătușe, cu lompa?” Mi-a răspuns unul din copii, sperând să găsească în mine un aliat: „S-o arunce, că o venit corentu’.” Dar mătușa spune: „Lompa asta o fost cel mai de preț dar de nuntă. Și ni-o vederit atâția ani. Toți din sat se strângeau la noi în casă, că da lumină bună, și la lumina ei am tors și am țăsut, și s-o cunoscut feciorii cu fetele de s-o însurat și s-o măritat. Cum s-o arunc?”. Nu știu cum am îndrăznit atunci și am zis: „Dă-mi-o mie, mătușe, că eu am o colecție și o să o pun să o vadă multă lume.” Și mi-a dat-o. Iar eu m-am ținut de cuvânt.

Mai vin, vara, părinții cu copiii lor, și le povestesc: „Uite, și bunica ta avea așa o covată de lemn. O folosea când făcea pâine”, și apoi ghicitorile: „Ce crezi că e asta? La ce crezi că se folosea?” Îmi pare că ceea ce am creat în atelier și în pensiune atrage un anumit fel de oameni, cu care îmi face plăcere să mă întâlnesc.

Satul este unul din reperele care ne-au mai rămas în fața tăvălugului numit „consumerism”, care ne învăluie cu cruzime toate valorile. E un model de a trăi viața din plin, fără artificii și sclipiciuri, de a avea o viață echilibrată, modelată de bunul simț , cumințenie, respect și tihnă. La ceea ce au făcut bătrânii noștri nu mai este nimic de adăugat – doar de păstrat.

Foto: Diana Buzoianu

Ce rol are ucenicia în devenirea omului?

Un proverb evreiesc spune că, dacă nu-l înveți pe copil o meserie, îl faci hoț.

Datoria fiecărui tată este de a-și uceniciza copiii, începând chiar de la o vârstă fragedă, iar asta se face fără prea multă filosofie, ci trăind în fața copilului lucrurile pe care le spui. Orice om are nevoie de o perioadă de ucenicie și e adevărat că asta cere un mare sacrificiu. Pe vremea când am fost eu ucenic nu se vorbea deloc depre bani. Eram onorat să stau pe lângă meșterul de la care aveam de învățat. Un rol important în formarea mea l-a avut tatăl meu – de la care am învățat arta de a lucra cu lutul, și bunicii – care mă implicau și pe mine în toate muncile pe care le aveau, povestindu-mi și de ce se fac așa: de ce se taie lemnul de casă iarna, pe lună plină, de ce se pune slănina la afumat în podul casei învelite cu paie, de ce la coasă se merge dimineața pe rouă, și altele asemenea.

Dacă ar fi să dau timpul în urmă, aș parcurge același drum, chiar dacă plata unui ucenic pe un an era un rând de haine noi și o pereche de papuci. Trăiam încrezător că va veni vremea când, din meseria pe care o învățam, voi putea să trăiesc și chiar o voi transmite și eu mai departe.

Foto: Matei Pleșa

Ce învață omul de la lut – despre ritmul natural al lucrurilor, despre rânduiala vieții, despre alte lucruri de taină?

Legendele olarilor bătrâni spun că viața omului este foate asemănătoare cu vasele de lut. Ca să făurești un vas e drum lung: mai întâi, lutul se frământă foarte bine. Cu cât este mai bine frământat, cu atât mai bine ies impuritățile la suprafață și pot fi scoase. Sunt unele frământări pe care nu le înțelegem și nu ni le dorim, dar ele fac din noi un lut maleabil, ușor de modelat. Lutul, în mâna olarului, este într-un proces de devenire. La fel și viețile noastre în mâna lui Dumnezeu – cu condiția să rămânem acolo.

După frământare, urmează etapa în care olarul fixează lutul pe roata olarului și îi aplică presiunea potrivită pentru ca, dintr-un bulgăre fără formă, să se înalțe și să devină vasul pe care el a plănuit să-l facă. Nu putem deveni peste noapte vase bune, dacă nu vom aștepta și cea din urmă probă – proba focului, arderea, desăvârșirea. Această probă asigură trăinicie unui vas care, oricât de frumos ar fi făcut de olar, nu are rezistență decât după ardere.

Când sunt în atelier și modelez, îmi dau seama că și eu sunt un bulgăre de lut în mâna Marelui Olar. Căucul palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care își așteaptă liniștit următoarea etapă: frământare, modelare, șlefuire, ardere… Nu știu în ce etapă se află vasul vieții mele, dar știu că, atâta vreme cât stau în atelierul Olarului, El se ocupă de mine. La fel fac și eu: mi-am propus să nu las nicio bucată de lut să iasă din atelier netransformată.

Totuși, lutul trebuie să fie maleabil – nu poți modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu să ne ajute să ne lăsăm modelați! Dacă ești a lui Dumnezeu, cum e vorba pe la noi, când treci prin greutăți le vezi ca pe niște unelte de modelare sau șlefuire, iar Meșterul nu lasă o presiune mai mare decât poate vasul suporta.

Foto: Matei Pleșa

Ce vă bucură, ce vă inspiră, ce vă transformă în munca dvs.?

Mă bucură să îmi amintesc de ulița copilăriei, de bătrânii din sat și să-i transpun în lut în lucrările mele, care, odată arse, mă aștept să dăinuie – nu atât pentru a vorbi despre mine, cât pentru a vorbi despre satul meu natal, cu rânduielile și obiceiurile lui.

Mă inspiră fețele bătrânilor, peste care viața a brăzdat adânc, învățându-mă pe mine statornicie, cumpătare, răbdare, credință. Și totdeauna când ei îmi întind mâna muncită mâ gândesc că acea palmă muncită a ținut cândva coarnele plugului. Se pare că tot ei au rămas să țină de coardele plugului – care ne brăzdează sufletele, afânându-le și pregătindu-le pentru a putea primi sămânța cea bună.

Foto: Matei Pleșa

Cum ați observat că se schimbă oamenii prin contactul cu natura și „băgându-și mâinile în lut”?

Este o mare plăcere să poți face ceva cu mâinile tale. Unii numesc asta „terapie”. Cred că am fost creați în perfectă armonie cu natura și de aceea ar trebui, din când în când, să ne mai plimbăm cu copiii noștri vara, desculți, pe ulițele satului. Bucurii mari pot fi stârnite din lucruri simple.

Toți oamenii se nasc creativi, dar societatea ne vrea utili, așa că ajungem să neglijăm latura creativă din noi și să tânjim ca măcar ocazional să o putem dezvolta, fără prea mari pretenții, pentru a ne recâștiga echilibrul sufletesc. Am întâlnit oameni care și-au redescoperit creativitatea jucându-se cu lutul în atelierul meu. Privindu-i, i-am surprins redevenind copii.

Foto: Matei Pleșa

Ce învață oamenii de la dvs.? Ce învățați dvs. de la ei?

Pot să vă spun ce învăț eu: în orice om există un dar exclusiv al lui, care nu poate fi nici copiat și nici trăit decât în modul specific în care o face fiecare. Fiecare are misiunea de a-și descoperi darul și de a se bucura de el în timpul vieții, bucurându-i și pe alții. Să devenim ceea ce am fost chemați să fim, mulțumitori cu viața pe care o avem. Calea cea mai sigură spre eșec ar fi să încercăm să trăim viața altora.

Am mai învățat să privesc dincolo de aparențe sau de funcția pe care cineva o are, pentru a vedea copilul din fiecare.

Foto: Matei Pleșa

Ce putem face astăzi pentru România de mâine?

Putem să-i învățăm pe copii și pe tineri că e foarte bine să fii așa cum ești tu. Nu trebuie să imiți pe nimeni. Nu trebuie să fii ca altcineva. Nu trebuie să te compari cu altcineva. Nu știi cu ce se confruntă altcineva în spatele a ceea ce vezi tu. Nu trebuie să îți dorești viața altcuiva, pentru că tu ai harul și darul să o poți trăi pe a ta. Vei fi relevant atunci când vei fi așa cum ai fost creat să fii.

Ce se mai poate face este să trăim astăzi un pic mai frumos decât ieri, acceptându-ne micile sau marile diferențe pe care le avem.

Foto: Diana Buzoianu

Cum arată și cum se simte iubirea de țară a lui Daniel Leș?

Iubirea de țară nu este un papion pe care-l pui pentru că dă bine la anumite ocazii. Ea se educă, iar eu o văd ca respect pentru bătrâni și pentru principiile lor și ca implicare activă în creșterea și educarea copiilor. Sunt multe valori pe care copiii trebuie să le dobândească în familie. Ar fi bine să fim mai conștienți de faptul că suntem, în mod inevitabil, modele pentru copiii noștri și să nu trăim la întâmplare.

Foto: Diana Buzoianu

Despre ce altceva ați dori să ne povestiți și nu v-am întrebat?

Mai demult, familia era mai prețuită decât acum. La noi în sat nu s-a pomenit să se despartă o familie. Am întrebat odată: „Ce îi leagă pe oameni să steie laolaltă 70-80 de ani?”. „Apoi, dragu’ tătuchii, Bunul Dumnezău și mărsu’ la biserică. Și încă ceva: noi suntem de pă vremea în care dacă un lucru se strica nu –l aruncam, ci îl reparam”. Mai târziu am înțeles ce voia să spună.

Din păcate, consumismul le influențează unora toată concepția despre viață, și ajung să-i trateze și pe oamenii din viața lor la fel ca pe obiectele la care renunță destul de ușor. Dar nu-i târziu să ne vină mintea la cap și să ne întoarcem la valorile creștine.

Am început să adun case vechi. Tinerii simt nevoia să dovedească că sunt în stare de ceva și, pentru că nu au fost învățați să prețuiască tradiția, lemnul, obiectele moștenite din generație în generație, dărâmă casa veche și fac una nouă. Așa că am găsit câteva familii în această situație și am cumpărat de la ei casa veche.

Am început cu o casă construită din piatră și pământ, care avea nevoie de un acoperiș nou, am renovat-o și am remodelat-o puțin, adăugându-i și o baie și o cameră în pod, și am umplut-o cu obiecte vechi.

A urmat o casă de lut de prin 1870 – țărănească, joasă, cu grinzile de lemn, cu acoperișul ușor lăsat. Am făcut mici reparații și am zugrăvit-o. Aici mai avem de înlocuit podelele, dar cel mai important este că vara e răcoroasă, iar iarna e călduroasă – datorită pereților groși de pământ. E o plăcere să dormi în casa de lut.

A treia casă e din lemn. Împreună cu un meșter, am demontat-o și am adus-o în grădina noastră de pe deal, unde are șansa să mai trăiască o vreme, măcar cât trăiesc eu. Și eu cred că copiii mei nu le vor strica, pentru că îi învăț să le prețuiască. Le-am adunat în ultimii 10 ani și eu spun că le-am salvat.

Părinții datorează copiilor o educație, nu o moștenire. Dar dacă tot lăsăm o moștenire, măcar să nu uităm de educație!