El Camino, drumul către sine și către leadership

Tinerețe, leadership și perturbare – o combinație provocatoare, cu o dinamică generoasă și cu un mare potențial de devenire și transformare.

E interesant și util să aflăm de la tineri cum e să fii tânăr. Cum conduci, cum înveți, cum construiești echipe, cum faci parte din echipa pe care ai construit-o, cum lucrezi cu lideri mai experimentați decât tine, cum inspiri, cum te temi, cum (te) pierzi, cum explorezi, cum te (re)găsești, cum crești. Prin ceilalți învățăm despre noi înșine, ne îmbogățim cu mai multă viață, ne punem întrebări interesante, aflăm lucruri autentice și nebănuite, ne oferim șansa la uimire și bucurie. Învățăm să-l privim pe cel de alături. Învățăm să fim mai buni.

În numărul 259 – iulie/august 2019 al Revistei CARIERE veți citi despre toate acestea într-un interviu cu Andrei Cepoi – Head of Market & Category Intelligence, Ericsson.

În continuarea interviului pe care ni l-a acordat, Andrei ne împărtășește aici o poveste captivantă și plină de bunătate despre pelerinajul său pe Drumul Sfântului Iacob – Camino de Santiago, pe care Andrei l-a străbătut de 3 ori.

Care este primul cuvânt care îți vine în minte când auzi „El Camino”?

Conectare – Camino de Santiago este un vechi drum pe care pelerinii îl făceau că să ajungă la celebra Catedrala Santiago de Compostela ce se spune că a fost construită pe mormântul Sfântului Iacob. Înainte să fac acest drum inițiatic, aveam în minte o cursă cu obstacole, pe care trebuie să o termin doar prin forțe propii, probele fiind, printre altele: Andrei față în față cu gândurile și fricile lui, ploi și viscole, animale sălbatice, dormit în pădure, murit de foame – iar lista poate continua la nesfârșit deoarece toate aceste imagini au pornit din teama de necunoscut, iar unde mintea nu cunoaște, fabrică. La final mi-am dat seama că este o altă metaforă asupra vieții mele.

De ce atunci conectare? Pentru că în ciuda greutăților de natură fizică întâmpinate pe parcurs (dureri de spate, de picioare, bășici, frig, ploaie etc), se pare că cele de natură psihologică au fost cele cu adevărat cele dificile. Discuțiile interioare, nevoia de încurajare și suport, nevoia de a fi iertat și de a ierta, nevoia de a fi văzut, nevoia de a fi apreciat, sunt lucruri de care aveam nevoie atât eu, cât și mulți dintre pelerinii pe care i-am întâlnit. Ce am făcut atunci când am simțit că de asta am eu nevoie? Am decis să ofer altora acel lucru, prin discuții profunde, încurajări, aprecieri, totul culminând cu free-hugs (îmbrățișări gratuite) pentru toți oamenii cu care ne întâlneam. Este un sentiment extrem de plăcut de ambele părți și am observant că oamenii în vârstă au cea mai mare nevoie de această conexiune. Aceștia se bucurau că niște copii atunci când îi luam în brațe, realizând poate că nu sunt atât de invizibili pentru “tinerii” mereu pe fugă; de nenumărate ori am observant că pelerinii cu o vârstă înaintată sau cei cu probleme vizibile de sănătate sunt cei care au depus cel mai mare efort pe El Camino. Să fie pentru că vor să-și demonstreze că încă sunt plini de viață, puternici și au aceeași voință să-și trăiască viața la fel că un adolescent? Asta intuiesc eu, însă numai ei știu.

Mai cred, de asemenea, că atunci când reușești să te reconectezi cu ține însuți și la tot ce se întâmplă în jurul tău, totul devine posibil. De exemplu, în prima zi când am parcurs El Camino pentru a 2-a oară, am hotărât să nu mănânc nimic. Și uite așa, de la ora 5 dimineața, când m-am trezit, până la ora 4 după-amiaza, nu am mâncat nimic. La un moment dat m-a lovit o poftă îngrozitoare de nuci și de mandarine. Și țin minte că mai aveam suficienți kilometri până la destinația din ziua respectivă, Portomarin. Cum mergeam eu prin pădure mă întâlnesc cu o doamna care le oferea pelerinilor, pe gratis, diverse fructe, printre care și nuci. Seara ajung, mă cazez la o pensiune și, după ce că gazda îmi face un upgrade la o camera mai bună absolut gratuit, pe masă, frumos așezate, găsesc câteva mandarine. Să le spun întâmplări? Să le spun răspunsuri? Pentru mine sunt două mici minuni care mi s-au arătat atunci când simțeam că am cea mai mare nevoie de ele.

Descrie-mi cea mai frumoasă zi de pe El Camino. Ce emoție a făcut-o frumoasă?

Este o întrebare frumoasă pentru că în teorie ar însemna să compar o zi frumoasă cu o altă zi și mai frumoasă. Hai să definim întâi cum măsurăm frumusețea unei zile pe El Camino. Este oare vremea frumoasă, sunt peisajele, sunt oamenii pe care îi întâlneam, sunt experiențele, sunt minunile, sau intensitatea emoțiilor? Ce am observant la mine este imprevizibilul din toate: cu cât situațiile, locurile, oamenii și experiențele erau mai neobișnuite, cu atât mă bucuram mai mult înainte de ora de culcare. De multe ori mă loveam de situații imprevizibile și mai dificil de gestionat, însă surpriza plăcută produsă de faptul că mă descurcam făcea ca acea zi să fie memorabilă. Că să fiu mai specific, o să va povestesc despre o persoană pe care am întâlnit-o prima oară, în ziua a treia. Cum mergeam eu singur, pe o potecă întunecată, văd în fața mea un domn de vreo 55 de ani ce cânta și se juca cu un toiag. Mă apropii și îmi seama că seamănă cu Moș Crăciun din copilăria mea: părul și barba albe, bujori în obraji și, nu știu cum făcea, însă zâmbea cu toată fața. Mă bag în seamă și îi zic ștrengărește “Jacky Chan”. Se amuză maxim și îmi răspunde că da. Facem cunoștință și realizez imediat că este francez și îl cheamă François. Îmi povestește că a început El Camino de la el de acasă, de undeva din Franța, că îi place foarte mult și că a întâlnit oameni minunați pe drum. Îi confirm și eu același lucru și îi spun că o iau înainte și poate ne mai întâlnim. Câteva zile mai târziu ajung la Catedrala Santiago de Compostela. Fericit că am răzbit, pe de o parte, trist pentru că se încheie călătoria mea, pe de altă parte. La un moment dat, eu împreună cu grupulețul nostru proaspăt format ne întâlnim cu François. El caută un loc unde să mănânce, la fel și noi, însă nu ne-a luat mult timp să ne dăm seama că nu avea suficienți bani pentru un meniu întreg. Îl invităm la masă și îi facem cinste, lucru ce se dovedește pentru toți ceilalți a fi cea mai bună investiție de 15 euro făcută de câteva zile bune. Mâncăm, bem vin, glumim și la un moment dat îl întreb:

– De cât timp ești pe El Camino, asta ținând cont că a plecat de la el de acasă tocmai din Franța.
– De 7 ani…
– De șapte ani?! Fie merge extrem de încet, fie ceva îmi scapă. Din fericire, François și-a continuat povestea, parcă știind că ceva nu mi-e clar.
– Am plecat acum 7 ani de acasă și nu m-am mai uitat înapoi. De atunci fac acest Camino dus întors și alte Camino și apoi o iau iar de la capăt.
– Atunci ce cauți? l-am întrebat, crezând poate că i-am pus o întrebare puternică.
– Caut un loc frumos în care să mor.
Cum răspunzi la asta? Trebuie să răspunzi, oare? Din fericire, vine și completarea:
– După cum vedeți, după 7 ani, nici nu prea mă grăbesc să-l găsesc.

Ce să-mi iau eu din aceste câteva fraze spuse atât de simplu și deschis? Că toți ne îndreptăm către o finalitate și de cele multe ori ne dorim să ajungem la destinație mai mult decât orice, uitând poate să ne bucurăm de camino. Mai departe, discuția continuă și nu trece mult până când ne dăm seama că el nu mai are familie, nu mai are casă, are doar hainele de pe el și bunătatea oamenilor pe care îi întâlnește. Iar François continuă să îmi ofere o nouă lecție:
– Acum ceva timp m-am împrietenit cu un om al străzii din orașul Santiago din Compostela care îmi propunea să rămân în oraș, să cerșim, câștigăm bine, vin mulți pelerini aici. I-am răspuns simplu, “decât boschetar în oraș, mai bine boschetar în natură”.

De multe ori dăm vina pe mediul în care ne aflăm și căutăm scuze, spunându-ne că nu avem o scăpare, că nu e vina noastră pentru ceea ce ni se întâmplă. Și uite cum lângă mine stătea un om care în aparență nu are nimic (casă, mașină, familie, siguranța zilei de mâine), însă are mai mult decât mulți dintre noi: puterea de a schimba perspectiva situației în care se află. Un om fără nimic de valoare materială în oraș este poate un alt om al străzii, însă în natură, printre copaci, pe poteci, printre pelerini și pe El Camino, este un om cu o trăire puternică, ce apreciază simplitatea și frumusețea vieții. Nu este cu nimic mai prejos decât noi toți, ceilalți participanți la acest camino al vieții.

Că să mă întorc la întrebarea inițială, și anume ce a făcut ca această zi să fie cea mai frumoasă zi, cred că ni se întâmplă uneori să judecăm oamenii după situația în care se regăsesc, succesele sau eșecurile privite prin ochii societății și ai maselor, însă nu de puține ori mi s-a întâmplat ca cei mai simpli oameni să îmi arate cât de ușor este să trăiești împlinit și de cât de puțin ai nevoie ca să te simți stăpânul vieții tale.

Vreau să plec pe El Camino. Care este primul lucru pe care vrei să mi-l spui?

Felicitări! Nu oricine decide să își dedice câteva zile sau săptămâni din concediul său unei călătorii în care trebuie să parcurgă un număr considerabil de kilometri, pe jos, cu un ghiozdan în spate, pe vreme schimbătoare, într-un peisaj simplu, ca la țară. Majoritatea ne dorim excursii cât mai exotice, fie cu soare, fie cu zăpadă, fie cu experiențe orientale, fie cu peisaje, clădiri și orașe interesesante și greu accesibile. Dacă ai hotărât să faci ceva diferit față de majoritatea oamenilor, pentru mine înseamnă că ești o persoană care caută poate singurul drum și loc pe care numai ea îl poate parcurge, acel camino către cunoașterea sinelui. Ca sfaturi mai practice, aș sugera să-ți faci bagajul și apoi să împărți la jumătate totul: tricouri, chiloți, șosete. Vei simți diferența kilogramelor în plus sau în minus după 20-30 de kilometri de mers cu rucsacul în spate. Apoi, plasturii sunt absolut obligatorii.

Încearcă specialitățile gastronomice ale fiecărei zone sau orășel – plăcintele tradiționale, supa de varză sau caracatița fiartă. Mixează perioadele în care vei merge singură, tu cu gândurile tale, cu perioade în care ți-ai propus să cunoști alți pelerini. Eu personal nu am întâlnit o persoană pe drum care să nu aibă ceva special. El Camino nu este despre căință sau suferință, ci este și despre bucuria reconectarii cu tine, cel autentic, și cu alți oameni aflați în căutarea sinelui lor autentic. Nu îți planifica totul înainte (cazările, unde mănânci, ce vei face). Lasă-te surpinsă de surprizele acestui Camino și vei trăi cu o intensitate mult mai mare emoții și amintiri.

Urmează săgeata galbenă, ea îți va arată drumul către Santiago de Compostela. Din când în când, vei întâlni săgeți ce arată în direcții diferite, un drum clasic și unul complementar. Poți merge pe oricare dintre ele, în funcție de inspirația de moment. La finalul zilei, după ce te cazezi alături de poate alți zeci de pelerini, îți sugerez să deschizi subiecte de conversație cu cei care nu s-au băgat la somn: cum a fost ziua lor, ce le-a plăcut cel mai mult, de unde sunt, de ce au venit pe El Camino șamd. Toți avem o poveste de spus și cu siguranță vei fi fermecată de poveștile altora la fel de mult cum vor fi și ei fermecați de povestea ta. La final, după când termini pelerinajul și primeșți certificatul “Compostela”, ia-ți un moment să reflectezi asupra călătoriei, asupra a ceea ce a însemnat pentru tine, a ceea ce ai simțit pe drum, a oamenilor pe care i-ai întâlnit.

Ei bine, El Camino nu s-a terminat încă: este poate ușor să arătăm ce e mai frumos la noi în acest pelerinaj, unde oamenii se triază de la bun început – căci spuneam mai devreme că nu oricine decide să se aventureze în această experiență. E poate mai ușor să ne comportăm frumos cu oamenii că noi, să împărțim ce avem atunci când nici unul din noi nu are mai mult decât celălalt și să fim noi înșine atunci când suntem toți îmbrăcați la fel, iar averea cea mai de preț se află în ghiozdanul din spate. Dar El Camino abia a început – atunci când te întorci acasă, în familie, alături de prieteni, la serviciu printre colegi, atunci e important să te păstrezi pe tine, cel de pe Camino și, de ce nu, să îi faci pe cei din jurul tău, cei care poate nu vor ajunge niciodată acolo, să se simtă ca pe El Camino, dându-le ocazia să arate tot ce e mai frumos și mai autentic în ei.

Care este cea mai interesantă diferență dintre Andrei care a plecat și Andrei care s-a întors?

Cred că pentru ca o schimbare majoră să fie posibilă, fie e nevoie să treci printr-o traumă majoră, fie ai nevoie de cel puțin la fel de mult timp ca să reinveți ceva diferit. După o săptămână de Camino, am început să realizez că uneori, oricât de puternici, inteligenți, frumoși ne credem, avem nevoie de ajutor. A cere ajutor nu e ușor – credem că suntem vulnerabili și nu ne place asta – însă am învățat pe pielea mea că atunci când am cerut ajutorul am mers mai departe, când poate altă dată mi-ar fi fost mai ușor să inventez motive ce aveau să-mi justifice lipsa curajului.

Am învățat că atunci când mă regăsesc bombardat de multă muncă, de poate prea multă presiune și așteptări – indiferent dacă că mi le pun eu însumi sau îmi sunt atribuite – pe mine mă ajută să mă deconectez, că apoi să mă reconectez cu ceea ce este important pentru mine. Atâta timp cât eu nu știu ce este important pentru mine, este posibil să mă regăsesc în situația în care alții vor decide asta în locul meu. Cred că Andrei care s-a întors a realizat că nu-i poți face fericiți pe toți oamenii din viața ta, însă este esențial să fii tu fericit, fără a-i neferici pe alții. M-am întors în țară mai visător, mai pozitiv și mai motivat ca niciodată. Am fost atât de motivat, încât i-am scris CEO-ului companiei un mail măricel despre cultura unei companii, despre leadership și cum putem crește talente și, evident, despre El Camino. Și, surprinzător, mi-a răspuns.

Un alt moment de AHA ar fi că poate multe întâmplări care inițial ni se par dezastruoase se dovedesc a fi binecuvântări deghizate și, evident, viceversa poate fi la fel de valabilă. Spre exemplu, într-o seară pe El Camino ne cazăm la un hostel (albergue) public unde prețul era cel mai mic posibil, de doar 5 euro pe noapte. Fericiți că am făcut super afacere, mergem către cameră, unde în scurt timp realizăm că aveam incluse o pernă și un plastic pe care trebuia să-l punem peste pat, că să nu ne atace ploșnitele. Un pic mai târziu aflăm că în cameră, deși existau calorifere, acestea erau doar de decor. În seara aceea am tras cel mai cumplit frig din câte țin minte. Tremuram atât de tare încât colegul din patul de deasupra a trebuit să se mute, deoarece mișcam prea tare patul. Cred că am dormit, în total, vreo două ore în acea noapte. Dimineața ploua zdravăn și în scurt timp a început și grindina. Iată cum ceva ce inițial părea un noroc uriaș s-a transformat în chin. Acum, după câțiva ani, povestesc cu drag și mă minunez de cât de frumoasă a fost acea experiență, parcă luată dintr-un scenariu din filmele cu Louis de Funès.

Ce a trezit El Camino în liderul din tine? În ce fel te-a îmbogățit și te-a dezvoltat, ca lider?

Încerc, pe cât de mult pot, să fug de concluzii – deoarece, atâta timp cât sunt dispus să ascult și să învăț, viața îmi dovedește că sunt atât de multe filtre și spețe, încât e păcat să privesc printr-un filtru învechit și murdar. Mă apropii, totuși, de o idee ce ar suna cam așa: leadership-ul e arta prin care reînvățăm să fim oameni cu oamenii din jurul nostru. Liderul autentic este înconjurat de oameni care decid să îl urmeze – nu pentru că el este mai bun, mai deștept, mai frumos, mai cu moț, ci pentru că el îi poate îndruma uneori către sentimentul de împlinire și fericire profesională. Apoi am realizat că, înainte să îndrumi, este nevoie să-l asculți pe om și să înțelegi unde dorește să meargă – fără să-l întrerupi, fără să faci presupuneri, fără să termini propozițiile în locul lui. De asemenea, cred că uneori am văzut leadership-ul în două dimensiuni: liderul (eu) și echipa. În multe cazuri asta poate să vină chiar din partea unor membri ai echipei. Ei bine, atâta timp cât am făcut această împărțire în mintea mea, am creat spațiu ca cele două să se separe una de cealaltă – fie prin comunicare, fie prin deciziile luate. Dar liderul este un alt membru al echipei – prin urmare ce este bine pentru echipă este la fel de bine pentru lider. Si viceversa e la fel de valabilă, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Într-un moment în care nu eram sigur de abilitatea și de dorința mea de a continua în zona de leadership și management de echipe, El Camino a venit ca o gură de aer proaspăt pentru o minte care obosise să urmărească procese, proceduri și regulamente. M-a făcut să-mi dau seama că numai alături de o inima orientată către oameni, echipa devine familie, munca devine teren de joacă și de acumulat cunoștințe noi, iar compania nu este un mediu pervertit, plin de conflicte, competiție și rivalități, ci un mediu plin de oameni autentici și de oportunități de conectare și colaborare.

În numărul 259 – iulie/august 2019 al Revistei CARIERE, Andrei Cepoi ne vorbește despre cum recunoaște oamenii de valoare, cum îl îmbogățește leadershipul, care sunt provocările lui preferate, care este secretul bunei colaborări dintre liderii din generații diferite și multe altele. Povestea sa despre bunătate continuă.