În spitalul viitorului nu mai poți funcționa după regulile trecutului. În dialog cu Carmen Uscatu, cofondatoarea Dăruiește Viață
Pentru Carmen Uscatu, cofondatoarea Dăruiește Viață, viziune înseamnă să înțelegi că unele lucruri pe care le-ai început se vor termina după tine.
Într-o zi, prin 2016, Carmen Uscatu scrolla pe Facebook și a văzut postarea unei jurnaliste pe care o cunoștea și care plecase în Italia când copilul ei se îmbolnăvise de cancer. Felicita organizația Dăruiește Viață (DV) că renovează secția de oncologie de la Spitalul pentru Copii „Marie Curie” și le recomanda să refacă și laboratorul. „Atunci m-am revoltat. Nici Magda nu înțelege?”, povestește Uscatu în cartea pe care a lansat-o în 2024, Anul în care nu am murit. „«Noi nu renovăm, Magda, noi facem un spital», am spus atunci cu voce tare. M-am auzit și eu și am realizat: «Wow, noi chiar facem un spital».” Un spital care s-a deschis pentru pacienți în 2024, în care s-au mutat șase dintre secțiile Spitalului „Marie Curie”, construit din donațiile a 8.000 de companii și 350.000 de oameni, care aduce în România standardele de îngrijire pe care le au copiii cu cancer în cele mai bune centre ale lumii. Un demers desfășurat, parcă, nu cu ajutorul statului român, ci în ciuda lui.
„Cu olița de caca, mamele ieșeau din salon și, în drumul spre baie, treceau pe lângă medicii care stăteau la raportul de gardă, la o măsuță pe hol” – de aici a început totul, în 2015, spune Uscatu – , de la dorința de a construi o toaletă în fiecare salon în secția de oncologie. Pentru că nu se putea, au vrut să extindă secția. Nici asta nu s-a putut, așa că au vrut să facă o clinică de oncologie care să includă radioterapie și un compartiment de transplant de celule stem pentru a trata leucemiile, care, statistic, reprezintă 33% dintre cancerele la copii. Și așa au ajuns la clădirea de nouă etaje de azi, construită în jurul copilului, al familiei și al relației cu echipa medicală, nu în jurul bolii.
Despre Carmen Uscatu și colega ei, Oana Gheorghiu, s-a spus că fac din imposibil posibil sau că „reorganizează România”, deși puține sunt zilele în care totul decurge conform planului. De la probleme tehnice concrete, precum mutarea mormântului medicului Alexandru Pesamosca, din curtea spitalului, până la un balet fin printre egourile din lumea medicală și dinamicile de putere cu constructorii pe șantier, cam de toate s-au lovit.
„Am învățat la masterat despre leadership adaptiv”, spune Uscatu, care acum finalizează un program în Global Child Health la St. Jude Children’s Research Hospital, unul dintre cele mai mari spitale și centre de cercetare în oncologie pediatrică din lume. Practic, în viață te lovești de două tipuri de probleme: tehnice, care se rezolvă aplicând un protocol, și „adaptive”, pentru care nu există soluție tehnică, pe care le rezolvi prin trial and error. „Aici intră lucruri care nu s-au mai făcut”, explică ea. „De exemplu, spitale făcute de ONG-uri mai sunt, dar spitale donate statului, în care să ai un cuvânt de spus, în lipsa unei legi care să-ți permită să faci parte din board – nu”. Acesta e modelul pe care DV, organizația înființată de Uscatu și Gheorghiu, și-l dorește la „Marie Curie”.
Pe căi bătătorite cele două n-au mers niciodată. Au început prin a strânge bani și a organiza proteste pentru a ajuta un băiat cu leucemie, pe care nu îl cunoșteau, să facă transplant în Israel. Apoi au pus bazele asociației Salvează Vieți, împreună cu alte persoane, și au organizat prima campanie de comunicare pentru redirecționarea a 20% din impozitul pe profit către ONG-uri, apoi au luptat pentru modificarea unui ordin de ministru ca să grăbească soluționarea cazurilor care aveau nevoie de tratament în străinătate – toate astea voluntar, în paralel cu joburi în companii. Apoi, după ce au strâns peste 1 milion de euro, s-au retras din Salvează Vieți din cauza unor conflicte interne și au luat-o de la capăt cu Dăruiește Viață, moment când s-a produs și „profesionalizarea”.
„Eu nu v-aș da niciun ban. Voluntariat înseamnă lipsă de asumare”, le-a spus o cunoscută consultantă în branding la care apelaseră pentru ajutor. „Transformați-vă hobby-ul în meserie și veți crea cu adevărat impact”. „N-a înțeles ce extraordinare suntem noi”, spune azi zâmbind Uscatu. „Apoi a început să lucreze în noi ideea”.
Și a lucrat cu spor, așa cum lucrase în mintea ei și ceea ce îi spusese unul dintre medicii care o operase cu 20 de ani în urmă: „Carmen, viața e acum. Viața nu e în viitor”. Într-un accident de mașină, își pierduse logodnicul și pe sora acestuia, pierduse numărul operațiilor reușite – și mai puțin reușite – prin care trecuse și își pierduse o bucată din călcâi, care o făcea dependentă pe viață de ghete ortopedice care nu erau niciodată comode, și cu atât mai puțin frumoase. Parcă aștepta să se termine șirul intervențiilor medicale ca să-și înceapă viața, doar că așa era acum viața ei. Până când, în 2019, a hotărât, din proprie inițiativă și în ciuda sfatului soțului său, medic ortoped, să-și amputeze gamba, ca să poată folosi o proteză din silicon care să-i redea mobilitatea completă și să-i permită să poarte sandale sau pantofi cu toc, ceea ce nu mai făcuse de dinainte de accident.
Schimbarea e un proces și Uscatu e conștientă că a avea o viziune și a nu te abate de la ea înseamnă că înțelegi că unele lucruri se vor întâmpla când tu nu vei mai fi. „Trebuie să-ți adaptezi ritmul la ritmul celorlalți”, spune ea. „Asta nu înseamnă că trebuie să te oprești din a mai visa sau a face planuri, ci trebuie să îi iei în barcă pe oamenii cu care lucrezi, ca să produci o schimbare sustenabilă”. Drept dovadă, echipa DV proiectează acum a doua clădire și gândește un întreg campus medical la „Marie Curie”.
Din fericire, unele lucruri se întâmplă, totuși. De exemplu, DV își dorește ca spitalul să aibă un plan pe cinci ani pentru oncologia pediatrică, dar până acum nu a găsit deschiderea pentru a discuta unul. Până de curând, spitalul avea cam 40 de pacienți noi pe an, dintr-un total de aproximativ 500 la nivel național (la copii, cancerul e o boală rară, spre deosebire de adulți, unde avem cam 100.000 de cazuri noi pe an). Dacă tot e o boală rară, succesul în tratarea ei constă în concentrarea tratamentului în cât mai puține locuri. Vrei să te operezi la chirurgul care face 500 de intervenții anuale de un anumit tip și nu la cel care face una, de exemplu.
Anul trecut, „Marie Curie” a ajuns la 80 de pacienți noi cu cancer, iar asta a pus presiune pe echipele medicale, așa că a apărut și disponibilitatea. „Avem acum acest spital, cu infrastructura necesară, în care pacientul e tratat de o echipă medicală, nu trimis de unul singur de la un medic la altul”, spune Uscatu. „Dar echipamentele singure nu salvează vieți. Pentru a asigura îngrijirea comprehensivă pe care ne-o dorim, e nevoie de scenarii: avem 30, 100 sau 200 de pacienți noi pe an? Lor li se adaugă pacienții deja în tratament. Toți parametrii ăștia îți determină dimensionarea echipelor medicale, numărul de investigații necesare, trainingurile pe care trebuie să le facă personalul”. Pentru că nu poți, într-un spital al viitorului, să mai funcționezi după regulile trecutului, e convinsă ea.
De aceea, și teza și proiectul ei de masterat se concentrează pe îngrijirea comprehensivă a copilului cu cancer în România, respectiv pe creșterea calității acesteia. Mai exact, pornind de la niște probleme existente, încerci să îmbunătățești niște procese, spune Uscatu, de la timpii de așteptare pentru un RMN, până la a face o infirmieră să înțeleagă că, dacă șterge bine pe jos, poate salva vieți.
Nu doar despre procese de lucru a învățat Uscatu în toți anii ăștia, ci și despre ea însăși, cum ar fi că modul în care își pierde răbdarea – ușor și uneori nejustificat – e păgubos: „Lucrez la cum folosesc cuvintele, în scris sau verbal, ca să nu generez conflict. Îmi propun să înțeleg mai bine oamenii și să-i întâlnesc acolo unde sunt”.
Credit foto: Banu Ștefan
*Cum poți susține Dăruiește Viață afli de pe daruiesteviata.ro.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 295 | Martie 2025
