Leadership – Povestea unui cub de zahăr!

S-a întâmplat în anul 2000, la Viena. Lucram pentru Grupul Accor şi eram în a doua zi a unui training de cinci zile despre „Pilotajul riscului în afaceri“. Trainingul era interesant, dar cu prea multă matematică şi, în plus, „acasă“ aveam zeci de probleme. Vânzările creşteau exponenţial, compania creştea constant cu 60-70% în fiecare trimestru (cei care lucrau în vânzări la vremea respectivă îşi aduc cu siguranţă aminte de „vremurile bune“), nu găseam suficienţi vânzători buni, producţia era tot timpul depăşită de situaţie, livrările erau în întârziere, se greşeau facturi, softurile „crăpau“ aproape în fiecare zi şi clienţii înroşeau liniile la serviciul-clienţi. Cu alte cuvinte, aş fi fost de o mie de ori mai fericit să fiu „acasă“ şi să mă ocup de probleme, decât să ascult filozofia probabilităţii riscurilor şi a „drobului de sare“.

La pauza de la ora 11.00, am ieşit pe terasă să fumez şi să vorbesc la telefon. M-am aşezat la o masă. Pe de o parte, afară era o vreme superbă de primăvară, care te îndemna la visare, şi pe de alta, aveam 20 de apeluri pierdute pe telefon, în numai 2 ore de curs (şi ştiam că fiecare apel înseamnă o problemă care aşteaptă o soluţie) – parcă mă îndemna să intru în pământ ca să nu mă mai găsească nimeni. Pe când îmi făceam curaj să mă iau la „trântă“ cu telefonul, la masă s-a aşezat J.D.M. (nu îi voi da numele, fiindcă grupul nu s-a arătat foarte încântat că am pomenit numele unuia dintre managerii lor anterior). J.D.M. era cel mai important om din grupa care participa la training, preşedinte de divizie şi, totodată, cel mai iubit lider din grup, aşa cum aveam să constat mai târziu când am avut ocazia să lucrez mai mult cu el.

„Ce părere ai despre training?“ m-a întrebat direct.

„Foarte interesant!“ i-am răspuns zâmbind şi simulând încântarea (politica de corporaţie nu prea suporta criticile directe, ca urmare ştiam că trebuie să îmi exprim entuziasmul, mai ales că era unul dintre preşedinţii de divizie pe care nici nu îl cunoşteam foarte bine la vremea respectivă).

„Vrăjeală! … N-ai ascultat mai nimic din ce a spus trainerul!“ … şi a râs! Eram surprins şi nu ştiam ce să răspund. Mă gândem că încearcă să mă provoace sau să mă testeze. Am căutat un răspuns în ochii lui.

„Bei cafea?“ m-a întrebat ca şi cum ar fi vrut să schimbe subiectul. Probabil că mi-a simţit stânjeneala.

„Da! Dar nu am avut timp să îmi iau!…“

„Ok! Aduc eu două!“ şi a plecat către bufet.

Preşedintele de divizie îmi aduce mie cafea?! M-am gândit că am încurcat-o, cum s-ar spune. Probabil că va urma un „feed-back negativ“, ca la carte, despre importanţa învăţării, despre banii cheltuiţi de grup pentru dezvoltarea mea, despre cine mai ştie ce slogan corporatist. S-a întors zâmbitor cu o tavă, cu două ceşti mari de cafea proaspătă, zahăr cubic, lapte, apă plată, şerveţele şi linguriţe.

„Nu ştiu cum bei cafeaua, aşa că am adus cam tot ce trebuie… Sper să fie ok!“

„Multumesc foarte mult! Fiind o cafea servită de dumneavoastră, este mai mult decât ok!“ am încercat să fac o glumă împletită cu o flaterie, ca să îmi mai îndulcesc situaţia.

După câteva secunde de linişte (din aceea penibilă) în care ne-am preparat cafelele şi ne-am aprins ţigările, el a continuat:

„Trainingul nu este prea entuziasmant… E plin de cifre şi de calcule. Dar nu este nici chiar atât de plictisitor încât să nu spui nimic timp de două ore. Deci, ce se întâmplă cu tine?“ Am simţit că se uită fix la mine şi aşteaptă un răspuns direct. Aşă că am lăsat cafeaua şi m-am întors către el.

„Aveţi dreptate! Trainingul este bun şi mie mi-ar fi de mare folos, mai ales că «acasă» avem o groază de probleme!“

„Ce probleme? Poate pot să te ajut cu ceva…“

„Ei bine… după cum ştiţi, creştem cam cu 300% pe an şi din cauza asta niciodată lucrurile nu merg bine. Niciodată nu ne ajung oamenii, maşinile, utilajele … Nu avem timp să pregătim oamenii, facem greşeli, avem multe conflicte între departamente şi între oameni. Toată lumea este obosită şi nervoasă… Clienţii sunt nemulţumiţi de serviciile noastre…Nu mă plâng! Doar că aş fi preferat să fiu în companie şi să mă ocup de probleme…“

„Şi dacă ai fi fost «acasă», reuşeai să rezolvi toate astea în cele 5 zile cât durează trainingul?“

„Evident că nu dar mai rezolvam o parte dintre ele!“

Ca şi cum ar fi trecut la alt subiect, a luat cu cleştele un cub de zahăr şi mi-la întins:

„Dă-i foc acestui cub de zahăr!… Dă-i foc, cu bricheta! Aprinde-l!“

Văzându-mi surprinderea, a insistat:

„Încearcă, te rog! Ia-l cu cleştele şi aprinde-l cu bricheta! Să ardă, cu flacără!“

Am luat cleştele şi am început să ţin bricheta aprinsă sub cubul de zahăr. Se topea încet, se carameliza dar … nu lua foc. M-am uitat la el.

„Mai încearcă, te rog! Nu te da bătut până nu arde cu flacără!“

Am mai încercat până când bricheta s-a încins atât de tare că nu mai puteam să ţin degetul pe ea. Dar nimic! Picături de zahăr topit, miros de caramel, mizerie pe masă … dar nici un pic de flacără!

„Dă-mi-l mie, te rog! Hai să încercăm deasupra scrumierei ca să nu facem murdar pe masă!“

A luat cleştele, a pus bricheta sub cub şi … minune! Cubul de zahăr a început să ardă cu o flacără albăstruie. Am rămas blocat! Eu mă chinuisem cinci minute şi la el s-a aprins în trei secunde. Acelaşi cub, aceeaşi brichetă, …Tare scamatoria!

„Tare! Ce pot să spun??? Care este trucul?“

„Nu este nici un truc. Este pură ştiinţă şi am să îţi explic. Dar înainte, aş vrea să reţii un aspect: Un bun lider nu face el treaba! El doar o catalizează! Face lucrurile să se întâmple! Nu el arde zahărul, el doar catalizează aprinderea lui şi apoi îl lasă să ardă … adică: îl lasă să îşi facă singur treaba! Ok?“

Am dat din cap că da…Oricum, nu ştiam ce să mai zic.

„Acum să îţi explic. Este simplu: ai observat că atunci când am luat cleştele de la tine, am scăpat cubul de zahăr, „din greşeală“ în scrumieră? Ei bine, când a căzut în scrumieră s-a murdărit de scrum. Scrumul funcţionează ca un catalizator şi facilitează aprinderea zahărului. Este ceva chimic legat de nitraţi şi alte prostii, pe care nu le ţin minte. Dar ce trebuie să ţinem minte este că, fără scrumul catalizator, cubul de zahăr nu s-ar aprinde niciodată! Ia încearcă şi tu!“

Am încercat (ceea ce te sfătuiesc şi pe tine să faci – dar după ce termini de citit articolul, nu acum!) şi bineînţeles că mi-a ieşit din prima: cubul ardea!

„Problemele cu care te confrunţi tu acum «acasă» sunt normale şi, mulţumim lui Dumnezeu, sunt «probleme bune», ca să zic aşa, probleme generate de creştere, nu de scădere! Vei ajunge, în carieră, să ai de a face şi cu «probleme rele», cu pierderi de clienţi în favoarea concurenţei, cu războiul preţurilor, concedieri, bugete insuficiente, …“

„Wow! Asta a fost o lecţie foarte interesantă! … Aş mai profita puţin, dacă îmi permiteţi?… Ce m-aţi sfătui acum să fac?“

„Sunt şapte lucruri importante pe care un lider ar trebui să le catalizeze în echipa lui:

1. comunicarea, 2. cooperarea, 3. moti-varea, 4. schimbarea, 5. dezvoltarea, 6. eficienţa şi, bineînţeles, 7. munca pentru care ai fost angajat, în cazul tău, vânzarea! …“

„Staţi să îmi iau ceva pe care să îmi notez!…“

„Ţine-le minte! Sunt doar şapte cuvinte, iar tu eşti vânzător… Ar trebui să ai memorie bună! Nu? … Repet: comunicare, cooperare, motivare, schimbare, dezvoltare, eficienţă şi profesia… Nu neapărat în această ordine, dar tu trebuie să catalizezi toate aceste lucruri!“

„Şi cum aş putea să catalizez, spre exemplu, cooperarea…? Din cauza stresului, la noi sunt multe conflicte interne care ne îngreunează mult munca.“

„Asta descoperi singur! Pentru asta sunt trainingurile!“ mi-a răspuns râzând şi s-a ridicat. „Acum hai la trainingul nostru de risc, că ne dă trainerul dispăruţi!“

Când am ridicat privirea, nu mai era nimeni pe terasă. Pauza se terminase de mult, soarele intrase în nori, eu nu dădusem cele 20 de telefoane, îmi veneau în minte încă vreo două mii de întrebări, dar mă simţeam …mult mai bine. Mă simțeam … catalizat!

Peste ani, am aflat că „scamatoria“ cu zahărul se învaţă la laboratorul de chimie din clasa a şaptea. Însă, pentru mine, „Povestea unui cub de zahăr“ a rămas la fel de valoroasă din două mari motive:

1. Pentru că îmi dăduse o perspectivă nouă asupra muncii de conducere: Trecerea de la „a face“ la „a cataliza“ şi

2. Pentru că, în timp, mi-am dat seama că J.D.M. făcuse cu mine exact ceea ce „propovăduia“: îmi catalizase schimbarea modului de a gândire şi de abordare a muncii.

Articol preluat din Revista Cariere de aprilie. Pentru detalii legate de abonare, click aici