Mai este nevoie de mari lideri?

Prințul Charles de Wales a plecat în luna de miere cu 7 cărți scrise de Laurens van der Post. Acest lucru mi-a stârnit curiozitatea, desigur. Răsfoindu-l și ascultându-l pe scriitorul sud-african, mi-au atras atenția aceste gânduri:

„Îi tot aud pe oameni spunând că în zilele noastre nu mai există mari lideri. Dacă privim în trecut, i-am avut mereu. Dar eu cred că există un motiv esențial pentru care ducem lipsă de mari lideri. Nu mai este nevoie de ei. Mesajul este clar: nu mai vreți să fiți conduși din exterior. Fiecare om trebuie să fie propriul său lider. Omul deja știe suficient încât să nu-i mai urmeze pe alți oameni. Trebuie, în schimb, să-și urmeze lumina interioară, iar prin această lumină va crea o nouă comunitate.”

MUNCA NOASTRĂ, CA EXPRIMARE A IDENTITĂȚII

Munca a ajuns să aibă un rol central în viața noastră și are un caracter din ce în ce mai personal. Dacă pe vremuri munca pe care o practicam ne împlinea mai ales prin faptul că ne oferea siguranță, astăzi ne împlinește mai ales în măsura în care ne exprimă identitatea – lumina noastră interioară. Munca noastră a devenit principalul mijloc de a ne descoperi și de a ne dezvolta pe noi înșine.

Mult mai des decât înainte ne întrebăm la ce suntem buni, ce știm să facem cel mai bine și care este sensul muncii noastre. Fiecare reușită ne deschide o gamă întreagă de alte oportunități, iar noi suntem în continuă căutare a ceea ce ne întreține pasiunea, ne permite să fim autentici și servește unui scop mai înalt.

Astăzi, cariera seamănă mai puțin cu o scară și mai mult cu o operă de artă, după cum bine spune Gianpiero Petriglieri.

Astăzi ne simțim împliniți dacă ne asigurăm ceea ce Petriglieri denumește viabilitatea identității și vitalitatea sinelui. Viabilitatea identității presupune o oarecare stabilitate – nu totală, dar atât cât să ai capacitatea și oportunitatea de a continua să faci ceea ce te definește și te crește. Vitalitatea sinelui înseamnă a fi cât de deschis se poate, pentru a-ți trăi viața așa cum este și cu tot ce-ți aduce ea, învățând și crescând mereu, prin experiențele pe care ți le prilejuiește.

CONȘTIINȚA PROPRIEI IDENTITĂȚI

Pentru a ști care este munca ta, trebuie să te cunoști și să fii tu însuți. Abilitățile cu care ai fost dăruit au rost și utilitate și ți-e bine dacă le folosești cu generozitate. Caută-ți talentul în ceea ce te entuziasmează cel mai tare. Îți va fi greu să-l recunoști numai dacă nu se potrivește cu ce aștepți tu sau cu ce așteaptă ceilalți de la tine. Dar dacă ai curajul să te exprimi cu adevărat și dacă te dedici sinelui tău (ființei tale esențiale, cum o numește Constantin Dulcan), în viața ta va rămâne numai ce ți se potrivește și ce te împlinește. În plus, în jurul omului autentic rămân oamenii autentici.

„Fii cinstit cu tine însuți” ne spune Shakespeare. La baza funcționalității se află autenticitatea, pentru că funcționează bine numai ce este în acord cu sine. Și numai ce este în acord cu sine poate fi în acord și cu toate celelalte. Numai când ești tu însuți ai acces la toate resursele tale – atât pentru a fi fericit, cât și pentru a fi rezilient. Numai când ești tu însuți poți fi înțeles și recunoscut de cei asemeni ție, poți identifica ce ți se potrivește și te poți împlini. Numai când ești tu însuți ai acces la toate resursele de forță, inspirație și energie necesare pentru a face față situațiilor – dificile sau fericite.

Constantin Dulcan vorbește despre rolul culturii și al artei în găsirea de sine și în funcționarea conștientă. „Arta și cultura sunt însemnele nobleței umane. Ne distingem de celelalte ființe cu care conviețuim pe Terra nu numai prin grai, ci și prin gândirea simbolică pe care o implică arta și cultura. Cultura și arta ne înalță, ne umanizează, ne dau viață, motivare și sens. Cultura și arta înseamnă evoluția omului de la stadiul de animalitate la cel de ființă spirituală.”

Blaise Pascal spune: „În vremuri grele, să porți mereu ceva frumos în minte”. Îndemnul lui Rilke este: „La impas, caută să ai în preajmă ceva din natură, oricât ar fi de mic”.

John O’Donohue scrie că, oricât de împietrită de durere ne-ar fi inima, „există întotdeauna un loc rămas sensibil, la care frumusețea poate ajunge și pe care îl poate atinge” și că „frumusețea este o invitație la ordine, coerență și unitate. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, sufletul se simte acasă în lume. Frumusețea este permanentă, dar este mereu nouă. Nimeni nu este imun la frumusețe. Frumusețea nu este niciodată o experiență neutră”.

Solomon Marcus supune atenției noastre cele zece nevoi umane a căror satisfacere îl dotează pe om cu toate cele omenești necesare vieții. Este important să ne ocupăm de ele continuu și este vital să o facem de la început: nevoia de a da un sens vieții, nevoia de împrospătare, nevoia de întrebare, mirare, bucurie și extaz, nevoia de îndoială, nevoia de greșeală și eșec, nevoia de identitate, nevoia de omenesc și omenie, nevoia de joc, nevoia de cultură și nevoia de transcendență.

Simon van Booy este unul din scriitorii mei preferați. În limba română i-a fost publicată o singură carte, “Viețile secrete ale îndrăgostiților“. Simon Van Booy are cea mai subtilă, rafinată, sofisticată și delicată paletă de sensibilitate pe care mi-a fost dat să o descopăr la un scriitor. Cu ceva ani în urmă l-am întrebat, pe Twitter: „Cum faci să-ți ții flacăra inimii aprinsă când un vânt puternic o face să pâlpâie prea tare?” Mi-a răspuns prompt: „Nu contează cât de fragilă e flacăra. Important este să ardă din inimă.” / „A good question! It’s not the size of the flame, but the source: wholeheartedness. Simplu. Clar. Fără echivoc.

LIDERUL CONECTOR

Așadar, acum oamenii au o mai mare conștiință de sine, motivațiile le sunt diferite, felul în care se raportează la activitatea lor este diferit, felul în care pot fi conduși este diferit. Astăzi, a conduce oameni înseamnă a conecta oameni. Iar pentru asta preocupările, aspirațiile, experiențele și destinul liderului trebuie să fie foarte bine conectate la preocupările, aspirațiile, experiențele și destinele celor care ar trebui să-l urmeze.

Leadershipul contemporan este cel mai bine reprezentat de liderii „conectori”, care aduc laolaltă și mențin unitatea unei grupări diverse, iar principalul său beneficiu este faptul că este inclusiv. Acest tip de leadership creează un spațiu comun, în care sunt invitate și bine-venite perspective și povești diferite.

CONEXIUNEA CU SINE, CONEXIUNEA CU CEILALȚI

În cadrul master class-ului de leadership pe care l-a susținut anul trecut la București, Gianpiero Petriglieri ne-a vorbit despre faptul că leadershipul de calitate se află la intersecția dintre conexiunea cu sine și conexiunea cu ceilalți. De altfel, nu poți avea o relație autentică cu ceilalți dacă nu ai mai întâi o relație autentică cu tine.

Întrebat ce obiceiuri putem adopta pentru a ne dezvolta abilitățile de lider, Petriglieri a răspuns:

„Este nevoie să cultivăm acele obiceiuri care ne apropie de noi înșine și apoi de ceilalți oameni. Așadar, aceste obiceiuri nu pot fi decât specifice fiecăruia, nu sunt general valabile. Iar dacă nu știi ce te apropie de tine și ce te deschide către ceilalți, atunci întreabă-i pe oamenii care te iubesc: Când sunt eu cel mai tare eu însămi, când funcționez cel mai bine și sunt cel mai deschis și receptiv și prezent și creativ? Oamenii care te iubesc știu și îți vor răspunde: Când schiezi. Când înoți. Când faci o plimbare în pădure. Când joci tenis. Când citești. Când te joci cu copiii. Află ce te apropie de tine și ce te deschide către ceilalți și ai grijă să practici regulat cel puțin câte un obicei care să deservească fiecare dintre cele două scopuri, pentru echilibru.”

COMUNITATE ȘI UNITATE

Cum se creează comunitatea care conduce la unitate? Conștientizând valoarea și puterea interdependenței.

David Brooks ne atrage atenția că trăim într-o cultură a fragmentării și a izolării sociale. Problemele cu care ne confruntăm sunt multe și diverse, dar suferința vine din aceeași cauză: lipsa legăturilor sănătoase dintre oameni, faptul că nu reușim să-l privim și să-l acceptăm pe celălalt în întregime, să vedem și să respectăm demnitatea fiecăruia – iar asta conduce la frică, neîncredere, tribalism, umilire și animozitate. Este o cultură a hiper-individualismului, a interesului personal și a exprimării de sine, care susține că împlinirea de sine se face separat de ceilalți. Problema nu este numai sociologică, umanitatea are o problemă morală.

Dar există o categorie largă de oameni care au conștiința interdependenței. Acești oameni sunt deschiși, incluzivi, iubitori, ospitalieri, prietenoși, sunt disponibili, îi văd pe oameni în întregime, îi prețuiesc, sunt cordiali și se poartă cu grijă și bună intenție. Pe ei David Brooks îi numește Țesătorii – cei care țes pânza vieții. Țesătorii sunt creatorii de comunitate. Lumea e plină de Țesători – oameni simpli care nu atrag atenția, dar atrag încrederea. Îi găsești ușor. Totul e să întrebi: În cine au oamenii încredere pe-aici?
Trebuie să trecem de la individualism la relaționism, spune David Brooks – iar asta se face prin fiecare pas și prin fiecare om.

Astfel, lumina noastră interioară ne conectează la noi înșine și apoi la ceilalți. Autenticitatea conduce către adevăr, iar adevărul este sursă de unitate.