Ce înseamnă să fii părinte coach?

Ascultându-mă în preocuparea mea, o doamnă frumoasă care se afla lângă mine m-a întrebat cu naturaleţe: dar ce te stresezi atâta, ca este doar un copil?

Pe moment am simţit că îmi cade cerul în cap. În clipa aceea am înţeles totul despre copilăria mea – de ce m-am simţit atât de singură, de ce ca să câştig atenţia părinţilor mei am devenit „fata bună”, de ce am făcut 2 antrenamente de înot pe zi şi am fost premiantă şi olimpică de câte ori am avut ocazia, de ce acum ca adult încă mai văd la mine tiparul ăsta de a munci până la epuizare şi de a obţine recunoaşterea din exterior.

Doamna cea frumoasă era mama mea, pe care m-am chinuit să o „câştig” prin muncă toată copilăria şi adolescenţa mea. Copleşită de multele sarcini pe care trebuia să le gestioneze la rândul ei (şcoală, serviciu, grija pentru casă, pentru mine şi fratele meu) şi pe care le făcea mai mult singură, nu mai avea timp să se conecteze şi cu mine la nivelul la care aveam nevoie.

O iubesc enorm pe mama şi mă consider una din cele mai norocoase fiice din lume. Drumul de vindecare a relaţiei noastre a pornit acum vreo 7 ani, când am conştientizat că multe din dificultăţile mele ca adult vin din relaţiile primare. Între timp şi mama s-a apucat de propria ei transformare, a făcut facultatea de psihologie şi îşi doreşte să devină psihoterapeut. Discuţiile noastre, sunt convinsă, şi le-ar dori multe mame şi fiice. Clipele noastre de regăsire, uneori încă atinse de vechi răni şi convulsii relaţionale, sunt însă întotdeauna deschise clar şi ferm către dezvoltare şi maturizare. Este o relaţie în continuă transformare.

Ceea ce am conştientizat într-un mod profund în episodul cu mama şi Eleea a fost că mama mea – şi multe generaţii de părinţi – nu au avut de unde să înveţe prezenţa în relaţia cu copilul.

Mulţi părinţi stau lângă copiii lor dar nu sunt acolo. Sunt în minte, rulând gânduri şi lucruri de făcut, discută cu cineva la telefon, se uită la televizor sau lucrează la computer, fac treabă prin casă. Sunt compleşiţi de multele lucruri pe care le au de făcut, bulversaţi de imprevizibilitatea pe care o creează prezenţa unui copil în viaţa lor, aşa încât de multe ori sunt prezenţi fizic, dar absenţi emoţional. Nevoia de siguranţă fizică a copilului este satisfăcută, dar nu şi cea de hrană emoţională, de conectare.

Pentru ca un părinte să fie prezent 100% cu copilul său ar însemna ca în intervalul de timp cât părintele se joacă sau comunică cu copilul, să scoată din spaţiul relaţional dintre ei doi orice altceva ar putea să bruieze conectarea lor: propriile griji, lista de to do de mâine, etc. Sau să includă în acel spaţiu ceea ce doreşte, pentru a-l folosi însă împreună cu copilul. Prezenţa părintelui se vede în calitatea spaţiului pe care îl creează în relaţia cu copilul – şi, evident, în comportamentul acestuia din urmă. Copilul devine mai puternic, mai încrezător în sine, se poate relaxa, poate fi curios, poate experimenta, pentru că se simte emoţional în siguranţă. Este protejat şi validat prin prezenţa deschisă şi totală a părintelui.

O altă abilitate preluată din coaching este aceea de a întreba (a explora) în loc de a comunica directiv (a-i spune ce şi cum să facă). Evident, în situaţii de urgenţă stilul directiv de comunicare poate salva vieţi. Dar când părintele are timp şi disponibilitate, poate încerca să pună întrebări prin care să îi ofere copilului spaţiu să exploreze, să îşi definească preferinţele, să identifice dificultăţile, să înveţe să le depăşească, să devină conştient şi să sărbătorească reuşitele.

Casandra Bischoff este coach executiv si de echipă din 2008. Lucrează în prezent cu bănci şi clienţi individuali din România, Ungaria, Belgia şi Anglia. Vine în coaching cu o experienţă de 10 ani în management de proiect, training şi 5 ani de consultanţă pentru instituţii internaţionale din România, USA şi Serbia.

http://peak-experience.ro/blog
http://casandrabischoff.wordpress.com/