Ce sa fac, domnule Plesu?

Simt o nevoie febrila sa spun cuiva ceea ce simt, iar apropiatii mei sint prinsi in lumea lor cotidiana, in propriile ginduri si temeri si ritualuri monotone. Nu gasesc in ei sprijin. Nu stiu daca o sa gasesc vreun confort moral scriindu-va, domnule Plesu, dar totusi o fac.

Am 26 de ani, sunt din Iasi, si am venit in Capitala acum un an si jumatate pentru „o viata mai buna“, pentru „construirea unei cariere“. Lucrez in marketing, in industria bunurilor de larg consum si activitatea mea are ca rezultat o spalare pe creier a maselor, inducerea unui comportament de consum. Vind oamenilor lucruri de care nu au nevoie. Atasez produsul de emotiile si dorintele lor, conditionindu-i sa-si procure fericirea din bunuri, astfel incit corporatia sa faca profit.

In ultimul an mi-a venit mintea la cap si am realizat ca am fost un mare naiv crezind ca o cariera in marketing intr-o multinationala sexy ma va face fericit. Imi irosesc viata pentru obiectivele altora… profit, market share, brand awareness. La final de zi trag linie si ma intreb ce am facut astazi pentru mine? Cu mare parere de rau, afirm ca raspunsul este „nimic special“. Ma uit in jurul meu si observ din ce in ce mai multi tineri care se irosesc pentru marile corporatii in speranta unei cariere infloritoare. Sintem ca oile, aliniati dimineata la metrou, indreptindu-ne catre cladirile gri din Pipera.

Lumea in care traiesc are ca esenta acest set de credinte si valori ce vin mina in mina cu marele fenomen al consumerismului. Ma refer la elitism, la aceasta competitie absurda in a fi mai bun si a cistiga mai mult decit celalalt, la dorinta de a acumula, de a poseda cit mai multe bunuri, la 10-12 ore de munca pe zi, la timp din ce in ce mai redus petrecut cu cei dragi. Simt ca ma degradez, ca ma descompun cite putin in fiecare zi. Am ajuns sa visez branduri si sarcini de facut si tabele si grafice.

Oarecum fericit ca am reusit sa vad realitatea asa cum este, mi-am spus ca voi trage linie, voi pune punct si ca imi voi schimba meseria, ca ma voi indrepta spre alta activitate, care sa aiba o doza de umanitate in ea. Am constatat cu stupoare ca tot pentru multinationala trebuie sa lucrez. Fundatiile din România nici macar nu raspund la un simplu e-mail in care ii intreb daca au vreun post liber. Trebuie sa-mi platesc chiria, trebuie sa maninc, imi trebuie haine. Imi vin in creier ginduri si intrebari. „Oare asta este destinul meu? Asta trebuie sa fac in viata? Sa mi-o arunc in miinile unor smecheri si sa o foloseasca dupa bunul plac? Trebuie sa-mi accept conditia de sclav, doar pentru ca ai mei parinti sint oameni simpli, si nu politicieni sau afaceristi? Sa-mi bag piciorul si sa plec din tara? Sint singur la parinti, cine va avea grija de ei daca plec?

Ce sa fac, domnule Plesu…?

Cu stima,
Lucian Dragu
luciandragu[at]ymail.com