Conflictul în organizaţie, un simptom al luptei pentru putere

Nu existau lupte reale pentru putere, dansul ritualic fiind închinat zeului care îi dădea bărbatului puterea de protecţie. Nu exista conceptul de luptă pentru teritoriu sau pentru dominare cât timp resursele erau inimaginabil a fi finite. Ulterior, ne-am însuşit, în mod denaturat, că lupta pentru supravieţuire înseamnă lupta împotriva semenilor, concept de neînchipuit pentru amerindieni.

O moştenire ancestrală

Dezvoltarea creierului nu a mai suportat modificări semnificative de atunci şi până în prezent, cortexul cu care emitem judecăţi şi luăm decizii fiind identic, evoluţiile funcţionale ale omului având nevoie de milioane de ani pentru transformări fizice.

Totuşi, între timp ne-am schimbat modul de raportare la ceilalţi oameni şi la grupul din care facem parte, pacifismul nemaifiind decât o trăsătură a maeştrilor spirituali, iar individualismul o marcă a omului civilizat.

Care să fie oare acel element care a făcut ca lupta să nu mai fie un dans ritualic, ci o modalitate de dominare între semeni? Să fie doar lipsa de resurse motivul pentru care istoria omenirii a trecut de la folosirea forţei fizice şi mentale pentru procurarea hranei şi lupta cu natura, la lupta pentru dominarea unui teritoriu vecin şi supunerea semenilor?

Poate că da, dar ceva semnificativ s-a schimbat, aşa cum spunea şi Campbell, ceva care a făcut ca forţa să fie folosită şi împotriva unui semen, care era considerat frate, parte din corpul său.

Ceva s-a schimbat în percepţia omului, dar ce?!

Nu există un răspuns simplu, însă este cert că ne-am detaşat de concepţia potrivit căreia toţi suntem unul şi am asimilat ideea că suntem separaţi şi că celălalt ne poate fi inamic, după cum spune Campbell. Această ruptură spirituală ne-a condus spre civilizaţie, ne-a făcut să dezvoltăm resurse industriale, să ne folosim inteligenţa prin competitivitate, dar ne-a izolat şi izgonit din paradisul lui "împreună", la lupta lui "eu singur", "eu sunt", "eu am realizat". "EU".

Probabil că această trecere face parte din evoluţia necesară omenirii însă m-a frapat diferenţa – de unde am pornit şi unde am ajuns!

Cultul competitivităţii

Istoria omenirii nu mai poate fi concepută în afara competitivităţii şi luptei pentru putere şi dominare. Dar tocmai pentru că există profesii de mediere, de rezolvare a conflictelor (deopotrivă individuale şi colective), există şi viziunea că lupta poate fi depăşită, că părţile implicate în conflict pot fi împăcate, că în urma unui război se aşterne pacea.

Concluzia acestei introduceri este aceea că în ideea în care a existat un pacifism iniţial şi o dezbinare ulterioară în istoria raportării noastre la semeni, trebuie să gândim că ambele variante sunt normale şi merită efortul de adaptare...

Citiţi articolul integral pe hrmanageronline.ro.