Cum gestionăm sentimentele de vinovăţie? (partea întâi)

Eu nu am întâlnit niciun om care să devină cu adevărat mai bun, mai performant sau mai fericit când se simte vinovat sau când arată cu degetul către alţii. Dimpotrivă, sentimentele sau supoziţia de vinovăţie generează reacţii de apărare sau de retragere în sine, uneori agresivitate faţă de sine ori faţă de alţii, iar pe termen mediu şi lung diminuează respectul de sine, încrederea în sine, capacitatea de rezolvare a problemelor şi, implicit, capacitatea de performanţă. De aceea, le recomand celor care obişnuiesc să (se) întrebe „Cine e vinovat?” să înveţe să înlocuiască această întrebare cu ideea de responsabilitate asumată raţional şi realist.

Întâlnesc femei în pragul depresiei din cauza sentimentelor de vinovăţie: faţă de părinţii pe care nu-i pot ajuta suficient la bătrâneţe; faţă de copiii pentru care nu au timp şi răbdare suficiente; faţă de partenerii care caută în altă parte ceea ce ele (cred că) nu le pot oferi; faţă de colegi şi uneori chiar faţă de angajatorii cărora le-au promis la angajare mai mult decât pot face.

Întâlnesc bărbaţi care îşi pierd liniştea, respectul de sine şi încrederea din cauza sentimentelor – cel mai adesea nerecunoscute – de vinovăţie: faţă de copiii cărora nu le pot oferi tot ce ar dori să le ofere şi cu care nu ştiu cum să relaţioneze; faţă de parteneri de afaceri, colegi, superiori sau subalterni, în relaţie cu care nu reuşesc să se ridice la înălţimea aşteptărilor ; faţă de soţia pe care o neglijează, o mint ori o înşală; faţă de „cealaltă” căreia nu-i pot oferi cât ar aşteapta ea. (Da, oricât vi s-ar părea de incredibil, nu toţi bărbaţii infideli sunt monştri insensibili care provoacă suferinţă fără să sufere ei înşişi.)

Întâlnesc adolescenţi inteligenţi care „nu comunică” şi nu reuşesc să se dezvolte armonios din cauza sentimentelor de vinovăţie faţă de părinţii ale căror eforturi le recunosc, dar pe care nu le pot răsplăti învăţând cât ar dori ei (părinţii), îmbrăcându-se cum ar dori ei, vorbind cum ar dori ei etc.; ori faţă de părinţii în impas material sau relaţional şi pe care ar dori din toată inima să-i poată ajuta…

Cazuri reale. Oameni care apelează la ajutor împinşi de cu totul alte probleme aparente, pe care le e mai uşor să le conştientizeze şi mai ales să le recunoască. Toţi aceşti oameni reuşesc să se împace cu ei înşişi şi să-şi amelioreze relaţiile cu ceilalţi semnificativi atunci când reuşesc să înlocuiască sentimentul de vinovăţie cu asumarea raţională a unei responsabilităţi realiste.

Dicţionarele nu sunt de mare ajutor când încercăm să deosebim responsabilitatea de vinovăţie : în limbajul obişnuit, cele două se confundă adesea. Iar această confuzie lingvistică funcţionează ca sursă a suferinţei umane şi a dificultăţii practice de a ieşi din impas. În momentul în care reuşim să înţelegem diferenţele şi alegem să ne purtăm responsabil fără să ne simţim vinovaţi, întreaga noastră viaţă se schimbă.

1. Vinovăţia este o noţiune normativă

Ea ţine de justiţie, în sensul larg al acestui termen. Eşti considerat(ă) vinovat(ă) în raport cu un set de norme, de reguli, de aşteptări – sociale ori considerate de origine divină – pe care le-ai încălcat. Şi te simţi vinovat(ă) pentru că normele, regulile şi aşteptările respective, iniţial exterioare ţie, au fost interiorizate, însuşite de tine, pe parcursul experienţelor tale trecute. În familie, la joacă, pe stradă, la şcoală etc., încorporăm, învăţăm, spontan sau organizat, ce e bine şi ce e rău, ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem, norme culturale nescrise, reguli scrise, aşteptări ale celorlalţi, iar acestea se transformă cu timpul în “programe” sau “setări” interioare, într-o a doua noastră natură care ne constrânge mai puternic decât “ce spune lumea” ori frica de o pedeapsă venită din exterior. Nu suferim emoţional când încălcăm o aşteptare socială pe care nu am interiorizat-o. Când apare suferinţa, e semn sigur că o normă, o constrângere se află în noi – chiar dacă ne place să credem că suntem “liberi”, “moderni”, “nonconformişti”, că nu ne pasă de “gura lumii” etc. Indiferent dacă suntem conştienţi sau nu, dacă ne place sau nu, norma este acolo, în noi, şi ne controlează emoţiile.

2. Vinovăţia este o noţiune din registrul neputinţei

Am încorporat o normă, o obligaţie, pe care – din varii motive – mă văd în imposibilitatea de a o onora. Sau am făcut ceva şi constat după aceea că fapta mea nu e conformă cu un set de aşteptări, dar lucrurile s-au consumat deja, iar eu nu pot da timpul înapoi ca să procedez altfel.

Vinovăţia îţi ridică o singură întrebare: eşti sau nu vinovat(ă)? Chinuitoare. Şi inutilă practic, pentru că, oricare ar fi răspunsul, el nu conduce la soluţii constructive. Şi ce dacă te simţi vinovat(ă) şi, eventual, te autopedepseşti sau te pedepseşte cineva? Sentimentul de vinovăţie şi pedeapsa nu rezolvă problema, ba, dimpotrivă, în cele mai multe cazuri o agravează, pentru că te determină să intri în defensivă, să simţi nevoia să te aperi, adesea devenind agresiv(ă) ; iar cel « răzbunat » prin pedeapsa pe care ai primit-o tu constată adesea că răzbunarea nu numai că nu i-a adus mai multă linişte, dar l-a făcut şi să piardă timp, energie, stare emoţională pozitivă, bani…

3. Responsabilitatea este o noţiune pragmatică şi etică ; o noţiune din registrul puterii (putere socială şi putere personală)

Nu mai contează normele pe care acţiunile mele le-au respectat sau încălcat, contează (1) consecinţele respectivelor acţiuni, apoi (2) ce stă în puterea mea să fac, pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite şi, în final, (3) ce aleg eu să fac efectiv.

Întrebările pe care mi le pun ca persoană responsabilă conduc la soluţii constructive:

• ce consecinţe are acţiunea mea – a mea, nu a altora – asupra mea, asupra celorlaţi semnificativi, asupra altor persoane, asupra mediului etc. ?

• care dintre aceste consecinţe aduc beneficii şi cui ? care dintre ele aduc pierderi şi cui ? altfel spus, care dintre ele sunt de dorit şi care sunt de evitat?

• ce stă în puterea mea să fac pentru a evita sau limita consecinţele nedorite, ţinând cont de contextul în care acţionez?

• ce aleg să fac din evantaiul acţiunilor posibile în contextul respectiv?

• ce sacrificii implică alegerea mea – sacrificii pe care, atâta vreme cât sunt alegerea mea raţională, nu le voi regreta şi nu le voi reproşa niciodată, nici mie, nici altcuiva?

• dacă, în pofida eforturilor mele, un rău s-a produs, ce stă în puterea mea să fac şi ce aleg să fac pentru a-i limita consecinţele nedorite?

„Cine e vinovat?” te menţine în trecut – un trecut pe care, orice ai face, nu-l mai poţi schimba.

„Cine e responsabil?” te ajută să trăieşti în prezent şi în viitor, iar acolo poţi schimba multe.

Elisabeta Stanciulescu este sociolog, profesor universitar. In 2008, a ales sa renunte la post si sa lucreze ca expert independent, oferind servicii de sociologie aplicata la managementul vietii si performantei, precum si consultanta pentru cercetare-dezvoltare. Mai multe detalii la: www.elisabetastanciulescu.ro