Jezebel, femeia care la 40 de ani a avut curaj să-şi trăiască marele vis

Jezebel, aşa cum este ea cunoscută pe scenă, cântă melodii aparţinând unor genuri foarte diferite. Interpretează cu aceeaşi plăcere muzică românească din perioada interbelică, melodii ale Mariei Tănase, chansonette, ritmuri spaniole şi sud-americane, fadouri, jazz, muzică clasică. De doi ani, joacă şi în piese de teatru, alături de nume grele de pe scena teatrului românesc. Este un exemplu că nu este niciodată prea târziu să-ţi împlineşti visul.

Întreaga viaţă a artistei este plină de peripeţii. Izabela a fost nevoită să înceapă să lucreze imediat după absolvirea liceului. Deşi şi-a dorit foarte mult să dea la Facultatea de Teatru, tatăl ei s-a opus, dorindu-şi pentru fiica lui o meserie mai sigură şi mai „practică“, aşa că a îndrumat-o către Drept. „Eu nu am avut probleme în copilărie cu părinţii. Din contră, pot spune că am fost un copil obedient. Însă, nu mi-a surâs deloc ideea de a urma Facultatea de Drept. Am fost la admitere, am semnat lucrarea şi am ieşit din sală. Am obţinut nota unu“, îşi aminteşte Izabela Barbu. Tatăl artistei nu a fost tocmai fericit de această întâmplare şi drept pedeapsă pentru gestul fiicei sale i-a spus că trebuie să se angajeze, neavând de gând să o ţină acasă un an.

A fost la un pas de a lucra într-o uzină

Acum au început să apară şi primele probleme pentru Izabela. Ea a terminat un liceu industrial şi pentru că nu a intrat la facultate ar fi trebuit să se angajeze într-o uzină. „Am dat examen la Liceul Pedagogic, îndrumată de către profesorii mei de matematică şi română, care erau convinşi că am o chemare pentru acest lucru. Mă împrietenisem cu o fată şi la examenul de matematică i-am dat să copieze. Profesorul ne-a prins şi ne-a dat afară din examen. Aşa am picat la pedagogie şi am ajuns la un liceu industrial. Groaza mea cea mai mare era să nu ajung să lucrez în uzină. Liceul meu era arondat Uzinei „Republica“ şi ar fi însemnat să mă duc să fac ţevi“, îşi aminteşte cu groază de acele momente, Jezebel.

Frica a ajutat-o să găsească o soluţie salvatoare. A făcut nişte brăţări pe care le-a vândut, iar cu banii obţinuţi a urmat un curs de steno-dacticlo şi secretariat. Apoi, a cumpărat ziarul Informaţia şi şi-a căutat un loc de muncă. A găsit un post de dactilograf la Comitetul de Stat al Planificării. „Habar nu aveam ce reprezenta acel comitet. Am dat un telefon şi am cerut informaţii. Au început să mă întrebe dacă sunt membru de partid, dacă am trei ani experienţă, dacă sunt căsătorită, dacă am copii. Le-am explicat că abia am terminat liceul şi nu am cum să întrunesc nicio cerinţă şi că poate îi interesează mai degrabă ce ştiu să fac. S-au amuzat, dar m-au chemat la interviu. Şeful de personal m-a plăcut şi am obţinut slujba. Am creat o breşă în sistem pentru că nimeni nu obţinuse până atunci un job dacă nu întrunea cerinţele impuse de acea vreme“, mai spune artista.

Pas cu pas a reuşit să avanseze în carieră. Izabela a început să lucreze la Direcţia Transporturi ca dactilograf, a ajuns secretar stenograf şi, apoi, şef de cabinet. Pentru o vreme a lucrat la prognoză în cadrul Ministerului Finanţelor şi, într-un final, la Eximbank. A fost referent o vreme, până ce şeful ei de pe atunci i-a spus că trebuie să îşi depăşească condiţia şi a împins-o de la spate să dea la facultate. Aşa s-a apucat de Studii Economice. „Nu a fost fericirea vieţii mele, a fost un pas făcut mai mult de nevoie. A urmat o perioadă în care am lucrat la trezorerie şi de acolo am plecat la Alpha Bank şi, mai apoi, la Unicredit. Aşa am ajuns Coordonator Serviciu Clientelă, post în care am activat şapte-opt ani“, povesteşte Jezebel despre viaţa profesională pe care a avut-o înainte de a păşi în muzică.

A exersat pianul pe o foaie pe care era desenată claviatura

Jezebel a făcut şapte ani de pian, începând din clasa a doua până la finele ciclului gimnazial. La început nu avea pian şi exersa pe o hârtie, pe care era desenată claviatura, însă fiind doar un copil nu avea nicio plăcere să facă acest lucru. A fost dorinţa tatălui ei să înveţe să cânte la un instrument. „Părinţii mei sunt foarte muzicali. Mama e dobrogeancă şi a cântat muzică populară în zonă, tatăl meu are o voce foarte bună de tenor, a cochetat şi cu teatrul, jucând în tinereţe în diverse piese în Braşov. Pe mine nu m-a lăsat să urmez această cale, considerând că mă pune la adăpost de prejudecăţile legate de viaţa de artist şi de minusurile pe care le incumbă. Pentru că această meserie este o zbatere, o muncă titanică care te consumă“, afirmă Jzebel. „Am ales pianul pentru că mi s-a părut mai interesant şi mai elegant, însă mi-am chinuit foarte tare profesoara, nu am avut niciun soi de talent în această direcţie. M-a ajutat foarte mult însă la dezvoltarea urechii muzicale“, afirmă cu o sinceritate debordantă artista, care spune despre vocea ei că este „un har“. Pe lângă acest dat nativ, vocea, a luat lecţii de canto. A învăţat să respire, să interpreteze piesele adecvat timpului în care au fost scrise. În plus, aceste lecţii au ajutat-o să îşi mărească ambitusul, să se joace mai uşor cu vocea.

Ionel, ionelule, dedicaţie către un amic şi debut în muzică

O aniversare a unui amic şi o dedicaţie muzicală pentru acesta i-au adus Izabelei nu numai aplauzele frenetice ale publicului, dar şi o primă colaborare în domeniul muzical. „Încă mai lucram la bancă când s-a întâmplat acest lucru. Era aniversarea unui coleg. Acesta era deprimat şi, ca să nu stea acasă să-şi plângă de milă, m-a invitat să bem un pahar de vin. În acel restaurant atmosfera era întreţinută de un bărbat care cânta la claviatură, dar din când în când şi cu vocea. Am fost la el şi l-am rugat să cântăm împreună o melodie, o dedicaţie amicului meu. I-am cântat Ionel, Ionelule, varianta în limba franceză care este şi un pic persiflantă şi speram să reuşesc să-l amuz. Oamenii au aplaudat, iar cel care m-a acompaniat a venit la mine la masă şi m-a întrebat unde cânt.“ Bărbatul i-a propus o colaborare. Jezebel a spus da, însă nu a crezut că acesta vorbea serios. Foarte prompt, a şi sunat-o a doua zi. Aşa a luat naştere prima colaborare muzicală pentru Jezebel.

Emoţii depăşite de aplauze

În 2006, a urmat şi prima „cântare oficială“, la un restaurant cu specific franţuzesc. Izabela Barbu, o fire extrem de emotivă, „tremura din toate încheieturile, era asudată toată şi moartă de frică“. Emoţiile aproape o doborâseră. Mai era o oră până la începerea petrecerii şi datorită faptului că localul era împărţit în două, iar invitaţii erau în cealaltă încăpere, a avut timp şi de o mică repetiţie. După ce a început să cânte, oamenii au venit buluc spre scenă şi au început să aplaude. Astfel, artista a prins încredere şi a reuşit să învingă emoţiile. După această colaborare, au mai existat câteva experienţe similare, însă cel care a convins-o să renunţe la jobul actual şi să-şi urmeze pasiunea, a fost partenerul său de viaţă. „La vreo doi ani de la acest eveniment, întorcându-ne de la munte, eu şofam şi am început să fredonez. A rămas super încântat şi mi-a spus că ar trebui să fac acest lucru într-un mod profesionist. Eu l-am bănuit că este îndrăgostit de mine şi îmi atribuie calităţi pe care nu le am, aşa cum fac toţi înamoraţii. Însă, a tot insistat. Mie mi se părea un drum cam nesigur să renunţ la tot, şi la 40 de ani să o iau de la zero şi mă apuc de cântat, dar într-un final am cedat. Pentru că nu poţi face două chestii deodată şi să-ţi şi iasă foarte bine, am renunţat la slujbă şi m-am dedicat exclusiv carierei muzicale“, spune Jezebel.

Dumnezeu are un plan pentru fiecare

Să renunţi la 40 de ani la un job sigur, care-ţi oferă şi un statut destul de confortabil în societate, pentru a-ţi urma pasiunea este un mare act de curaj, însă ea spune că acest pas este doar „un act de trezire, momentul de responsabilizare şi ridicarea vălului ceţii de pe ochi, minte, conştiinţă“ şi este de părere că fiecare ar trebui să-şi urmeze calea, să facă doar ceea ce îi este menit. „Toată lumea urmează acum o facultate. Nu mai există meseriaşi. Cauţi un tapiţer, un croitor, un cizmar, un pălărier, nu dai de ei. Aceste meserii sunt pe cale de dispariţie. Acum sunt la modă economiştii, medicii şi avocaţii. Se pare că societatea nu mai are nevoie şi de restul. Însă eu cred că dacă unul este menit să şlefuiască lemnul sau să toarne oţel, asta trebuie să facă, şi fiecare în fundul sufletului ştie ce i se potriveşte, ce este pentru el. Din păcate, părinţii, societatea, toată lumea vine şi pune presiune. Tu, la un moment dat, nu mai ştii cine eşti şi ce îţi doreşti sau îţi este frică de ceea ce vrei să faci“, este de părere artista, care mai spune că atunci când faci ceea ce îţi place nu ai frustrări, eşti împăcat cu tine şi eşti senin. „Nu văd prea multă seninătate pe chipurile oamenilor din jurul meu. Cei mai mulţi se înhamă la o treabă că aşa e mai bine, mai comod, că îi aduce un venit sigur. Fiecare îşi găseşte justificări pentru a-şi duce crucea. Ce am făcut eu nu este un act de curaj, nu sunt nici prima, nici ultima, poate a fost un pic de nebunie că nu ştiam în ce mă arunc. Însă, Dumnezeu are un plan pentru fiecare“, adaugă artista.

Experienţa de la „românii au talent“

Deşi succesul nu s-a lăsat mult aşteptat, Izabela încă nu ştie dacă 42 de ani este un start bun în muzică, ea dându-l exemplu pe Costel Busuioc, un zidar român cu doar opt clase, emigrat în Spania, care a reuşit să câştige concursul de canto „Hijos de Babel“ din Spania. „A venit ca un meteor şi a trecut la fel de repede. Îi lipsesc nişte ani grei de studii, pe care orice adevărat artist îi are în spate, prezenţa scenică, siguranţa şi momentul.“ Artista nu crede în oamenii care au obţinut succes peste noapte, spunând despre ei că sunt mai degrabă un produs de marketing, decât nişte valori. „Când s-a lansat emisiunea «Românii au talent» cineva m-a încurajat să particip la concurs. Prietenii au fost împotrivă, mi-au spus că pe mine lumea deja mă cunoaşte într-un anumit fel, şi că nu este prea ok să particip la un concurs în care unul care tunde o oaie sau cineva care dansează la bară este pus pe aceeaşi scenă cu un cântăreţ de operă. Eu am crezut însă că este o bună ocazie de promovare. Nu am reuşit să trec de proba eliminatorie. Mi-am dat seama că acest concurs trebuie să facă show, nu e neapărat o triere de talente“, este de părere cântăreaţa.

Jezebel nu vrea să ajungă vedetă, îşi doreşte doar să poată cânta. „Eu cânt oriunde, asta e meseria mea. Cânt şi pentru un om, şi pentru o mulţime. Dacă te ascultă un om într-o sală, cânţi pentru acela şi dai tot ce poţi doar pentru el“, mai adaugă Jezebel.

Jezebel spune că trecerea de la Edith Piaf la Maria Tănase se face relativ facil, deşi sunt genuri diferite. „Sunt suflete care au trăit în aceeaşi perioadă, am sentimentul că împreună fac un întreg. Nişte femei remarcabile, care au trăit vremuri cumplite şi au avut experienţe de viaţă dintre cele mai dramatice. În orice caz, nu au trăit nici simplu, nici superficial, şi atunci au avut ce să transmită şi ce să dea publicului. Încerc şi eu, un epigon, să transmit cât mai mult din ceea ce au vrut ele să spună şi o fac într-o notă personală, însă păstrând atingerea aripilor acestor două genii.

În iulie va scoate un single

Un cuplu cu posibilităţi financiare s-a oferit să îi sponsorizeze artistei un proiect muzical, cu tot ceea ce presupune el, de la editarea unui CD, până la lansarea acestuia. CD-ul va conţine melodii proprii, iar acestea vor fi compuse de către Robert Anghelescu, iar versurile vor fi scrise de Ghiuri Pascu. „Sper ca primul single să fie lansat în iunie-iulie. Un alt proiect al artistei presupune interpretarea într-o altă manieră a melodiilor celebrei Maria Tănase. Îmi place să păstrez filonul original, dar să pun şi o amprentă personală.“

De doi ani, Izabela Barbu joacă şi cântă şi în piesa de teatru „Mincinosul“ de Carlo Goldoni. Un prieten a recomandat-o regizorului Toma Enache, aflat în căutarea unei voci pentru două piese din spectacol. Aşa a ajuns Izabela să fie Cleonice alături de Claudiu Bleonţ, Sebastian Papaiani, Valentin şi Bogdan Uritescu şi Liliana Pană.

O puteţi vedea şi auzi în fiecare miercuri la „La Historia“ în Centrul vechi, şi joia, în cadrul programului „La historia de un amor“, la Palatul Ghika. Chiar şi la 44 de ani, visul ei s-a împlinit! Mai are un singur lucru de făcut! Să absolve Conservatorul şi să-şi împlinească dorinţa cea mai mare, şi anume aceea de a urca pe scena Operei.

Articol preluat din Revista Cariere de mai. Pentru detalii legate de abonare, click aici