Jurnal de trainer Un roman la Sao Paolo (II)

Cursurile se desfasurau la World Trade Center, de la 9 la 17, in fiecare zi, intr-o sala destul de comoda ce a gazduit deschiderea programului, cu peste 50 de cursanti, apoi sesiuni zilnice cu 15-20 de participanti. Programul de lucru a fost influentat partial de spiritul latin al brazilienilor, pentru care ora 9 dimineata insemna 9.20 (cu noroc), pauza de 15 minute dura o jumatate de ora. Evident ca, in aceste conditii, terminam mai tarziu decat era prevazut. Desi sunt recunoscut ca un time keeper acerb, am renuntat sa fiu excesiv de riguros in aceasta privinta in mediile in care, cultural vorbind, nu ai cum sa te astepti la cursanti punctuali. Mi-am amintit in Brazilia de experienta mea din Grecia, unde cele 15 minute ale pauzei de cafea nu insemnau neaparat minute consecutive. Standardul obisnuit pentru sesiuni de training este ca in pauza de pranz fiecare sa se descurce pe cont propriu, asa ca am avut ocazia sa experimentez in fiecare zi preparate traditionale, de altfel destul de apropiate de bucataria internationala. Totusi, avand in vedere departarea de casa si faptul ca aveam de dus la bun sfarsit o misiune, nu am vrut sa risc, incercand organe de capra tocate – "buchada" – sau sosuri extrem de picante.

Perceptia despre Romania

Faptul ca sunt roman a fost primit ca pe o curiozitate pentru brazilieni, surprinsi sa afle ca limba romana are origini latine si se aseamana atat de mult cu portugheza. Din punctul lor de vedere, uitandu-se pe harta Europei, ne asimileaza mai degraba natiunilor slave, puternic influentate de Rusia. La un moment dat, a fost chiar distractiv sa descoperim cuvinte comune si sa ne uitam, in interesul cursului, pe site-uri in limba romana, ale caror sectiuni si titluri puteau fi intelese usor de cursanti. De altfel, portugheza braziliana se aseamana cu limba romana si din perspectiva felului de a vorbi, usor cantata si accentuata emotional. De data aceasta, am fost fericit sa constat ca nu sunt intrebat despre copiii orfani sau cainii de pe strada, asa cum mi se intampla in tarile europene; brazilienii au propriile probleme, cersetorii si saracia lor. In aceeasi seara, iesind un pic sa vad locurile, am fost din nou surprins de contrastele locale; cladiri luxoase, centre de afaceri plasate imediat linga locuinte de lemn si carton ale paulistanilor extrem de saraci, surse majore de infractionalitate si epidemii. Paradoxal, cartierul Brooklin este dominat de o sosea de centura ce poarta numele Nacoes Unidas, artera ce gazduieste si uneste doua lumi diferite, aceea a prosperilor oameni de afaceri si aceea a persoanelor fara un adapost decent, ce locuiesc in asa numita zona "Marginal". Intr-adevar, doua natiuni unite…

Aciditatea umorului local

Discutiile cu participantii au ajuns, inevitabil, si la schimbul de informatii despre mediul de afaceri si tratamentul angajatilor in organizatii. Am aflat ca in Brazilia cei care vor o cariera si un loc de munca trebuie sa munceasca din greu, dar exista un respect foarte mare pentru timpul liber al angajatilor, mai ales in weekend, atunci cand brazilienii isi viziteaza rudele sau petrec timp impreuna cu familia. Nivelul de trai pentru categoria "professionals" este decent, multi isi permit sa iasa la restaurant sau la petreceri cu prietenii, dar sunt putini cei care reusesc sa aiba o casa sau un apartament in proprietate. In cursul iesirilor mele la cina cu participantii la training, am constatat ca in discutiile relaxate, intre prieteni, brazilienii sunt foarte volubili si acizi in glumele lor. Practic, nu exita tabu-uri in ceea ce priveste subiectul glumelor si nu au retineri sa-si "atace" prietenii in legatura cu numele lor, regiunea din care provin, obiceiurile sau situatiile jenante de la serviciu. Se spune in Brazilia: "renuntam la prieteni, dar nu renuntam la glumele noastre" si brazilienii respecta din plin acest panseu local…

Ospitalitate originala

In ultima zi a sederii mele la Sao Paolo am avut parte de o experienta fabuloasa de "customer care", pe care v-o impartasesc, si despre care imi voi aminti, probabil, multi ani de acum inainte. Pe scurt, intamplarea e simpla: am luat cu mine in Brazilia, ca de fiecare data cand stau mai multe zile plecat, un desen facut de fiica mea, pe care il tin la vedere in camera de hotel, ca sa-mi sporesc impresia de "acasa". Am facut la fel in multe hoteluri de top din Europa si am facut-o si acum, la un hotel bun, dar nepretentios, din Sao Paolo. De data aceasta insa, camerista si managementul hotelului in care am stat mi-au facut o surpriza placuta, care m-a impresionat: in pre-ziua plecarii mele, am gasit desenul copilului, o simpla foaie A4, inramata si asezata frumos pe noptiera (foto), alaturi de un bilet-scrisoare, in care tema principala era "incercam sa te facem sa te simti cat mai bine in casa noastra braziliana" – vedeti si foto. Nu stiu in ce masura acesta este un standard pentru toti oaspetii sau pur si simplu camerista mea, Cinaildes, a fost receptiva si a avut o initiativa minunata, insa efectul a fost foarte puternic si va mai persista in timp, pentru ca am presimtirea ca aceasta experienta de "customer care" va fi cu greu egalata.

Morala din aceasta intamplare pentru noi este ca, daca vrem sa avem turism mai activ si servicii mai bune, ar trebui ca, in magazine, banci, restaurante, pe langa multe alte lucruri pe care trebuie sa le facem, sa fim mai atenti la nevoile clientilor si sa ne pese. Sau, sa importam si noi in Romania cateva Cinaildes, care sa vada dincolo de bucatica de mocheta pe care o au de aspirat…

Intoarcerea

Drumul de intoarcere a fost la fel de "aventuros", in spiritul intregii calatorii. Dupa un trafic infernal spre aeroport, in care am parcurs cei 30 de kilometri in doua ore si jumatate, taind Sao Paolo in doua, inclusiv prin celebrul tunel Ayrton Senna, am ajuns la imbarcare cu cinci minute inainte de inchiderea zborului. Practic, am fost ultimul calator acceptat, pentru ultimul loc (literalmente) din avion. Zborul spre Europa s-a desfasurat in compania catorva zeci de adolescenti din Porto Rico, ce mergeau in grup sa viziteze orase europene, extrem de guralivi si bucurosi atunci cand Jumbo-ul 747 cadea in goluri de aer. Dupa obiceiul american, unii dintre ei chiar ridicau mainile in aer, simuland distractia caderilor in gol de la montagne russe. Toti aveau tricouri in culorile nationale si au adormit, osteniti, dupa vreo doua ore de agitatie…

Am ajuns "acasa", in Europa, cu sentimente amestecate: aveam regretul de a nu fi reusit sa vad cel de-al treilea Cristo Rei ridicat de portughezi in lumea asta mare, la Rio, dupa ce, cu ani in urma, am reusit sa le vizitez pe cel angolez si pe cel portughez. Pe de alta parte, m-am intors cu sentimentul extraordinar ca lumea este larga numai daca nu poti s-o cuprinzi si daca nu vrei sa experimentezi. Nu exista bariere de limba, de cultura sau de civilizatie, decat daca vrei sa le ridici. Mi-am amintit din nou de berbecutii fripti din Almaty, de cantecele ce rasunau din minarete la Istanbul, de raceala suedezilor si frigul din Danemarca, de cina luata la Atena, in Piata Omonia, si de camerista braziliana Cinaildes.

O sa va mai scriu din Noua Zeelanda, in curand, caci m-am convins deja de faptul ca frontierele nu sunt altceva decat eliberarea de propriile noastre limite, acordul de acceptare a unor experiente noi, in "dimensiuni" culturale diferite, pe meridianele propriilor noastre perceptii.