Superputerile economice nu se află în Topul 10 al pepinierelor de talente

Mulţi cititori ar putea fi surprinşi să afle că unele dintre superputerile economice ale lumii bat pasul pe locuri nu tocmai confortabile în topul „Raportul mondial al IMD privind talentele” pe 2015, (IMD World Talent Report 2015), analiza anuală cea mai recentă a modului în care ţările își acoperă nevoile de candidaţi calificaţi.

Mai exact, noi considerăm că două dintre cele mai puternice economii ale lumii nu se prezintă tocmai într-un mod impresionant în topul acesta: SUA se află pe locul 14, iar China continentală (care exclude regiunile administrative speciale: Hong Kong şi Macao, n.tr.) se târăşte mult în spate, pe a 40-a poziţie. Datele noastre evidenţiază faptul că, în sine, influenţa pe care o are o ţară datorită puterii sale economice nu este corelată neapărat cu abilitatea sa de a dezvolta, atrage şi păstra talente.

Scorul obținut de fiecare țară în Raportul mondial al IMD privind talentele este bazat pe date legate de competitivitate adunate în decurs de 20 de ani, inclusiv pe un sondaj de opinie care a fost realizat în profunzime în rândul a peste 4.000 de directori executivi din 61 de ţări şi sondaj ale cărui concluzii sunt acoperite în studiul din acest an. Ne concentrăm pe trei direcții principale: investiţie/dezvoltare, forţă de atracţie şi disponibilitatea pentru job. Aceşti factori sunt, la rândul lor, derivaţi dintr-o gamă mult mai largă de indicatori, printre care se numără: educaţia, posibilitatea de a face internship într-o profesie, trainingul oferit angajaţilor, exodul de „creiere” prin plecarea oamenilor educaţi sau calificaţi din acea ţară, costul vieţii, nivelul de motivare a angajaţilor, calitatea vieţii, abilitatea candidaţilor de a vorbi o limbă străină sau mai multe, nivelul de salarizare şi ratele de impozitare aplicate asupra salariilor.

Principalele categorii sunt agregate într-un top general anual. Topul primelor zece ţări din Raportul pe 2015 arată după cum urmează:

În plus, evoluţia fiecărei ţări din punctul de vedere al diverşilor factori analizaţi de noi este urmărită pe parcursul unei perioade de timp ce se întinde din 2005 până în 2015. Obiectivul pe care-l urmărim este să identificăm care sunt țările cele mai competitive din punctul de vedere al talentelor; acele economii au câştigat un loc în Top 10 în cinci sau mai mulţi ani de evaluare.

Următoarele sunt cele mai competitive ţări din punctul de vedere al candidaţilor calificaţi:

S-ar putea ca multe dintre aceste ţări să nu i se pară cititorului nişte candidate evidente la primele locuri în top. De fapt, ni se pare corect să sugerăm că mulţi dintre noi încă minimalizează aceste economii. Niciuna nu este percepută atât impropriu ca ţara aflată pe primul loc în Top 10: Elveţia, care este adesea considerată a fi o economie care excelează doar în producţia de ceasuri de mână, brânzeturi şi ciocolată.

Cu siguranţă, economiile aflate în vârful topului nostru sunt, toate, nişte medii economico-sociale caracterizate de venituri ridicate şi care sunt stabile din punct de vedere financiar. Şi totuşi, nu se poate spune despre ele că s-ar număra printre acele superputeri economice globale a căror forţă nu poate fi disputată. Cu toate astea, complexitatea pieţei globale şi gradul ei de sofisticare impun necesitatea ca ele să reuşească să-şi asigure un flux eficient şi continuu de talente, dacă vor să aibă succes pe piaţă.

Ce anume le diferenţiază pe cele mai competitive țări din punctul de vedere al talentelor de altele, precum China continentală şi SUA? O particularitate este „agilitatea”. Toate ţările care s-au aflat constant pe primele zece locuri din top au manifestat în mod constant o anumită capacitate de a-şi modela politici care le conservă sursa şi fluxul de oameni talentaţi, în special prin atingerea unui echilibru pozitiv între încurajarea la nivel local a candidaţilor calificaţi şi apelarea la ceea ce au mai bun de oferit celelalte ţări.

S-ar putea să fie greu de conceput ca o țară precum Olanda să fie o „putere” din punctul de vedere al resursei sau al fondului de oameni talentaţi; şi totuşi, există mai mulţi factori care accentuează abilitatea acestei ţări de a avea succes în domeniu, printre care se numără un cadru instituţional competent, o cultură progresistă şi un sistem educaţional eficient. Aceşti factori alimentează în mod constant disponibilitatea şi abilitatea unei ţări de a aborda, atrage, absorbi şi integra oameni calificaţi. Pe scurt, flexibilitatea, încorporarea şi inovarea sunt, toate, caracteristici ale ţărilor competitive din punctul de vedere al candidaţilor calificaţi.

Un factor esenţial al agilităţii lor este „deschiderea” care implică acele calităţi care impulsionează competitivitatea în privința candidaţilor calificaţi: începând de la disponibilitatea acestor ţări de a fi flexibile şi de a se implica la niveluri diferite (comercial, social sau politic) până la hotărârea lor de a produce şi/sau adopta noi idei.

Putem adăuga alte două concepte interconectate pentru a sublinia şi mai mult relevanţa deschiderii pe care o au țările din top. Primul are un loc central în filosofia despre ştiinţă a lui Carl Popper, care susţine că scopul unui experiment ştiinţific ar trebui să fie mai degrabă de a proba dacă o anumită teorie se poate dovedi falsă şi astfel să fie respinsă decât de a demonstra că teoria este adevărată. Pe termen lung, „toate teoriile” au „o probabilitate zero” de a fi adevărate; ele sunt „în mod egal de nedovedit” şi „în mod egal improbabile” (Imre Lakatos – filosof maghiar, specializat în filosofia matematicii şi ştiinţei, 1970). Pentru Popper, toate gândurile şi activităţile umane trec printr-un proces de „încercare şi eroare” în care succesul depinde de „numărul şi varietatea” încercărilor întreprinse (Popper, 1940).

Şi totuşi, am da dovadă de multă imaginație dacă am presupune că ţările cele mai competitive din punctul de vedere al sursei şi afluxului de candidaţi talentaţi ar fi nişte discipoli devotaţi ai lui Popper. În orice caz, afirmaţiile lui Popper sunt, fără nicio îndoială, pertinente. Ţările competitive din punctul de vedere al candidaţilor calificaţi îşi conservă pepiniera de talente în primul rând prin rafinarea, revizuirea sau eliminarea ideilor ineficiente.

Aceste ţări sunt vizionare şi proactive prin modul în care îşi concep şi modelează politicile, reacţionând pozitiv şi decisiv atunci când o anumită abordare nu mai funcţionează. La fel ca şi teoriile ştiinţifice contestabile, politicile lipsite de succes şi strategiile depăşite sunt înlocuite cu altele care permit o viziune mai clară asupra efectelor pe care le vor avea în viitor. Acest mod de gândire este crucial pentru competitivitatea unei ţări din punctul de vedere al talentelor.

Cel de-al doilea concept din care ne-am putea inspira a fost avansat de astronomul şi astrofizicianul american Carl Sagan. Sagan consideră că progresul necesită „un echilibru extrem de fin”. El arată că scepticismul total nu permite absorbţia unor noi idei, dar, „dacă eşti credul şi nu ai niciun gram de simţ sceptic în tine, atunci nu poţi face nici distincţia necesară între ideile bune şi cele lipsite de orice valoare” (citat din Michael Shermer, 2002). Sunt necesare, deci, o anumită deschidere faţă de noţiunile noi şi radicale şi, concomitent, o doză bună de bun-simţ pentru a putea detecta ideile irelevante şi „trase de păr”. (Michael Shermer, 2001).

Relevanţa agilităţii oferită de deschiderea faţă de explorarea de noi idei este accentuată de ritmul fără precedent în care au loc acum schimbările, precum şi de importanţa în creştere acordată inovaţiei. Agilitatea amplifică problemele de care se lovesc ţările ferm înrădăcinate în abordări incrementale, realizate pas cu pas; e vorba despre acele ţări care preţuiesc certitudinea schimbării produse „bucată cu bucată” în defavoarea potenţialului pe care-l are ceea ce economistul austriac Joseph Schumpeter a numit „distrugere creativă”.

În mod similar, necesitatea de a fi agil creşte presiunea la care sunt supuse ţările care suferă de o supraîncărcare cu iniţiative autoimpuse şi care „se mută” în mod constant de la o strategie măreaţă pentru dezvoltarea sursei de candidaţi calificaţi la alta, fără să-i acorde niciuneia timpul necesar pentru ca impactul ei să devină vizibil şi efectiv.

Numai acele ţări care ating un „echilibru extrem de fin” se pot aştepta să rămână cu adevărat competitive din punctul de vedere al candidaţilor calificaţi. Pentru ţări precum China continentală şi – ca să menţionăm un alt exemplu de economie mare care s-a plasat în topul nostru pe un loc dezamăgitor – Brazilia este vorba despre nişte lecţii care le-au rămas de învăţat şi pe care vor trebui să le înţeleagă dacă vor să-şi crească pepiniera de talente. Pentru SUA, s-ar putea să fie vorba doar despre nişte lecţii pe care le-a scăpat din vedere pentru că ţara respectivă este prinsă în vârtejul unor preocupări economice şi sociopolitice fluctuante.

Ţările competitive din punctul de vedere al talentelor nu se bazează neapărat pe puterea lor economică pentru a-şi amplifica sursa şi fluxul continuu de oameni calificaţi, ci manifestă agilitate în generarea acelor politici şi strategii care le modelează fluxul de oameni calificaţi, adaptându-l la nevoile companiilor care operează în economiile acestor ţări. În cele din urmă, creșterea pepinierei de talente este un fenomen cu multiple faţete, provocator atât pentru ţările mai puţin dezvoltate, cât şi pentru cele dezvoltate. Aşa cum arată datele noastre, există multe caracteristici de îngrijit şi de dezvoltat, multe obstacole de depăşit şi multe dinamici de perfecţionat.

Notă: Raportul mondial al IMD privind pepiniera de talente (IMD World Talent Report 2015) este disponibil la: www.imd.org/talent-report

Arturo Bris este profesor de finanţe la IMD şi conduce IMD World Competitiveness Center. José Caballero este Research Fellow la IMD World Competitiveness Center.