Tu ce vezi cand te uiti in oglinda?

Pana la un punct, asta e minunat! A avea o viziune roz asupra propriei persoane ne poate ajuta mult la capitolul incredere in sine si poate fi un real sprijin pentru a depasi mai usor momentele grele in viata.

Totusi, acest mecanism natural de auto-protectie este uneori prea “constiincios”, creand iluzie dupa iluzie pana cand ajungem sa traim cu perceptii distorsionate, care mai mult ne dauneaza decat ne ajuta. In psihologie, aceasta se numeste “rationalizare” si, in ciuda numelui, nu are mai nimic in comun cu ratiunea. Este modul in care creierul nostru “impaca” idei conflictuale sau decizii pe care le-am luat in ciuda valorilor noastre.

Un exemplu excelent al acestui mecanism este povestea vulpii, din celebra fabula a lui Aesop – “Vulpea si strugurii”.

Va amintiti ce a gandit vulpea, cand a vazut ca nu putea ajunge sa manance strugurii cei dulci? (cele doua idei conflictuale erau: “struguri dulci si apetisanti” si “nu pot sa ajung la ei”. Impreuna, ele creau in capul vulpii fenomenul de “disonanta cognitiva”). A spus cumva vulpea: „Ce pacat ca strugurii sunt asa sus, ar fi fost atat de bine sa gust si eu unul, ca tare apetisanti mai sunt” ?. Sau a spus: „E clar ca nu pot sa ajung – poate gasesc alta modalitate sa ma cocot pana acolo si sa gust strugurii astia dulci”?

Asa cum sigur isi amintesc toti cei care au citit povestea, prin mintea vulpii n-a trecut nici unul din gandurile de mai sus, care ar fi reflectat corect realitatea. In schimb, vulpea a privit in sus dispretuitoare si si-a spus: „E, nu-i bai, oricum sunt acri”, intorcandu-se apoi cu un aer superior si parasind via. Asta este rationalizarea!

“Si ce e asa periculos aici?” – s-ar putea sa va intrebati.

Raspunsul la intrebarea de mai sus este ceea ce m-a motivat sa scriu acest articol. Si gandul mi-a venit dupa o perioada cand, parca mai mult decat de obicei, am auzit in jur o multime de rationalizari, de toate felurile, si, nu de putine ori, m-am surprins si pe mine prinsa in capcana acestui mecanism. Si nu pot sa nu ma intreb – Cum se face ca oameni inteligenti ajung sa se auto-saboteze doar pentru ca le e teama sa se confrunte cu propriile greseli sau neputinte?

Vad acest tip de auto-amagire atat de des, sub diferite forme. Vad manageri care refuza sa schimbe strategia de afaceri, chiar daca ea, in mod evident, nu mai functioneaza, doar pentru ca ei au creat-o si ea a functionat o vreme, cand economia era prielnica. Vad manageri care vorbesc despre leadership si importanta de a oferi oamenilor incredere, de a-i asculta, implica in decizii, si de a le fi un mentor – in timp ce, in viata reala, nu aplica nici o clipa aceste lucruri minunate despre care vorbesc in conferinte sau scriu in reviste. Vad oameni de vanzari care vorbesc cu entuziasm despre importanta ascultarii clientului in timp ce, in practica, nu asculta aproape niciodata si acapareaza discutia din dorinta unei vanzari incheiate mai repede.

Ce se intampla aici? Sunt oare toti acesti oameni rai, sau ipocriti?

Raspunsul pare sa fie un categoric – NU! Nu sunt rai deloc. Si sunt manati de cele mai bune intentii. Mai mult, sunt convinsi ca ei chiar fac, sau incearca sa faca, toate acele lucruri pe care le declara, doar ca, de prea multe ori, cei din jur nu-i sustin suficient sau conditiile nu le sunt prielnice. Cum este posibil?

„Rationalizarea” e mecanismul care face un astfel de paradox posibil. Acesti oameni, din varii motive, iau decizii sau adopta comportamente care contravin valorilor lor, iar apoi le este prea teama sa „se uite in oglinda” si sa recunoasca acele greseli. Astfel, a inventa o minciuna convenabila care pacaleste creierul, facandu-l sa creada ca totul merge bine, e o solutie la indemana.

Acest fenomen face ca niste oameni in mod normal perfect rezonabili sa isi justifice actiunile in moduri complet nerezonabile.

Strategia de business este buna, dar oamenii din companie sunt demotivati sau lenesi, si de aceea ea nu e pusa cum trebuie in aplicare; managerul e intelept si intelegator, dar echipa nu se ridica la nivelul asteptarilor lui, si e firesc sa se enerveze uneori si sa-si critice oamenii in public; vanzatorul e foarte capabil, insa clientii din ziua de azi au devenit imposibili si agresivi, iar daca te opresti sa ii asculti prea mult risti sa pierzi controlul discutiei, asa ca mai bine vorbesti tu cat poti de mult si repede si inchei vanzarea.

„Rationalizarea” ne face sa ne gasim scuze, sa amanam decizii importante pentru viata noastra, sa pastram status-quo-ul, chiar si atunci cand el ne face nefericiti, doar pentru ca ne e prea teama sa ne confruntam cu necunoscutul pe care il presupune o schimbare, sau pur si simplu pentru ca e prea greu sa recunoastem ca ani si ani de eforturi nu ne-au dus acolo unde ne doream, iar acum trebuie s-o luam de la capat.

Astfel, oamenii ajung sa petreaca ani in companii unde nu sunt fericiti, lucrand pentru sefi care nu ii apreciaza, facand lucruri care nu le plac, si isi tot gasesc scuze pentru a evita riscul schimbarii („am rate, ce pot sa fac…”; „mai lucrez pana la 10 noaptea doar pana se termina proiectul asta – dupa asta la 5 sparg usa!”; „nu mai am timp de familie, imi vad copiii doar in weekend, dar e un sacrificiu necesar daca vreau sa fiu promovat, si, la urma urmei, tot efortul e pentru ei!”). Si lista poate continua…. A, si in caz ca va intrebati, si eu am rate, si sunt specialista in „rationalizare”!

Cu toate astea cred, din toata inima, ca am putea fi mult mai fericiti daca incepem sa devenim constienti de propriile momente de rationalizare, daca ne adunam curajul sa ne „uitam in oglinda”, sa ne vedem si sa ne acceptam asa cum suntem – frumosi si imperfecti. Cred ca exista intotdeauna solutii la probleme, daca mintea noastra e suficient de deschisa ca sa le caute. Si mai cred ca nu vom putea gasi acele solultii creative pana nu vom incepe sa fim mai sinceri cu noi insine.

Am convingerea ca multi dintre noi, fara sa vrem, ne furam singuri momentele de bucurie si libertatea de decizie doar pentru ca ne temem sa ne acceptam imperfectiunile. Si mai am o convingere – ca toti avem in noi o forta mult mai mare decat ne dam seama, ca temeri precum – „ce vor crede ceilalti”, „daca ma vor crede slab”, „cum sa recunosc ca am gresit, o sa par incompetent” – sunt mai putin justificate decat am crede. Oamenii apreciaza autenticitatea cand o vad in altii, insa se tem sa o caute in ei insisi. Si, mai mult decat orice, se tem sa o arate. Pentru ca asta ii face vulnerabili.

Dar astea sunt doar credintele mele. Ale voastre care sunt? Voi ce minciuni va spuneati? Ce ati facut ca sa „va impacati” cu propria imagine din „oglinda”?

Astept cu mare drag comentariile si gandurile voastre despre subiectul asta. Sunt sigura ca putem invata unii de la altii modalitati de a ne depasi rationalizarile si de a fi mai sinceri si mai deschisi cu noi insine, inainte de a o face cu cei din jur.