Alexandru Darie: Alergic la rutina. Se trateaza cu REGIE

Ambii dv. parinti sunt actori, ati crescut pe scena… Ati fi putut alege sa va faceti inginer de poduri sau IT-ist, intr-un asemenea context?

Fereasca Dumnezeu! Nu, in primul rand, de foarte mic, ca si acum, am avut probleme cu autoritatea, cu cei care au impresia ca stiu tot, ca te pot conduce pentru ca asa vor ei. Probabil ca asta ar fi fost o problema daca m-as fi angajat intr-o companie privata, cu ierarhii intepenite. E o chestie pe care nu o suport. In plus, ma sperie rutina. Ma inspaimanta. Din cauza asta, de multe ori, ma duc acasa pe drumuri diferite. Nu-mi place sa vad mereu aceleasi locuri si cladiri. Din fericire, meseria noastra nu e una de rutina, nici un spectacol nu seamana cu altul. Ma rog, ceea ce fac din scaunul acesta de director, mai seamana cu ceea ce am facut ieri si atunci sunt exasperat, dar asta m-a si indemnat sa fac toate schimbarile pe care le-am facut in teatru.

Premiile au inceput sa vina peste dv. inca din anii de studentie. Ce a insemnat aceasta recunoastere timpurie a talentului? Va intreb asta pentru ca nu multi au norocul sa le fie recunoscuta valoarea atat de repede.

Aprecierea e foarte relativa. Mi-aduc aminte ca la inceputul carierei, eram foarte mandru ca primeam premii. Apoi, s-a aplicat vorba unui prieten: intai te lauda, apoi te injura si pe urma te clasicizeaza. Asa incat, dupa perioada de inceput, nici la mine n-au mai fost atat de multe sau au venit mult mai greu. Mai ales dupa 1990, premiile au venit mai ales in urma unor recunoasteri externe. Si aici s-a intamplat un lucru foarte interesant care spune multe despre mentalitatea romaneasca. Cand am facut "Visul unei nopti de vara", de exemplu, eram la Teatrul de Comedie. La Bulandra, maestrul Liviu Ciulei pusese si el acelasi spectacol pe scena. In continuu, pe toate posturile de televiziune, in toate ziarele se vorbea doar despre versiunea jucata la Bulandra. Sigur, acum stiu!, Bulandra e un brand, are o aura aparte. A trebuit sa plecam in Anglia cu Teatrul de Comedie, sa jucam 26 de spectacole, sa se spuna acolo ca e cel mai bun spectacol dupa cel al lui Peter Brook, de catre The Guardian si The Independent, pentru ca la intoarcere sa se trezeasca unii si sa descopere ca e un spectacol si la Comedie care merita vazut.

Asadar, succesul nu e un bun castigat odata pentru totdeauna…

Nu, nu e… Iar in meseria noastra o iei mereu de la capat. Practic, si aici am vrut sa ajung, tot plecand in strainatate, dand uneori chiar premiere acolo si avand mereu succes, lumea a inceput sa spuna ca fac spectacole de export, care n-au nici o relevanta in Romania noastra. De unde a juca afara avea o aura de mister si glorie, devenise obiect de critica. Iar in meseria noastra, poti sa faci oricate spectacole de succes, cand incepi unul nou e ca si cum nu ai fi facut nimic. Criticii au o placere diabolica, as putea spune, sa muste din carnea glorioasa. Cu cat e mai glorioasa, cu atat e mai consistenta muscatura.

In lumea noastra e o stare de dezbinare care caracterizeaza toata natiunea romana. Cand am preluat teatrul, cladirea era intr-o stare jalnica. Am investit in renovare. Ei bine, au fost oameni care refuzau sa intre in acest birou, vreme indelungata, pentru ca schimbasem mobila si imi permisesem sa dau deoparte biroul doamnei Bulandra! Era o piesa foarte masiva, din lemn sculptat… Nimeni nu stie exact daca era chiar biroul doamnei Bulandra, dar devenise obiect de cult. Cineva chiar a spus ca teatrul a ajuns sa arate ca un aeroport, ca un magazin de pantofi. Unii au avut o enorm de mare rezistenta la schimbare. Chiar agresiva.

Cum ia nastere un stil regizoral?

Eu cred ca stilul este o chestiune extrem de personala si inconstienta. Cred ca fiecare text iti impune un anumit tip de gandire. E adevarat ca un tert poate sa observe stilul lui Darie sau al altcuiva vazand mai multe spectacole, dar pe mine nu m-a interesat niciodata sa provoc o anume reactie a publicului (in sensul de a-mi propune sa-l fac sa rada sau sa planga). Ma intereseaza acuratetea fata de ce vrei sa spui. Stilul regizoral depinde foarte mult de ceea ce simti in stomac ca ar avea nevoie omul de pe strada sa vada. E un gand catre spectator, dar in sensul larg. Eu cred ca nu e o intamplare faptul ca noi jucam 90% din repertoriu cu casa inchisa. Asta inseamna ca ceea ce am introdus in repertoriu, acele propuneri ale regizorilor pe care le-am acceptat au adus lumea la teatru.

Cam cate piese de teatru trebuie sa cititi pana sa va decideti sa regizati vreuna? Aveti un consilier artistic, un documentarist?

Nu, am prieteni cu care ma sfatuiesc. De exemplu, Oana Turbatu, un fel de dramaturg al meu care mi-a facut si traduceri si cu care lucrez mult… Problema la mine e urmatoarea: de multe ori citesc cate o piesa, nu-mi place, o las, gesteaza. Peste doi ani imi vine din nou s-o pun in scena, o anunt, fac distributia si apoi, imi vine s-o rup, sa o distrug, sa ma ascund, sa nu mai stiu de mine. Ma intreb cine dracul m-a pus sa regizez aceasta piesa. Apoi, incet-incet, lucrurile incep sa se lege.

Regie de teatru, de opera, tentative de scenarii, proiecte la televiziune, prezentari de moda, spoturi publicitare… Sunteti "regizorul complet"?

Daca e sa fac o gluma, numai nunti si botezuri nu am regizat. Am facut de toate. Si filme am facut. La scenarii nu sunt bun, desi am scris cateva in tinerete. Imi trebuie un punct de plecare. Asa, daca stau in fata paginii albe, ma apuca ameteala, nu sunt scriitor. Pe un text pot lucra imediat, dar altfel nu. De ce m-am lansat in atat de multe proiecte? Tot din teama de rutina. De exemplu, spre televiziune m-am dus pentru ca ma plictisisem de teatru. Apoi, m-am plictisit de televiziune si m-am reapucat de teatru. Am fost fascinat si de lumea modei, unde ma atrage faptul ca poti sa faci spectacol, nu doar prezentare. Defilarea aceea in care nu se intampla nimic si lumea se uita doar la "produse" e ridicola. Cu event-urile pe care le-am regizat, peste 100, de la lansari de branduri, pana la jubilee, e acelasi lucru: fascinatia spectacolului.

Ce sunt toate aceste experiente la nivelul personalitatii unui om? Cautari ale sinelui?

Exact. Mai ales ca unele dintre ele, cum a fost "Ingerul mileniului" sau "Eclipsa" pe care le-am facut in strada, au presupus o tensiune extraordinara. Nu puteai gresi nici o secunda, anul 2000 nu mai vine a doua oara, eclipsa de soare mai vine peste o suta de ani, asa ca nu ai a doua sansa. Challenge-ul e foarte mare si ador lucrul acesta. Cand provocarea este mare si placerea mea e mare. Ma bag cu pasiune in chestia asta.

N-o sa va intreb de ce ati pozat nud in "Tabu". Ceea ce ma intereseaza este relaxarea si disponibilitatea cu care va lansati in proiecte neconventionale. Ce din dv. e atat de viu?

Cred ca e frica mea de rutina, de plictiseala… Repet, cand provocarea e mare, ma simt bine. Cand provocarea e mica, nu ma potentez deloc. De-aia cand fac cate un spectacol sau cate un eveniment, am si emotii ingrozitor de mari. In ziua premierei, sunt bolnav, nu se poate vorbi cu mine, pana nu simt animalul acesta extraordinar care e publicul, ce face el, cum reactioneaza. Stau la lumini, nu suport sa stau in sala. Sunt colegi care stau in sala si se uita cu mainile in san la spectacolul lor. Eu nu pot. Fumez in spate, intreb mereu: "Ce fac, au ras, ce se-ntampla, tac, pleaca, plang, mai e cineva pe scaune?" De-aia lipsesc foarte rar cand se joaca spectacolele mele. Ma duc acolo sa vad cum merge spectacolul, daca actorii nu fac tampenii, cum reactioneaza publicul…

Din 2002, ati intrat in management, prin numirea in functia de director al Teatrului Bulandra. De ce spuneti "scaun nefericit de director"?

Pentru ca nu ai parghii: recompense financiare nu poti sa dai, decat in niste limite stupide, abia poti sa ridici omul de la o categorie la alta, ca sa faci o angajare trebuie sa ceri aprobari, ca sa dai pe unul afara trebuie sa ceri aprobari, ca sa faci orice trebuie sa ceri aprobari… Ca eu ma mai fac uneori ca uit si nu mai cer voie pentru toate cele, asta e altceva. Practic, pentru orice trebuie aprobare. Ca si cum am fi niste penali dovediti, care am fost pusi aici sa facem serviciu in folosul comunitatii, ca sa ne ispasim pedepsele, si trebuie sa vina politia sa ne verifice zilnic sa nu facem vreo prostie. Este inadmisibil! In strainatate, intr-un contract de management, daca directorul prezinta un program artistic pentru patru ani, care costa atat, ei trebuie sa garanteze resursele. Or, ai nostri spun: "Daca gasim resurse financiare, il faceti, daca nu putem sa va dam banii, nu-l mai faceti". Pai, atunci de ce l-am mai semnat? Deci, nu exista. Un director ar trebui sa semneze un contract de management. Il face, bine, nu il face, il dai afara.

E implicita priceperea manageriala la un om cu virtuti artistice dovedite?

Nu. Si cred ca nu e vorba de pricepere. Am o echipa destul de puternica in spate care tine la mine si ma ajuta in multe lucruri la care nu ma pricep. Pe de-alta parte, fiind vorba de un teatru, lucrurile sunt cumva legate pentru ca atunci cand esti regizor, trebuie sa iei niste decizii, sa faci niste alegeri: "Stai pe loc, du-te in dreapta! Aseaza-te, ridica-te! Ziua sau noaptea? Actorul X sau Y?". Permanent ai de luat decizii foarte transante. Si ca regizor si ca manager riscul e al tau. Eu am spus: "Ce vrea lumea de la Bulandra? Texte mari sau texte necunoscute de autori mari, cu actori mari, de regizori si scenografi importanti". Asta am facut si uite ca e o reteta buna care ne aduce cam 50.000 de spectatori pe an, la doua sali relativ mici.

Pana sa intram in biroul dv., mi-au cazut ochii pe o fisa de post din zona administrativa. Asa mi-a venit ideea sa va intreb daca exista fise de post si pentru actori?

Exista, sigur ca da. Scrie acolo ca trebuie sa vina cu o ora inaintea spectacolului, sa-si invete rolul, sa joace in deplinatatea fortelor sale artistice, sa mentina nivelul calitatii, sa nu se imbete, sa nu dea foc la recuzita… De-asta spun: avem legi ramase rau de tot in urma.

Cate spectacole au ramas neregizate pentru ca Alexandru Darie e ocupat cu directoratul Teatrului Bulandra?

Multe. Iar de cand am fost numit Presedinte al Teatrelor din Europa, si mai multe. Pentru ca acum am birou si la Paris si trebuie sa fiu si acolo din cand in cand. Prezidez adunarea generala, propun proiecte, semnez acte de banca, vad spectacole pentru ca trebuie sa cunosc teatrele membre ale uniunii. Am lansat acum ideea de a face trei festivaluri tematice in anii care urmeaza: unul la Torino (nasterea Europei, pe texte antice), unul la Bucuresti si la Cluj (renasterea Europei) si unul la Madrid si la Barcelona (re-renasterea Europei, texte contemporane despre Uniunea Europeana). Am lucrat mult la depunerea dosarelor pentru obtinerea de finantare. Si acolo sunt probleme cu birocratia…

Peste toate, promit sa-mi revin si sa incep repetitiile la un spectacol. Am realizat un lucru: in teatrul tau esti important cand lucrezi si devii foarte putin important cand nu lucrezi. Daca esti director de teatru si actor sau regizor simultan, lumea te apreciaza si pentru performanta artistica. Daca devii un simplu manager, un administrator pe care il vede lumea plimband hartii prin teatru, riscul este sa-ti pierzi din autoritate si credibilitate. Este o vorba: "Cate meciuri ai in picioare?" Ca director de teatru, m-am implicat in spectacole, l-am vazut pe fiecare in parte si, cand am simtit nevoia, am spus daca ceva nu mi s-a parut in regula. Una e cand spui aceste lucruri de pe fotoliul directorial si atunci lumea se supara, si altceva este cand esti coleg cu ei si le spui prieteneste ce nu vezi in regula. Recunoscandu-te ca fiind din meserie, te iau in serios si reconsidera observatia ta.

Turneul recent al Teatrului Bulandra in Spania cu doua dintre spec-tacolele sale a fost un mare succes si v-a prilejuit o intalnire surpriza cu Mario Vargas Llosa. Descrieti acel moment!

A fost o emotie extraordinara pentru ca a fost foarte teatrala intalnirea noastra. Inainte de spectacol, stateam pe o banca si fumam o tigara, asteptand sa vina lumea la teatru. La un moment dat, printre primii, vine un tip cu fata arsa de soare, cu o sepcuta pe cap. Mi-era cunoscuta figura, dar nu stiam de unde sa-l iau. Omul statea pe banca si astepta si el. Incepuse sa vina lumea. Se apropie secretara noastra literara, se indreapta spre omul cu pricina si ii vorbeste emotionata. Se ridica de pe banca si se indreapta amandoi spre mine. Mi-l prezinta: Mario Vargas Llosa. In momentul acela, mi-a cazut fata. Era un domn in varsta, nu foarte elegant, imbracat casual, cu o figura frusta. Aveam in fata doar pe laureatul premiului Nobel pentru literatura… A fost un salt de la Pamant la cer, dupa care a urmat un sentiment de prietenie, de solidaritate. S-a dus la actori, le-a strans mana, a vorbit cu ei, s-a fotografiat… Un om foarte deschis pe care l-am simtit foarte aproape.

In traditia teatrului italian, s-a impus cronometrarea duratei aplauzelor. De ce nu se face si la noi asa?

Eu fac asta. Regizorul tehnic are un cronometru caruia ii da drumul cand incep aplauzele. Scrie in raportul de spectacol cat de mult s-a aplaudat. Facem asta de trei ani, de cand am fost la Picollo Teatro, la Milano cu "Anatomie. Titus. Caderea Romei". A venit regizorul tehnic, m-a batut pe umar si mi-a spus ca avusesem un record de aplauze. De curand, la Milano, cu "Triumful dragostei" am avut 15 minute de aplauze la final. La Madrid, am avut chiar 16. Iar la "Mamouret", ultima noastra premiera, sistematic sub noua minute nu se aplauda. Cand apare Tamara Buciuceanu pe scena, sunt cel putin opt-noua minute de aplauze.

Vreau sa mai introduc ceva, fur o idee: am vazut la Madrid ca in loc de anunturile stupide de inchidere a telefoanelor mobile la care nu mai reactioneaza nimeni, o persoana intra in sala cu un clopot mare, pe care il bate de trei ori. Normal ca lumea devine atenta si atunci se aude anuntul de inchidere a telefoanelor. Functioneaza. In materie de schimbari, as mai adauga ceva: am fost primii care am introdus "bileteria" computerizata, care ne ajuta enorm. Suntem primul teatru din Romania care are programul stabilit cu o luna in avans. Altele nu fac asa si au in continuare la casa niste scheme xeroxate cu locurile, pe care da "mamasa" cu creionul cand vinde biletele.

Se spune ca oamenii raman copii pentru tot restul vietii, fireste in proportii diferite. Dv. ati trecut pragul de la copil la adult? Cat la suta mai sunteti copil?

Eu cred ca sunt 30% adult. Un defect major pe care il am este acela ca sunt foarte naiv la oameni. Dau tuturor tot creditul, ca un copil. Si pe urma ma mir. Sau cand cineva imi spune cuvinte frumoase ma bucur de ca si cum i le-as spune eu lui si nu realizez ca, de multe ori, lucrurile acestea se fac din complezenta sau pentru ca omul are un interes. Noroc ca apare ala batranul de 30% si ma trezeste. Dar primul impuls acesta este. Daca n-as fi asa, n-as putea face teatru. Chiar radeam cu actorii intr-o zi: "Ce-o fi zicand cineva din afara care ne vede, oameni cu parul alb, seriosi, cu copiii, tavalindu-ne pe jos, prefacandu-ne ca nu stiu ce, luptandu-ne…". De fapt, ne jucam. Aceasta e cea mai mare fericire a mea, aceea ca ne castigam existenta jucandu-ne. Sunt foarte putine meserii, mai ales cele artistice atinse de darul acesta. Facem lucruri care ne aduc placere. Una dintre hotararile mele recente este ca nu voi lasa pe nimeni sa-mi strice aceasta placere. Voi incerca sa nu iau lucrurile atat de serios ca pana acum. M-am hotarat sa nu mai iau nici macar nedreptatile in piept, sa le zambesc si sa fiu foarte relaxat, pentru ca pana la urma ceea ce te tine tanar asta este. Si am de gand sa le spun de la obraz ce cred si sa fiu foarte relaxat pentru ca jucaria asta nu mi-o poate lua nimeni. Si, daca n-o sa mai fiu director de teatru, am jucaria mea…

Ce rol v-ar fi placut sa jucati sau cu ce personaj va identificati?

Nu ma identific in general decat cu personajele ultimului spectacol pe care il fac. Ce rol? Probabil, ca orice actor prost, mi-ar fi placut sa joc Hamlet pentru ca el este si un regizor si un om care-si pune foarte multe intrebari.

Ce vis v-ati amanat sau la ce vis ati renuntat, daca este vreunul?

Da, mi-as dori sa construiesc un teatru. Am incercat si pana acum, dar fara rezultate palpabile. As vrea sa fiu aici in momentul cand Teatrul Bulandra va avea o sala noua, ridicata de la pamant, de la prima caramida. Ar fi unul dintre putinele teatre din Romania a carui cladire s-ar inalta de la "verde" cum zic americanii, de la iarba. Teatrul Bulandra are nevoie stringenta de o asemenea locatie pentru ca sala de la Gradina Icoanei e un fost cinematograf, iar la Izvor este un parter de bloc. Nu avem spatii de repetitie, nu mai avem spatii de productie… Inchipuiti-va ce-ar insemna sa ai o sala care se poate configura prin apasarea unui singur buton, cu scaune care apar si dispar, cu pereti care pleaca, cu podea care se ridica. Lucrurile astea sunt extrem de frecvente, oriunde te duci, din Ungaria pana in Scandinavia. Devii un teatru emblematic. Visul meu este sa construim un asemenea loc si sa obtinem de la Uniunea Teatrelor din Europa denumirea de Teatru al Europei, pentru ca aici nu s-ar juca doar spectacolele teatrului. Ma gandeam sa pastram actualele sali si sa facem si o scoala alaturata Teatrului Bulandra. O postuniversitara in care sa perfectionam cinci-zece tineri, urmand ca pe cei mai buni sa-i pastram pentru Bulandra. E un vis…

De ce v-ati tuns? Unde va sunt zulufii?

M-am plictisit de ei. M-am plictisit atat de tare de moaca mea incat am zis ca-mi trebuie o schimbare radicala. Plus ca parul lung se intretine greu, iar pisica isi facuse obiceiul sa ma traga de par noaptea si ma gadila. Acum si-a schimbat naravul: ma linge pe cap dimineata. Probabil ca ei ii place ca m-am tuns…