Alexandru Tomescu. Ati auzit de el?

A cantat pe strada pictor Arthur Verona, la metroul piata Victoriei sau pe soclul statuii de la Casa presei. A aparut in bascheti pe scena Ateneului. Nimic nu e prea mult pentru acest tanar care vrea sa cante tot, sa experimenteze tot.

De la bunul sau prieten, Ioan Parhon, aflu ca in scoala elementara colegii ii spuneau Zdranganici, fara vreo legatura cu vioara, ci mai degraba cu uniforma sa de pionier, plina de insigne care tradau rezultatele excelente la invatatura… „Avea insusirile unui copil care face performanta: retras, introvertit, plutind intr-o lume in care noi, ceilalti, nu aveam acces. Anii au trecut si lumea lui a inceput sa se deschida catre noi.“

Ioan l-a ascultat cantand in toiul iernii prin cabane pustii sau l-a ajutat sa-si poarte vioara, ducand-o in spate, prin viscol, in munti. Intr-un rand, au ramas inzapeziti la malul marii. Alteori au mers impreuna la concertele din tara cu personalul, pe holul dintre vagoane. Au impartit carti si vin fiert, vodca si peste afumat, muzica lautareasca si tigari Carpati. Au fost pe stadion la meciurile de fotbal, au invatat impreuna coreeana, pe care, pana la urma, doar Tomescu o stie. Acasa, vecinii le mai bateau cateodata in calorifer, deranjati de cate o „La Campanella“ fara surdina…

L-am intalnit pe Alexandru Tomescu chiar a doua zi dupa ce sustinuse un miniconcert pe soclul fostei statui a lui Lenin, din Piata Presei Libere, impreuna cu colegii sai din Romanian Piano Trio. Imi povesteste ca a fost vorba despre o contributie la lucrarea de arta contemporana intitulata „Replacing Lenin“, parte a initiativei „Proiect 1990“ a curatorului Ioana Ciocan, al carei autor, Andrei Ciubotaru, venise cu ideea unor statui vii si cantatoare. Marturiseste ca a fost o aventura sa se urce acolo cu echipament muzical cu tot, sa agate bine partiturile de pupitre ca sa nu le zboare vantul si sa cante in spatiul acela neincapator, asigurat doar de niste balustrade, cu rol de protectie mai mult imaginar. S-a adunat multa lume: trecatori, biciclisti, ziaristi care ieseau de la serviciu. Probabil ca s-ar fi strans si mai multi, daca evenimentul ar fi fost anuntat dinainte. Una peste alta, a fost un moment romantic, incarcat de poezie. Se auzeau greierii in iarba, luna plina rasarea peste Herastrau, iar bulevardul cu masinile care treceau dintr-o parte intr-alta se vedea frumos de sus.

Cele trei lucruri pe care le-ar lua cu el daca ar fi exilat pe o insula pustie ar fi vioara, sonatele si partitele de vioara solo ale lui J.S. Bach – „cam tot ce trebuie sa stii in materie de vioara“ – si un briceag elvetian.

Tomescu vrea ca muzica clasica sa revina la viata. Ea nu este un exponat de muzeu care sa traiasca intr-un borcan cu formol. Muzica clasica se canta oriunde exista doua elemente importante: cel care canta si cel care asculta. Cand sunt reunite aceste doua entitati, ceva minunat se poate intampla, chiar daca la doi metri distanta trece un metrou. Ma asigura ca acustica la metroul bucurestean e chiar foarte buna si ca teama muzicienilor de a nu se descalifica parasind sala de concerte e nefondata. El crede ca, dimpotriva, e o dovada de deschidere: „Fara indoiala ca este confortabil sa canti in sala de concert. Dar atmosfera e cu totul alta cand ti se cere sa canti intr-un loc neobisnuit.“

„Alexandru Tomescu este un tanar nonconformist al carui spirit liber se reflecta perfect in muzica sa, care cauta in sufletul oamenilor dorinta de a trece peste insatisfactii, umilinte si frustrari. Prin vioara Transilvanius, am incercat sa creez un instrument cat mai potrivit cu personalitatea sa muzicala, care sa ii ofere libertatea de a se exprima“ – Silvian Rusu, lutier

Provocarea limitelor

Daca pictorul are inspiratie la cinci dimineata, se poate trezi chiar atunci sa picteze o capodopera. In schimb, faptul ca muzicianul are inspiratie la ora cinci cand concertul a avut loc ieri, la sapte seara, nu intereseaza pe nimeni. E o meserie care cere un exercitiu de disciplina a spiritului, un „control“ al inspiratiei. In fiecare artist trebuie sa existe aceasta energie, pe care el o compara cu apa dintr-o fantana, din care, oricat ai scoate, nu seaca niciodata. Confruntarea limitelor fizice si psihice se petrece mai cu seama in turnee, cand se mai intampla sa sustina trei sau chiar patru concerte in doar trei zile. Atunci apa din fantana iese greu la suprafata.

Desi din sala nu se vede, cantatul la vioara e chinuitor. Corpul sta intr-o pozitie nefireasca si, dupa cinci-sase ore de studiu, muzicianul are dureri ascutie, ca si cum niste pisici salbatice si-ar ascuti ghearele pe spatele sau. Tomescu intruneste regula celor 10.000 de ore de exercitiu, enuntata de Malcolm Gladwell in „Exceptionalii”. Indiciul care il tradeaza este cicatricea de sub barbie, din partea stanga, ramasa in urma orelor de repetat.

Dar, a ajuns sa se simta din ce in ce mai bine pe scena. Ii place legatura care se creeaza cu sala: „De fiecare data, publicul este altul si trebuie imblanzit“. Tomescu canta de 15 ani la Sala Radio si spune ca n-a intalnit acelasi public de doua ori. Chiar daca vin aceeasi oameni, ei reactioneaza diferit. Nici publicul, nici artistul nu sunt identici. El trebuie sa aiba acea putere de convingere, de a cuprinde toata sala si de a-i purta pe toti cu el pana departe… Publicului de la concertul Stradivarius 2010, de exemplu, i-a cantat muzica din secolul al XX-lea, mai putin cunoscuta si „ceva mai ermetica“: Bartok si Prokofiev. O muzica mai condimentata, cu gust si arome mai intense, care ii place tocmai pentru ca nu foloseste jumatati de masura. S-a bazat pe capitalul muzical acumulat la prima editie Stradivarius, cand a cantat Mozart si Beethoven, si pe cel de anul trecut, cand a interpretat piese ale compozitorilor romantici. Crede, de altfel, ca una dintre valentele unui artist este aceea de a gandi pe termen lung si de a contribui la educarea publicului.

Un dram de nebunie

O interpretare va fi intotdeauna o combinatie de idei deja pregatite, cu anumite linii de constructie a lucrarii foarte clare si de idei care vin spontan – acel dram de nebunie care se manifesta doar in concert. Pentru el, o piesa muzicala trebuie sa aiba sens. Dupa ce a inteles-o, urmeaza o perioada de „imbolnavire“. O tot asculta pana ce incepe sa-i circule prin sange. Tomescu si-a setat un standard de „sunet ideal“ catre care tinde si de atunci, il tot experimenteaza. A cantat muzica din toate perioadele si din toate epocile, cel putin intr-o anumita faza de acumulare, de bagaj – care, de altfel, n-ar trebui sa inceteze niciodata. „Nici un muzician n-ar trebui sa se cantoneze intr-un singur domeniu, deoarece domeniile comunica intre ele.“

Daca s-ar urca pe scena sa cante o piesa despre care nu e convins ca ii place, ascultatorii ar fi si mai putin convinsi decat el. Si aceasta necesita un exercitiu de imaginatie si de disciplina: sa iti placa tot ceea ce canti, sa gasesti in fiecare piesa ideea cu care rezonezi, in care poti sa crezi si in care poti sa ii faci si pe altii sa creada. „O piesa interpretata fara implicare e o piesa moarta.“

Cat de greu ii e unui solist concertist– asimilabil unei locomotive care trage orchestra dupa el – sa-si adapteze temperamentul pentru muzica de camera, renuntand la individualitatea sa pentru a actiona ca parte a grupului Romanian Piano Trio? Nu foarte greu, ba chiar muzica de camera e o experienta necesara. De altfel, si in calitate de solist al Orchestrei Nationale Radio se simte facand parte dintr-o mare echipa.

Primul sau CD a fost editat in Rusia, cuprinzand inregistrarea live a concertelor de Paganini si Mendelssohn-Bartholdy. Dupa acest debut, au urmat CD-uri editate in Italia, SUA, Franta si alte CD-uri editate la Casa Radio, cuprinzand interpretarile sale de la Bruxelles si Haga. Desi are destule discuri imprimate, spune ca un disc nu il reprezinta decat intr-o masura limitata. Una este trairea din sala de concert, acea energie pe care o transmiti, acel control pe care il detii asupra timpului si spatiului, si alta este sa te lasi „fixat“ pe o bucata de celuloid.

Seria de CD-uri cu vioara Stradivarius pe care a inceput-o in 2008 a fost gandita pe cinci ani. Si-a propus un scop ambitios, si anume: sa deschida apetitul publicului pentru muzica culta dincolo de piesele arhicunoscute. Cel de-al treilea album aparut se numeste „Romantic Stradivarius“. Sub aceasta titulatura a inregistrat pentru prima data muzica de camera, respectiv sonate. Anul viitor ar vrea sa pregateasca un CD cu muzica din secolul al XX-lea, iar pentru al cincilea an – cel mai indraznet proiect dintre toate – un CD cu muzica romaneasca.

Turneul national Stradivarius 2010, organizat de Accendo in parteneriat cu Radio Romania, a fost asociat unei campanii sociale de strangere de fonduri pentru ajutorarea copiilor hipoacuzici.

Ati auzit de el?

Mama sa i-a fost prima profesoara de vioara, iar maestrul Stefan Gheorghiu – cel care l-a format ca artist-muzician. Apoi, a urmat numeroase cursuri de perfectionare cu violonisti foarte buni, precum Rugiero Ricci, Herman Krebbers, Igor Oistrach. Dupa aceea, au mai fost orele cu profesorii sai – Eduard Schmieder din SUA, Tibor Varga din Elvetia. Foarte multi muzicieni cu care a colaborat l-au inspirat si l-au ajutat sa evolueze.

Un moment de cotitura in cariera a fost in vara lui 1999 cand a pregatit doua concursuri foarte grele: Concursul International George Enescu la Bucuresti si Marguerite Long Jacques Thibaud in Franta. Concursurile s-au succedat la cateva zile distanta. A castigat premiul intai la George Enescu si Deuxieme Grand Prix, „Prix Yehudi Menuhin“ si premiul SACEM pentru cel mai bun recital, la Paris. Atunci a cunoscut-o si pe Jocelyne Parguel, colectionara care i-a imprumutat pentru sapte ani o vioara italiana extrem de valoroasa.

In 2007, a sustinut concursul pentru vioara Stradivarius, un moment important si extrem de riscant pentru cariera sa, fiindca avea 31 de ani, era deja cunoscut si isi punea in joc reputatia. A fost un concurs fara concurenti. Si e cumplit sa ajungi in competitie cu tine insuti. A fost o proba de rezistenta fizica si psihica. Daca un concert dureaza 25 de minute, programul pentru obtinerea dreptului de a canta pe Stradivarius a durat patru ore, echivalentul a opt concerte, unul dupa altul. Dar de atunci, a cautat sa transforme capitalul de imagine creat de scandalurile care au precedat retrocedarea viorii Stradivarius catre Ministerul Culturii intr-un capital cultural si, in ultimii doi ani, intr-un capital cu valente sociale.

Ce i se pare important intr-o campanie sociala este scoaterea romanilor din starea de a nu face nimic, de a considera ca problema e mereu a altcuiva, a ministerului, a presedintelui, a primului-ministru care trebuie sa o rezolve. A-i convinge pe oameni sa se implice la nivel individual este extrem de important. In clipa in care tuturor ne va pasa si toti ne vom implica intr-un fel sau altul, lucrurile vor arata altfel.

„Nothing much”

Sa nu va imaginati ca si-a propus sa invete coreeana dintr-un capriciu, pentru ca i s-ar fi parut mult prea dificil. A fost, mai degraba, fortat de imprejurari. Ca violonist, Tomescu calatorea deseori in Asia. Prima data a vizitat Coreea de Nord in 1995. Experienta traita in acea tara l-a marcat, iar faptul ca oamenii nu vorbeau alta limba decat coreeana, l-a facut sa se simta ca un autist. Or, el isi dorea foarte mult sa inteleaga ce se intampla in jurul sau si, peste tot in Asia, se lovea de aceeasi problema.

La 24 de ani, si-a cumparat un ghid minimal de conversatie care avea undeva, la sfarsit, alfabetul coreean si care, dupa cum spune el, nu e chiar atat de complicat pe cat pare la prima vedere. In doua saptamani, stia alfabetul si – desi nu intelegea nimic din ce se vorbea – era super incantat ca poate sa citeasca.

Pasionat de civilizatia coreeana, Tomescu e in stare acum sa scrie, sa citeasca si sa converseze in aceasta limba. S-a apropiat de comunitatea coreeana din Romania, si-a facut prieteni si, adesea, concerteaza sau preda master-class-uri in Coreea. Acolo s-ar fi dus si in vara aceasta, daca n-ar fi primit o invitatie mai importanta: sa mearga in China. Romania participa, in perioada 1 mai – 31 octombrie 2010, la Expozitia mondiala organizata la Shanghai.

Din seria de evenimente culturale desfasurate pe parcursul expozitiei, nu vor lipsi spectacolele de muzica de camera si instrumentala. Tomescu se va alatura Orchestrei Nationale Radio, care are de sustinut un concert important, la care sunt asteptati, printre altii, presedintele Romaniei si presedintele Chinei. Iremediabil atras de cultura asiatica, imi marturiseste ca invatarea limbii coreene a fost doar primul pas. Vrea sa invete caligrafia chineza, din care stie vreo 30-40 de caractere. Universul acela aparte, caracterizat printr-un alt mod de a gandi si de a concepe lumea il fascineaza. De altfel, el crede ca in viitor, centrul de greutate al omenirii se va muta acolo. Ca sa ma convinga, imi spune ca in China sunt 19 milioane de pianisti si 12 milioane de violonisti!

„Daca in spatele muzicii nu se gaseste o viata bogata, cu implinirile si regretele ei diverse, acea superba impresie de comunicare directa intre interpret si auditoriu nu se va naste. Alexandru Tomescu are curaj sa se expuna in ipostaze neconventionale, daca el considera ca are un motiv sa o faca. Iubeste fotografia si se joaca plin de entuziasm cu copiii. Probabil ca sunt multe altele de spus. Parerea mea este ca atata timp cat va fi constient ca intre viata si muzica exista o legatura reala, va ramane in continuare un mare violonist” – Oltea Serban-Parau, muzicolog

Out of the box

Tomescu a facut intotdeauna lucruri mai putin previzibile pentru un violonist, doar ca cele din 2006 incoace au fost ceva mai vizibile. In actiuni sociale sau in concerte de caritate, era implicat inca din anii `90. Isi aminteste ca a cantat pentru copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Caraiman sau pentru copiii superdotati de la Liceul George Enescu. Student fiind in Dallas, Texas, in perioada 2000-2001, a avut contact cu modelul american, care l-a influentat intr-o masura oarecare.

Desi nu se poate declara un admirator al sistemului, a observat felul in care functioneaza in SUA lucruri care la noi sunt blocate. Asa se face ca intorsi de la studiile americane, el si alti doi prieteni, Horia Mihail si Razvan Suma, care studiasera la randul lor acolo, au hotarat sa se asocieze intr-un grup de muzica de camera, intitulat Romanian Piano Trio. Au stat in aceasta formula pentru un an sau doi fara sa se intample mare lucru. Desi isi doreau sa ii solicite, societatile filarmonice din provincie nu isi permiteau sa ii plateasca. Ma asigura ca n-aveau pretentii financiare mari: cereau un onorariu care sa le acopere deplasarile in tara, plata cazarii si a transportului pentru trei persoane. Isi doreau atat de mult sa cante impreuna, incat intr-o buna zi, la finalul lui 2005, s-au hotarat sa-si organizeze singuri un turneu.

Eliminand posibilitatea obtinerii de fonduri de la stat, s-au decis sa starneasca interesul firmelor private pentru proiectul lor si sa preia ei insisi o parte din treburile organizatorice. Disciplinat din fire, Tomescu s-a implicat total in organizare. Era prin ianuarie-februarie 2006 cand sunau la filarmonici ca sa programeze concerte pentru lunile octombrie-noiembrie. Un demers neobisnuit pentru institutiile de cultura la vremea aceea, de la care veneau si primele amanari. O alta problema era cea a gasirii de fonduri. Si-au pus costume si cravata, si-au cumparat serviete si au inceput sa bata la usile firmelor. Dar nu erau singurii care se prezentau ca sa ceara sustinere financiara.

Era de notorietate cazul unui respectabil festival, cu o traditie de peste 30 de ani, care primea drept sponsorizare tone de cascaval sau al prestigioasei orchestre aflate in turneu prin tara care primea drept onorariu pentru membrii sai – curcani congelati. Muzicienii si-au dat seama rapid ca, pe langa informatiile referitoare la continutul programului muzical, prezentarea in power-point trebuia sa contina informatii serioase despre modalitatile de promovare si un pachet media foarte consistent.

Fiecare concert este un eveniment. Ca sa fie competitiv cu alt gen de evenimente trebuie sa fie la fel de pragmatic organizat.

De altfel, Tomescu spulbera mitul violonistului a carui unica ocupatie este sa repete. Imi spune ca muzicianul e si el un om al zilelor noastre, cu o agenda bine planificata, care stie cu exactitate in ce zi e liber si in ce zi are angajamente. Pentru buna functionalitate, trio-ul lor are un calendar online comun, care poate fi updatat oricand, de fiecare, in mod individual.

Arta cu tendinta

Fireste ca demersurile lor au intampinat si obstacole. Fiind vorba despre o aniversare Robert Schumann, primul lor turneu se bucura de patronajul Ambasadei Germaniei la Bucuresti. E adevarat ca ambasadorul le scrisese 15 scrisori de recomandare cu care s-au prezentat in fata liderilor de companii, dar acestia n-au reactionat. Pianistul Horia Mihail a trimis personal mii de mailuri catre firme. Nimic! Deschidere au gasit, in cele din urma, din partea reprezentantei locale a unei firme coreene de aparatura electronica, primul lor sponsor si partener principal, de atunci incoace. Tot coreenii sunt cei care au dotat Studioul „Mihail Jora“ cu televizoare cu plasma, pe care sunt proiectate promo-uri la viitoarele concerte.

Aceasta este, pe scurt, istoria neromantata a celor trei muzicieni, organizatori de concerte, dintre care cele mai importante sunt turneele „MusicON LG” desfasurate in fiecare toamna din 2006 si editiile „Stradivarius” din fiecare primavara, incepand din 2008. Un rol important in ecuatia succesului pe care l-au avut in ultimele turnee il are si Stradivarius, vioara unica in Romania, simbol al perfectiunii. Renumele ei face salile neincapatoare, iar campania media – impresionanta.

Indiferent de vremuri, muzica clasica ramane unul dintre reperele noastre ca homo sapiens. Isi aminteste ca in seara tragicei zile de 11 septembrie 2001, in plin festival George Enescu, s-a dus la concert la Sala Palatului, unde canta orchestra Filarmonicii din New York. In aer plutea sentimentul ca e un moment de schimbari dramatice. Iar in oceanul de necunoscute, muzica era singurul reper la care te puteai raporta. Iata de ce nu mai e neverosimil ca o companie privata sa sprijine un festival sau un turneu de muzica clasica.

Societatea romaneasca a facut un pas foarte important, crede el, catre normalitate si chiar daca situatia economica nu este roz, proiectele culturale nu atarna impovarator in bugetele firmelor.

Alexandru Tomescu (34 ani)

Solist concertist permanent al Orchestrei Nationale Radio Bucuresti si al Filarmonicii de Stat Pitesti

Studii

• 2001 – École Supérieure de Musique, Sion,
• Elvetia – Prof. Tibor Varga;
• 2000 – Southern Methodist University, Dallas,
• Texas – Prof. Eduard Schmieder;
• 1995 – 1999, Conservatorul din Bucuresti;
• 1983 – 1995, Liceul de Muzica „George Enescu” din Bucuresti;

Concursuri internationale

• 1999, Premiul I Concursul international „George Enescu”, Bucuresti;
• Premiul II „Yehudi Menuhin” – Concursul „M.Long – J.Thibaud” Paris, Franta;
• Premiul special SACEM pentru cel mai bun recital – ‘M.Long-J.Thibaud’ Paris, Franta;
• 1997, Premiul II „Tibor Varga”, Sion, Elvetia;
• Locul IV „Pablo Sarasate”, Pamplona, Spania;
• Premiul III International Music Competition – Viena, Austria;
• 1995, Premiul I – Phenian, Coreea de Nord;
• Premiul I „Jeunesses Musicales”, Bucuresti, Romania;
• Premiul II (premiul I nu s-a acordat) „Nicolo Paganini”, Genova, Italia;
• 1994, Premiul I – Brasov, Romania;
• 1993, Premiul I „Kloster Schöntal”, Schöntal, Germania;
• 1991, Medalia UNI CEF – Parma, Italia;
• 1990, Premiul I si marele premiu – titlul de laureat „J.Kocian” Republica Ceha;
• 1989, Premiul „Rudolf Neudörfer” – Berlin, Germania;
• 1988, Premiul I absolut „Rovere d’oro”, San Bartolomeo, Italia;
• 1984, Premiul I absolut „Citta di Stresa” , Stresa, Italia.