Ana Maria Brânză, declarată cea mai bună spadasină din lume

Dacă în anii trecuţi nu resimţea schimbările de fus sau orele de zbor, la etapa de cupă Mondială din Cuba, Anei i-a luat ceva timp să îşi revină. „M-am simţit lipsită de reacţie. M-am întâlnit în eliminări directe cu Laura Flessel, dublă campioană olimpică la Atlanta în 1996. O sportivă muncitoare, cu o experienţă ce o depăşeşte pe a mea şi cu o viteză de reacţie extraordinară, care de data aceasta m-a surprins. Deşi ne vom întâlni şi la JO de la Londra, nu îmi fac griji, pentru că mai am de acumulat până atunci.“

Când pierde, îşi dă jos masca şi echipamentul şi se gândeşte unde a greşit. „Sigur a greşit undeva, din moment ce a pierdut“, aşa că îşi face însemnări. Nu urmăreşte înregistrările video, a rămas la clasicul ei carneţel în care îşi notează greşelile şi acţiunile reuşite în faţa adversarului. Imediat după ce se termină asaltul, discută cu antrenorii şi colegii de echipă, pentru că, din afară, totul se vede altfel. Poate că, ce a văzut ea nu era corect, poate trebuia să încerce altceva. Discutând cu cei din jur, trece peste înfrângere. N-a trăit niciodată eşecul ca pe o mare dezamăgire în viaţă. E conştientă că vor veni şi altele, important este să înveţe ceva, şi data viitoare să nu repete. „E normal să mai pierd, dar măcar nu făcând aceeaşi greşeală. Dacă o repet, încep să îmi fac griji.“

„Un copil rebel cu rezultate excelente“

De mică avea un spirit competitiv dezvoltat. Deşi nu înţelegea prea bine ce înseamnă asta, îşi dorea să fie campioană, îşi dorea să fie cea mai bună. A fost un copil talentat, dar mai puţin muncitor. Odată cu vârsta, proporţiile s-au inversat. Cel dintâi antrenor al său a fost Radu Silaghi, la Clubul Şcolar Sportiv nr. 3 Steaua. Primul semnal că ar putea să facă performanţă în scrimă a venit odată cu câştigarea Campionatului Mondial de Cadeţi în 2001, la Dansk, în Polonia. Pentru ea a fost o surpriză, dar nu şi pentru antrenor şi stafful tehnic care îi cunoşteau talentul şi se aşteptau la asta. Mama a fost susţinătorul ei din umbră. „Contează enorm ştiind că la capătul drumului se află cineva care îmi dă putere să merg mai departe, indiferent dacă mi-a fost bine sau rău.“

Deşi locuiau la Bucureşti, la 13 ani părinţii s-au hotărât să o lase să se antreneze la Craiova. Însemna ca Ana, un copil de clasa a VIII-a, care avea de susţinut un examen de Capacitate în acel an, să petreacă o perioadă îndelungată la 300 km de casă, într-un oraş necunoscut. A avut norocul să întâlnească oameni cu care să se înţeleagă, care să o accepte şi să o educe. Antrenorul său, Dan Podeanu, i-a fost ca un al doilea tată: „Cel mai bun antrenor de spadă“, spune ea, „cu mâna pe inimă“.

„Talentul e cum e, dar munca noastră se rezumă la 90 la sută transpiraţie, în urma orelor petrecute în sala de scrimă.“ Restul de 10% inspiraţie face de multe ori diferenţa, şi pentru Ana contează mai mult decât antrenamentul.

Într-un asalt, toată energia corpului şi minţii se adună pentru a învinge. Este un sport ce îţi ascute simţurile, îţi îmbunătăţeşte timpul de reacţie şi reflexele. Scrima te învaţă să iei decizii rapide sub presiunea timpului şi a mizei. Dezvoltă independenţa şi forţa mentală, abilităţile de coordonare, de concentrare, de atenţie distributivă, rezistenţa fizică şi psihologică, dar şi fitnessul cardiovascular.

„E un sport care îţi cere să fii intuitiv, să gândeşti cu o secundă înaintea adversarului. Când eşti pe planşă, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, n-ai timp să reflectezi. Totul se rezumă la un reflex pe care îl dezvolţi în urma antrenamentelor.“

E greu să descrii ce simte un sportiv de scrimă, iar privitorii rareori ştiu ce se petrece în spatele căştii de protecţie pe care o poartă scrimerul. Dacă Britta Heidemann, nemţoaica în faţa căreia a pierdut finala olimpică de la Beijing, mizează pe forţă şi luptă ca un bărbat, Ana crede că atuul său e intuiţia, fiindcă îşi dă seama rapid ce urmează să facă adversara. Punctul culminant, trăit la intensitate maximă atât de sportivi, cât şi de cei din asistenţă, poate fi oricând în timpul asaltului, de la început până la sfârşit. Scorul se poate răsturna în orice moment.

Engarde, prêt, allez!

Rivală îi este oricine s-ar afla pe planşă, indiferent dacă îi este colegă şi lucrează împreună de 15 ani, şi merg la acelaşi concurs, de fiecare dată în aceeaşi formulă. „Probabil că şi mama, dacă s-ar urca pe planşă, tot aş privi-o ca pe un adversar, pentru că aşa trebuie să gândească orice sportiv profesionist.“

La Lisabona în 2003, la Campionatul Mondial de Seniori, Ana avea doar 19 ani. În sferturi de finală s-a întâlnit pe planşă cu o sportivă faimoasă din Estonia, Oxana Ermakova, al cărei nume nu-i spunea nimic, aşa că a luptat cu dezinvoltură şi a învins-o. Abia după asalt, preşedintele federaţiei de scrimă, Ana Pascu, i-a dezvăluit că Oxana era campiona mondială en titre. „Abia după ce am aflat, mi s-a făcut frică de ea.“ În timp, a ajuns să îşi recunoască adversarele după stilul de joc, după poziţia de gardă, după felul cum ţipă. „Se întâmplă să ai descărcări nervoase, după fiecare tuşă să ţipi, aşa te manifeşti.“

La finala pe echipe din 2006, în cadrul Campionatului European de la Izmir, în Turcia, în ultimul asalt împotriva Ungariei s-a întâlnit cu dubla campionă olimpică Timea Nagy, pe care Ana o respecta foarte mult. Un exemplu demn de urmat, genul de sportiv despre care gândea „aşa da, vreau să fiu şi eu ca tine“, pe care a reuşit să o învingă în finală. Păstrează şi acum fotografia făcută la acea ultimă tuşă, care i-a adus victoria. A fost unul dintre asalturile în care şi-a demonstrat sieşi că, dacă poate să învingă o dublă campionă olimpică, înseamnă că, la rândul ei, poate să fie campioană.

Privind din afară e greu de înţeles ce fac aceşti sportivi legaţi cu sârme, care ţopăie pe planşă. Firele fac legătura între scrimer, armă şi aparatul care contorizează punctele. Mai nou, federaţia internaţională a aprobat un sistem wireless, o tehnologie de ultimă generaţie, ca meciul să poată fi mai uşor de urmărit pentru spectatori. „Avem leduri pe măşti, care se aprind, pentru noi e însă incomod. Pe lângă echipament, pe sub mânecă, avem alte fire cu care e destul de greu să te obişnuieşti, masca poartă un aparat care o face să fie grea.“

Autodepăşirea

Din punctul de vedere al Anei, sportul de performanţă e ca un joc. De-asta a şi ales scrima, pentru că se juca şi se distra, pentru că îi plăcea. În meseria ei, dacă pierzi distracţia, e cazul să părăseşti sala. Ca un copil să ajungă să practice scrima e de-ajuns să îi arăţi sala. În clipa în care îl aduci şi îi vezi sclipirea din ochi, cu siguranţă acolo îi e locul. „Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie. E o meserie pe care trebuie să o faci cu plăcere, în clipa în care a dispărut, rezultatele n-au să mai vină.“ Presiunea care se instalează cu fiecare nouă victorie poate fi dezamorsată doar prin antrenamente. Fiind o fire competitivă, e obişnuită cu asta. Ia totul natural, nu stă să reflecteze. Chiar şi acum când s-a creat o mare tensiune în jurul ei şi al colegelor sale pentru medaliile aşteptate de la Londra, reuşeşte să îşi ridice un zid de apărare. „Indiferent de ce se va întâmpla, vreau să dau totul, ca să nu trăiesc apoi cu regretul că mai era ceva de încercat şi n-am făcut.“ China, Italia, Germania vor veni la JO cu cei mai buni scrimeri ai lor, dar adversarii cei mai de temut sunt italienii.

Ana petrece în medie şase-şapte ore pe zi în sala de scrimă, câteodată mai puţin. Se instalează un anumit grad de uzură în organism şi sportivii fac săptămânal recuperare prin galvanoterapie. „Uneori glumim între noi şi spunem că o să ajungem să aprindem becurile doar atingându-le.“ Scrimerii români sunt cu atât mai speciali cu cât fac faţă unei competiţii acerbe şi înfruntă adversari proveniţi din ţări care cresc adevărate pepiniere de talente: Italia, de exemplu. Sau mai nou, China. „Dacă noi avem maximum 15 cluburi de scrimă la nivel naţional, la Roma e foarte probabil să existe 15 şcoli într-un singur sector. E normal să ai de unde să alegi, să găseşti cei mai buni copii pe care să-i faci campioni.“ E problema ei şi a colegelor sale de generaţie, aflate la vârsta senioratului, care se întreabă dacă vor avea cui să predea armele. Chiar dacă are o co-echipieră puternică, să zicem, ca Anca Măroiu, reuşeşte să se bucure pentru succesele acesteia. „Suntem patru fete, patru caractere diferite, care sub îndrumarea unor oameni luminaţi reuşesc să facă treabă bună împreună.“

Au rămas copiii care se bucură pentru medalii. Când luptă în competiţii râvnesc la locul de pe podium, fără să se gândească la premii şi la recompensele financiare. Important este că a făcut un lucru bine. „Cel mai important e să mergi liniştit după concurs în camera de hotel, gândindu-te că într-adevăr ai făcut un lucru bine astăzi.“

Ana (27 de ani) şi colegele sale din lotul naţional de spadă reprezintă una dintre speranţele României pentru o medalie la JO de la Londra. În palmaresul ei se găsesc o medalie de argint la JO Beijing (2008), o medalie de bronz (2002) şi una de aur (2010) la Campionatele Mondiale, dar şi alte patru locuri 1 la Campionatele Europene (2006, 2008, 2009, 2011). În luna mai, Ana s-a clasat pe locul cinci la concursul de spadă de la Rio de Janeiro, după ce a fost învinsă în sferturile de finală de franţuzoaica Maureen Nisima, cu 15-13.

Scrima este combinaţia perfectă între putere, eleganţă, flexibilitate şi disciplină mentală.

O disciplină clasică, singura care ţine de Artele Marţiale europene şi unul dintre cele patru sporturi care au fost prezente la toate Jocurile Olimpice, începând cu Atena, în 1896. Aparatura şi echipamentul de siguranţă moderne fac din acest sport unul foarte sigur. Nu trebuie să fii scrimer de performanţă pentru a practica şi a te bucura de el.

Echipa feminină de spadă a României, formată din Simona Alexandru, Ana Maria Brânză, Anca Măroiu şi Loredana Iordăchioiu, a câştigat medalia de aur la Campionatele Europene de scrimă de la Sheffield, după ce a învins în finală reprezentativa Rusiei – 2011.

Argint – 2008, Beijing – individual

Campionate Mondiale
Bronz – 2002, Lisabona – individual
Aur – 2010, Paris – pe echipe

Campionate Europene
Aur – 2006, Izmir – pe echipe
Aur – 2008, Kiev – pe echipe
Aur – 2009, Plovdiv – pe echipe
Aur – 2011, Sheffield – pe echipe
Argint – 2008, Kiev – individual
Bronz – 2011, Sheffield – individual