Andrei Lasc: Oamenii învață cel mai bine atunci când trec prin propriile furtuni (I)

Pe mine, cartea ”07:07 – Cu sufletul în est”, scrisă de Andrei Lasc, m-a făcut să trec printr-o mulțime de stări. Am empatizat, am reflectat, am interiorizat, am retrăit, am avut momente de „a-ha!“, mi s-a strâns stomacul, mi s-a lărgit inima, m-am bucurat, m-am informat, m-am inspirat, m-am relaxat, m-am detașat, m-am simțit mai bine cu mine și cu alții. A fost o călătorie către mine, prin experiențele lui.

„E februarie 2017, Andrei iese dintr-o relație în care s-a pierdut și pleacă într-un Silent Retreat în Asia, fără bilet de întoarcere. Nimic nu merge cum a plănuit, iar asta îl forțează să fie mai om, cu el însuși și cu alții. Descoperă plantații de ceai, doarme acasă la indieni, se întâlnește cu porci mistreți și rechini. Călătorind singur, învață să-și calmeze mintea și să stea cu propriile frici. Așa ajunge să cunoască o femeie. Descoperă tu cum ajunge din Thailanda în Bali, din India în Nepal și înapoi în India.“ (Descrierea cărții 07:07 – Cu sufletul în est)

CICĂ NU EXISTĂ COINCIDENȚE…

Am ajuns să îi iau interviu lui Andrei Lasc ca urmare a unei serii de întâmplări. Acum câteva luni am primit cartea cadou de la o colaboratoare, care a venit „la pachet“ cu un toc de ochelari cu harta lumii. Pe moment, suportul pentru „bicicleta“ pentru ochi m-a încântat mai tare decât un jurnal de călătorii al uni autor de care nu auzisem până atunci. Mi-a plăcut însă descrierea cărții, așa că am pus-o în bibliotecă și mi-am promis că o voi citi după ce voi termina o altă carte începută.

La ceva vreme însă, o cunoștință comună îmi scrie un e-mail care mi-a ajuns direct la inimă. Îmi povestește că 07:07 a ajuns în topul celor mai citite cărți de la Cărturești, că Andrei Lasc a urmat calea nebătătorită a lansării printr-o campanie de crowdfunding și, la final, îmi spune că eu și el avem ceva în comun: lucrul bine făcut.

Evident, în seara respectivă m-am apucat să-i citesc cartea. M-am oprit pe undeva la miezul nopții, dar am continuat în drumul spre și de la job. Și așa am ținut-o câteva zile. Nu voiam să îi iau interviu fără să intru măcar puțin în lumea lui, să cunosc măcar o frântură din modul în care vede el lumea. Ce m-a surprins în paginile cărții a fost stilul personal și sincer, fără dialoguri (decât cu sine însuși), dar mai mult m-a surprins că, prin trăirile și tresăririle lui, am făcut și eu o călătorie interioară. I-am scris pe e-mail întrebările, cu promisiunea că ne vom cunoaște curând și față în față.

În decurs de câteva ore am primit răspunsurile, însoțite de un mesaj care m-a bucurat: „Mersi tare mult pentru călătoria asta interioară. La unele întrebări m-au trecut fiori (de bine).“

Vă invit și pe voi să descoperiți o frântură din Andrei Lasc, în acest interviu, pe care îl publicăm în două părți.

De ce ai ales calea nebătătorită, anume aceea de a-ți publica independent cartea, printr-o campanie de crowdfunding, și nu având o editură mare în spate?

Sunt un tip un pic rebel, dar nu la modul ăla din filme, n-am motor și nici tatuaje cu dragoni. Când aud oameni zicând „așa se face“, se aprinde un bec în mintea mea și apare întrebarea „dar de ce?“. De ce se poate doar prin edituri, de ce nu există loc pentru experimentat? Dincolo de drive -ul ăsta de a provoca „așa se face“-ul (status quo-ul sună prea fancy), am pus pe foaie tot ce am de făcut ca să public cartea. A ieșit o coloană lungă de taskuri pe care în mod normal le face editura pentru mine. Din toată lista puteam să fac, cu un pic de ajutor, aproape tot, mai puțin distribuția (sunt freelancer în comunicare/publicitate, așa că mi-am făcut singur designul, campania de promovare, textele și am cerut ajutor la editare, corectură și PR).

Când mergi pe calea nebătătorită, asumarea riscului e mai responsabilă?

Am fost angajat foarte puțin în 27 de ani (un an, la Bookster). Pentru mine, cel puțin acum, așa funcționează viața – sunt responsabil să îmi fie bine, sunt responsabil să aleg încotro mă îndrept – personal, profesional. Nu cred că, dacă aș merge pe calea bătătorită, aș avea mai puține responsabilități, doar că aș fi mai liniștit un pic, că salariul ar intra lunar și taskurile ar veni de la manager. Dar tot de mine ar ține dacă mi-e bine sau dacă sunt fericit cu viața pe care o am. Dincolo de asta, calea nebătătorită vine și cu multă singurătate și multă ceață.

De ce singurătate? Pentru că de multe ori am o idee în min(t)e, dar nu știu s-o articulez încă, s-o împart cu oamenii dragi. E ca o stare în stomac, o intuiție, dacă vrei. Și atunci mă iau eu pe mine la drum și explorez ideea aia ca pe o cărare prin junglă. Sunt doar eu și drumul și (in)certitudinea că o să ajung undeva. De aici apare și ceața – uneori mă trezesc pe câte o cărare și mă întreb ce caut, de ce plecasem pe drumul ăsta cu 07:07 sau cu platforma Poevie ori cu freelancing-ul.

Ce căutam inițial? Ce mai e relevant pentru mine acum, după ce am mers atâta timp?Așa că da, e mai riscant într-un fel, dar n-o simt ca pe o ghilotină, ci ca pe o curiozitate să descopăr unde duce drumul cu cartea sau cu poezia terapeutică sau cu lucratul independent.

Mulți lideri cunoscuți, printre care și Bill Gates, au la ei în permanență un carnețel și un pix, pentru a-și nota ideile. Cum te-a ajutat pe tine scrierea gândurilor și trăirilor din călătoria în Asia (și în general)? Ce le recomanzi celor care cred că sunt prea grăbiți pentru a-și mai face timp să-și adune gândurile?

Ca tipar de om, sunt introvertit sub acoperire – am nevoie de timp singur în care să mă gândesc la lucruri, asta mă ajută să reflectez și să-mi adun gândurile. Jurnalul a fost un exercițiu terapeutic, fără să am intenția asta inițial. M-a „forțat“ să stau cu fiecare stare și s-o întorc pe toate părțile în timp ce o (de)scriu. Odată notate stările, am descoperit cum și când intram pe pilot automat, cum reacționam când mi se făcea frică sau când eram prea entuziasmat.

Ce le recomand oamenilor e să se scoată la o cafea pe ei înșiși, cu telefonul pe silențios și cu o foaie/agendă în față. Și să scrie fix ce gândesc, oricât de ciudat ar suna inițial. Și să se întrebe „de ce“, la fiecare gând. Din cinci de ce-uri consecutive, probabil că o să ajungi la rădăcină și o să descoperi că îngrijorarea cu jobul/partenera/casa e de fapt o stare foarte intimă căreia nu i-ai dat atenție și care încearcă să iasă la lumină ca s-o rezolvi. Nu-s terapeut, zic doar ce funcționează la mine.

Citind întâmplarea cu Nadia din carte, mi-a venit în minte următoarea idee: „the best way to learn is to teach“ (cea mai bună metodă de a învăța ceva este să le arăți altora cum se face). Mi s-a părut că ai trăit pe pielea ta acest lucru. Ți s-a tot spus în Silent Retreat să te eliberezi, să „let it go“, că oamenii și trăirile vin și pleacă, dar ai înțeles mai bine cum se face asta în momentul în care ai împărtășit această înțelepciune cu altcineva. Cât contează să ai o oglindă (o altă perspectivă, o altă persoană etc.) în care să-ți verifici reflecția, ca să-ți dai seama cum te simți (sau cum ești) de fapt?

Asta e una din întrebările care mi-a dat fiori (buni). M-am înconjurat de oameni foarte sinceri și în același timp blânzi, care pot să-mi arate laturi ale mele pe care nu le văd sau pe care le ocolesc. Pentru mine e important să am oameni cu care să cresc, fie că e o relație sau o prietenie. E minunat (și înspăimântător la început) să-mi zică un om drag „la faza asta m-ai rănit și încă doare, dar asta nu înseamnă că nu te mai iubesc“.

Cât despre lecțiile din Silent Retreat, o parte din ele am început să le înțeleg la doi ani după ce am plecat de acolo. „Letting go“ e un concept tocit pe net – lexical înțelege toată lumea ce înseamnă, dar când vine momentul să-l și pun în practică, încă îmi dă cu virgulă. În fapt, e un fel de „temă de vacanță“, doar că vacanța ține o viață. Iar în povestea cu Nadia am învățat să nu mă atașez de ea ca om sau de mine în rolul de „învățător“, lucru care, după cum ai văzut, a avut câteva hopuri de trecut.

Mi-a plăcut enorm ideea „oamenilor-far“, care îți amintesc că ești aproape de țărm aruncând o lumină asupra ta. Cum te fac să te simți?

Pentru mine, „oamenii-far“ au reprezentat un moment de cotitură în 2017. Mi-am dat seama că aveam tendința să-i salvez pe alții, de a sări în furtuna lor și de a-i scoate la mal. Ori, asta, deși în sine e un gest frumos (și egoist), îi privează de propriile teme de vacanță. Cred că învăț doar când trec prin propriile furtuni. Și uneori e greu, e covârșitor, e prea multă presiune, prea multă incertitudine, uit cine sunt și ce e fain la mine, iar oamenii-far sunt aici ca să-mi arate laturile de care uit. Nu-i rolul lor să mă scoată din furtună interioară, ci să-mi arate că merită să trec prin ea și că undeva e un mal, o ieșire, o soluție, că ține de mine să ajung la adăpost.

„Cred că suntem echilibrați atunci când avem lumină și întuneric în noi, dar alegem să facem lucrurile din iubire, la fel ca în Harry Potter“ (Credeam că sunt singurul care crede că Harry Potter e și o sursă de înțelepciune, că e mai profundă decât o poveste cu vrăjitori). Care e alegerea care te-a definit și împlinit cel mai mult?

Încep cu un disclaimer: eu n-am suportat Harry Potter toată copilăria, pentru că toată lumea vorbea despre cărțile și filmele cu el. Abia în 2016 am văzut, împins de la spate, filmele. Harry Potter e un arhetip, dacă vrei. E povestea noastră, lupta noastră internă între minte și inimă, ego și suflet, ambiții și intenții. Am început să citesc de câteva luni despre Jung și teoriile lui despre lucrul cu umbra, iar Harry Potter asta face – își descoperă umbra și puterea și alege să „lupte“ din iubire, pentru iubire.

Așa că, la final de zi, „we are the choices we make“ – suntem alegerile pe care le facem. Dacă acționez din umbră sau din lumină (ca far sau ca ceață), asta spune ceva despre mine. Ce m-a împlinit anul trecut a fost să aleg weekend după weekend să merg într-o cafenea și să scriu, uneori câte opt ore pe zi. Weekend după weekend, să aleg să fac asta pentru că ceva din mine spunea că e bine și că o să fie bine. În timpul săptămânii făceam campanii creative pentru clienți, în weekend scoteam din mine stări și povești, fie că ningea, ploua sau era vreme numai bună de mers la mare. Suntem ce alegem să facem zi de zi (și aici mă refer la absolut orice, nu doar la deciziile mari și rare).

La un moment dat, în timpul lecturii, cuvintele astea parcă mi-au strigat direct în suflet: „Ascultă-ți intuiția!“. Pe parcursul călătoriei tale în Asia ai luat niște decizii urmându-ți vocea inimii și nu vocile din cap care te-ar fi împiedicat să acționezi. Cum știi care e vocea pe care trebuie să o asculți ca să îți fie bine?

Când am plecat în India, asta a fost întrebarea călătoriei: „cum învăț să fac diferența între ego și intuiție?“. Încă am dileme uneori, dar ce am înțeles până acum e că intuiția e ca o șoaptă, o voce calmă în piept, iar ego-ul e ca un copil super-entuziasmat care țopăie în cap și-mi dă motive pe bandă rulantă. Uneori e tare greu să aleg intuiția care doar îmi zice „du-te“ sau „nu te băga în proiectul ăsta“, că nu vine cu niciun motiv rațional, pe gând ego-ul are lista pregătită. Când decizia e super importantă, nu mă grăbesc s-o iau. I sleep on it, literalmente, o zi, două, trei, o săptămână. De obicei ego-ul pălește după un timp, își pierde din intensitate, cum și copilul țopăie în pat 2-3-5 minute, după care își găsește altceva mai interesant de făcut. Iar intuiția rămâne la fel, calmă, fără înflorituri, cu un soi de liniște. Și asta e tot o temă de vacanță.

Cum e mentalitatea asiaticilor comparativ cu a românilor? Cum facem să dăm din puținul sau multul nostru altora? Cum să fim buni?

Am stat mult cu localnici, de la șoferi de taxi/tuk-tuk la mămăițe care vindeau pește/fructe pe bordură, tocmai din curiozitatea asta. La început mi se părea dubios că îmi oferă lucruri, mă așteptam să-mi ceară bani la final. Și uneori îmi cereau, dar de cele mai multe ori nu. Mi-am luat și țepe, să nu crezi că toți asiaticii sunt niște îngeri (cum și la noi există șarlatani). Cred că ei au fost un pic mai tocilari/sârguincioși la tema cu letting go. Poate și pentru că au mai puțină „bogăție materială“ și atunci nu-i doare așa tare să-mi dea mie un măr sau un chai.

Dar dincolo de asta, cred că pentru ei e o formă de interacțiune, de a „vorbi“ fără vorbe. Pentru ei e normal să fie deschiși și prietenoși, poate și pentru că turiștii sunt exotici pentru ei, dar sigur și din cultura/religia lor. Nu cred că noi, românii, am uitat să fim buni, ci ne-am obișnuit să fim prea ocupați sau mereu pe fugă.

Uite, în India, deși traficul e un haos, oamenii nu se grăbesc niciunde. Iar eu, când nu mă grăbesc, văd lucruri – văd mămăița care vinde banane și zâmbește cu cei trei dinți pe care-i mai are. Și parcă îmi vine să mă opresc lângă ea, să mimez cât de greu mi-e rucsacul, să râdem, să îmi întindă un fruct și să-mi facă semn că nu vrea bani. Oamenii sunt încă frumoși, dacă ai timp și curaj să-i descoși. Nouă timpul ne lipsește, nu bunătatea. Și nu ne lipsește timpul pentru că ne-a furat cineva din alea 24 de ore, ci pentru că alegem să fim ocupați.

Ai lua sub aripa ta tineri pe care să-i mentorezi?

Asta e a doua întrebare care mi-a dat fiori. Primul reflex a fost să întreb: „să-i învăț ce?“. După ce am publicat jurnalul, m-au întrebat oameni dacă am timp să le dau feedback pe texte. De aici mi-a venit ideea de cursuri de scris, dar încă o țin la dospit, că nu știu dacă e intuiție sau ego. Am făcut Mate-Info timp de opt ani, pentru mine relevanța și logica unui lucru sunt super importante și nu prea (mai) fac lucruri doar așa, ca să par eu cool sau mai matur decât sunt.

Citește vineri, pe www.revistacariere.ro, continuarea acestui interviu!

---

Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.