Andrei Lasc: Oamenii sunt încă frumoși, dacă ai timp și curaj să-i descoși (II)

Pe mine, cartea ”07:07 – Cu sufletul în est”, scrisă de Andrei Lasc, m-a făcut să trec printr-o mulțime de stări. Am empatizat, am reflectat, am interiorizat, am retrăit, am avut momente de „a-ha!“, mi s-a strâns stomacul, mi s-a lărgit inima, m-am bucurat, m-am informat, m-am inspirat, m-am relaxat, m-am detașat, m-am simțit mai bine cu mine și cu alții. A fost o călătorie către mine, prin experiențele lui.

În prima parte a interviului cu Andrei Lasc am abordat subiecte precum:

– calea nebătătorită
– oamenii-far
– introspecție
– letting go
– calea spre învățare
– suntem alegerile pe care le facem
– ceață și lumină
– mentorat

Acum vă invit să îi descoperiți viziunea lui despre self-leadership, freelancing, descoperirea de sine, călătorii interioare, oameni buni și planuri de viitor.

Ce crezi despre self-leadership? Cum te simți când ești liderul propriei vieți?

Recunosc că nu m-am gândit la asta până acum. Pentru mine e ceva normal să iau deciziile pentru mine, să-mi organizez singur zilele și proiectele, să mă scot singur la cafea și să mă scutur când mă mint aiurea sau când amân să iau o decizie din teamă sau din nesiguranță (adică tot teamă). Cred că toți suntem șefi pe tarlaua noastră, dar nu-i mereu ușor de digerat ideea că, dacă ceva merge prost în viața/blocul/ orașul/țara asta, atunci e și responsabilitatea mea, directă sau indirectă.

E covârșitor, nici mie nu mi-e comod să gândesc atât de macro. Uneori e fain să simt că ține de mine și că-s responsabil pentru cât îmi e de bine, fără să fiu în controlul a tot, cât că nu pot să dau vina mereu pe exterior. Alteori e greu și e ceață și e multă incertitudine. Din nou, e despre echilibrul ăla dintre lumină și întuneric.

Ești cu sufletul în est, dar cu mintea unde?

Sunt cu sufletul în Bucur-est-i (aproape mi-a ieșit). Mintea se împarte între 07:07, Poevie și clienții cu care lucrez. Anul ăsta simt că se vor schimba niște lucruri în viața mea, profesional cel puțin, doar că încă nu știu exact ce și în ce fel, așa că mintea mea dezbate cu sufletul.

Cum ești TU când ești doar TU cu TINE? Și cât de des ești tu cu tine? Cât de des ar trebui să fim noi cu noi înșine să reflectăm asupra dorințelor noastre?

Din ianuarie am o perioadă de semiizolare (deși pe Facebook nu pare deloc așa). Mă văd cu puțini oameni, scriu altora doar dacă am ceva de comunicat. În ultima vreme sunt un pic melancolic fără un motiv anume, iar starea asta mă invită la stat mult eu cu mine și uitat în interior. La fel ca în carte, sunt în multe feluri când sunt doar eu cu mine. Un pic melancolic, un pic amuzant sau auto-ironic, un pic visător, un pic panicat că nu văd unde duce cărarea. Anul ăsta e despre a învăța să stau cu fiecare stare, deși cu unele e incomod.

Într-o notă mai amuzantă, acum vreau să „ies la date“ cu Fericirea și să nu-mi mai dea mesaje noaptea disperata aia de Melancolie care nu primește răspuns de la prea mulți. Eu unul ies cam o dată pe săptămână la o cafea eu cu mine, de obicei în weekend. Iau la mine doar agenda și-mi notez fix ce simt atunci, fără să caut o concluzie sau un răspuns.

Îmi place să-mi imaginez că peste 20 de ani o să analizez toate agendele în care mi-am scris eu mie despre mine. Cine știe, poate mai scriu o carte și atunci despre ce am descoperit recitind. Până una alta, orice formă de a sta tu cu tine e minunată. Am prieteni care fac asta dansând singuri în casă, pictând, mergând pe munte ore întregi, făcând mâncare sau yoga. La mine funcționează scrisul și mersul pe jos ore întregi. Orice face loc și liniște fără să-ți afecteze corpul e minunat.

Cum e viața de freelancer? Cum faci astfel încât să nu fie o viață de fugar?

N-aș zice că freelancingul e o viață de fugar, dar îți răspund cum fug eu. Când mă afund prea tare într-o stare, plec undeva departe 2-3 luni. Îmi dau seama că și acum mă îndrept într-acolo, dar de data asta aleg să stau pe aici și să văd ce se întâmplă dacă nu plec. În sine, freelancingul poate fi o viață foarte organizată și foarte procedurală ca formă de lucru (și companiile mari au început să insereze ele mente de freelancing în politicile de angajare – work from home, program flexibil, intraprenoriat).

Nu exclud ideea de a lucra pentru o agenție sau un start-up, într-un cadru semi-fix în care să-mi pun mintea la treabă. Perioada Bookster pentru mine a fost genială la nivel de învățare. Problema mea nu e cu autoritatea, ci cu regulile care n-au sens, puse că „așa se face“: program fix 9-18 (când eu poate la 8 sunt deja activ și la 3 pm nevoie să merg în parc să iau aer o oră), să fiu în birou cât timp aștept feedback de la client/ manager (când eu poate am nevoie să mă duc să mă uit la tablouri), sau oameni care au putere de decizie pe detalii pe care n-au expertiză. „Am căutat un acasă al meu, uitând că acasă de fapt sunt chiar eu“.

Ce lecții ai învățat, despre tine și despre lume, de când călătorești singur?

Am învățat multe, pe multe paliere. De exemplu, am învățat că hainele noastre de vară nu-s tocmai potrivite pentru Asia, că mai bine plec cu strictul necesar și îmi iau haine din locurile în care ajung. Sau că mă descurc la fel de bine și fără Google Maps și fără net (mi s-a stricat telefonul în repetate rânduri pe acolo).

Am învățat să-mi fac timp după ce ajung într-un loc nou. Să mă așez undeva la un colț de stradă la un chai și să mă uit la oameni, că altfel tind să intru pe pilot automat și să alerg ca să explorez cât mai mult.

Despre mine am învățat că „am căutat un acasă al meu, uitând că acasă de fapt sunt chiar eu“. Că pot fi oriunde, din Norvegia în Bali, dacă eu pe interior nu-s bine, n-o să schimbe fiordul sau palmierul starea mea. Despre lume am învățat că „oamenii sunt încă frumoși, dacă ai timp și curaj să-i descoși“. Că-i ușor să judec pe cineva, dar tre’ să fac un efort ca să fiu empatic și să văd ceva bun în orice om.

Ce vrei să le spui celor care vor să pornească în călătoria interioară?

Să plece cu întrebări deschise, să evite „da sau nu“, că majoritatea întrebărilor n-au un răspuns clar. Și să se aștepte să răspundă la o parte din întrebări în timp ce apar întrebări noi. Temele de vacanță nu se termină, doar rămânem noi „fără baterie“. Și să zâmbească. Pentru noi, vesticii, zâmbitul e ceva rar și voluntar, în Asia oamenii par rânjiți. Cred că ajută să „împrumutăm“ zâmbitul de la ei.

Și acum o să demolez toate răspunsurile și o să zic că nu tre’ să pleci niciunde geografic. Călătoria interioară nu ține de palmieri și vize. E ca și cum cobori în beciul casei – nu părăsești incinta, ci descoperi lucruri pe care le-ai depozitat ani de zile. Așa că, fii blând cu tine, o să dureze să faci curat și mereu o să mai fie ceva de retușat, ca într-o casă.

Cum a fost să-ți pui sufletul și mintea pe tavă, să ajungă la mii de cititori (și, în curând, milioane, sper că ai de gând să o traduci)? Pentru mine ar fi cathartică…

A fost un proces terapeutic, deși nu asta a fost intenția inițială. Gândește-te că, după ce am venit din călătorie, mult mai pozitiv și mai echilibrat, am transcris jurnalul, care începe cu o perioadă foarte grea și dură emoțional, cu multe lupte interne. Practic am deschis ușa la beci și am stat față în față cu stările de care încercasem să scap, ca să pot să le descriu cât mai bine. M-a(m) făcut să văd sub lupă ce alegeri am făcut, ce emoții aveam, ce frici mă traversau și unde m-a dus toată intuiția că o să fie bine. E bine deja.

Ce urmează pentru Andrei Lasc și pentru 07:07?

Pentru Andrei nu știu încă. Din ianuarie mă tot întreb încotro vreau să merg și încă nu mi-e clar. Orice am ales cu mintea, intuiția a zis „mai așteaptă“. Așadar, mai aștept. Pentru 07:07 plănuiesc o traducere, sunt în teste cu doi traducători, să văd cu care mă potrivesc mai bine, pentru că e un proces mult mai complex și mai intim decât credeam. Felul în care am scris e foarte personal și am nevoie de un fel de alter-Andrei care să poată exprima în engleză ce am trăit eu în română.

Nici 07:07 nu știu exact unde va ajunge, a pornit ca o agendă scrisă de mână și acum
e în Cărturești în toată țara, publicat independent. Acum doi ani nici măcar noaptea nu visam așa ceva. Așa că I let go la capitolul așteptări și planuri bătute în cuie și las doar intenția să ajungă la perechile de ochi care au nevoie de călătoria altcuiva ca să înceapă (sau s-o continue) pe a lor.

****
Nu există altă cale mai bună de a încheia decât cu mesajul pe care mi l-a lăsat Andrei Lasc la finalul interviului: „Pfiu, ce călătorie… Mi-a luat două ore să-ți răspund. Uite cum am stat azi eu cu mine. Mulțumesc tare mult pentru întrebări, foarte bine punctate și fain cum au săpat în mine.“

Cu drag, Andrei Lasc, cu cel mai mare drag. Ești o bună sursă de inspirație (și de motivație). Eu îți mulțumesc.

---

Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.