Andrei Țăranu: Explozia internetului face studiul mult mai superficial
Când vorbim de ideologii și doctrine politice, Andrei Țăranu este unul dintre cei mai buni interlocutori, pentru că, pe lângă cunoașterea fenomenelor, are o moderație care îi permite să vadă lucrurile din toate perspectivele și chiar să le prevadă cursul ulterior. Politologul și profesorul universitar doctor Andrei Țăranu se pregătește să celebreze trei decenii de activitate didactică în mediul academic. Nu doar românesc, pentru că nu e doar profesor de doctrine și ideologii politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, ci și la Universitatea Federico II, din Napoli. În toți acești ani, de când e cadru universitar, Andrei Țăranu a putut vedea transformarea generațiilor de studenți, dar și felul în care explozia internetului și a informației a schimbat modul lor de raportare nu doar la școală, ci și la realitate. Iar superficialitatea raportării la realitate a tinerilor precum și ratarea unora dintre obiectivele educației românești au niște explicații. Pe care le-am căutat într-un dialog cu profesorul Andrei Țăranu, încercând să vedem dacă se mai poate schimba ceva sau suntem, pur și simplu, într-un punct de unde nu ne mai putem întoarce la profunzimile care, altădată, ne făceau să fim mândri de școala românească.
V‑ați dorit dintotdeauna să aveți o carieră în învățământ sau a fost, mai degrabă, o chestiune de conjunctură?
Mama mea a fost cadru didactic și ea permanent m-a descurajat să devin cadru didactic. Sigur că ea a fost cadru didactic cea mai lungă perioadă în comunism, era la filologie, perioadă în care pozițiile acestea erau destul de umilitoare. Mai ales după 1978, când a fost o perioadă urâtă, motiv pentru care ea întotdeauna a spus că vechiul slogan Pe cine au urât zeii l‑au făcut profesor se aplică întru totul.
La rândul lui, tatăl meu și-ar fi dorit să mă duc la Ministerul de Externe, el pe vremea aceea lucra la Ambasada României de la Chișinău. Deci, părinții mei nu și-au dorit această carieră pentru mine, ci și-ar fi dorit, mai degrabă, să mă duc înspre medicină, înspre meserii care ar fi trebuit să fie mai bine remunerate decât cea de profesor.
Mie, însă, mi-a plăcut, pentru că, mă rog, îmi era ușor… Îmi era ușor să fiu profesor, așa că atunci când în 1996 mi s-a propus să fiu preparator, un grad mai mic decât cel de asistent universitar, am fost de acord. Fusesem câteva săptămâni la Ministerul de Externe și nu-mi plăcuse absolut deloc, așa că propunerea de a intra în învățământ ca preparator a fost mai mult decât binevenită. A doua zi mi-am dat demisia și m-am prezentat la slujbă. Și de atunci nici nu am mai plecat.
Numai în domeniul academic am lucrat, mă rog, am fost o scurtă perioadă și în domeniul politic, dar procesul cel mai lung a fost cel academic. Acolo mi-a plăcut, acum sunt profesor la două universități, se pare că n-am avut cum să scap de asta. Anul viitor voi împlini 30 de ani de activitate în învățământul universitar.
Aveți o teorie despre cum ar trebui să fie un act pedagogic ca să își îndeplinească obiectivele?
În primul rând, cred că ar trebui să existe o formă prin care studentul să întrebe profesorul. Adică nu doar să stai la catedră și să povestești, că nu e suficient. Studentul trebuie stimulat cumva, să vină el pregătit la curs și să aibă întrebări, astfel încât să poți intra cu el într-un dialog de tip socratic, în care amândoi să obținem o formă de înțelegere mai complexă a realității. Din nefericire, mai ales în ultima vreme, și eu o pun pe seama pandemiei, studenții nu mai au un obicei al lecturii și, mai ales, al lecturii pe un anumit domeniu. A apărut o anumită superficialitate, cred că pandemia, cursurile online, toate aceste aspecte sunt la baza acestei chestiuni.
Sigur, vina e împărțită, dar, cel puțin pe la începutul carierei mele, aveam studenți absolut extraordinari, care știau aproape cât știam și eu. Unii, chiar mai mult. Și puteai să porți niște discuții extrem de interesante, în care angrenai tot grupul. Și obțineai niște perspective asupra realității mult mai complexe decât cea cu care veniseși tu de acasă. Lucrul ăsta nu se mai întâmplă de prin 2022. De atunci n-am mai întâlnit studenți ca aceia.
Explozia internetului o fi contat în povestea asta?
Cel mai probabil, sigur că da. Pentru că face ca studiul să fie mult mai superficial. Foarte superficial. Adică, aud trei lucruri, le pun cap la cap și cam asta este tot. Nici nu cred că mai citesc un articol până la capăt, citesc titlul, rezumatul și… cam atât. Rar se duc să citească tot articolul sau să se oprească la un autor pe care îl văd în bibliografie, ca să vadă ce perspectivă are.
Nu mai există chestionarea realității și cred că rețelele sociale au condus la această formă de raportare superficială la realitate. Generația noastră și inclusiv a dumneavoastră, când erați studentă, nu avea atât de ușor acces la materiale, la cursuri, la cărți. Acum ai acces la o grămadă de arhive internaționale, la sute de mii de informații.
Și, cu toate astea…
Și, cu toate astea, acum, când ai această ploaie de informație, interesul pentru studiu a scăzut foarte mult.
Studenții din Napoli sunt diferiți?
Nu foarte. Sigur, însă, că diferența e că eu acolo predau exclusiv la ciclul doctoral. Pe sistemul Bologna, la ciclul cel mai de sus și altfel sunt raporturile. Marea diferență e că acolo lumea își face temele. Pe când la noi, situația este că doi sau trei se ocupă real, iar restul sunt destul de neinteresați. Lucrurile acestea se văd la examen și, de multe ori, studenții se supără pe noi, cadrele didactice, că le dăm note mici, fără să aibă un echilibru între ce știu ei și ceea ce s-ar cere la nivelul cunoașterii. Doar știți foarte bine, până la urmă eu nu le cer decât să înțeleagă conceptele din ideologii politice.
Situația în care suntem astăzi în România e cauzată, în mare parte, și de felul în care a fost gestionată educația până acum…
Da și nu. Aici e o întreagă problemă. Interesul pentru generația tânără a fost extrem de mic și extrem de ipocrit. Extrem de ipocrit. În sensul în care noi avem, în clipa de față, cel mai mare număr de oameni care sunt în afara sistemului, nimeni nu mai știe absolut nimic despre ei, nimeni nu vine cu niște măsuri reparatorii.
Sunt o mulțime de copii care nu au reușit să ia Bacalaureatul, din diverse motive, care nici nu l-au mai dat și nimeni nu mai știe nimic despre ei. Și atunci, noi spunem că avem nevoie de forță de muncă.
Pe de altă parte, la nivelul tinerilor, România are cel mai mare nivel de tineri care nu sunt angajați. Or, asta îți arată ipocrizia tuturor: a părinților, a sistemului, a statului și a celor de la asistență socială. În lumea normală, un tânăr care are o problemă este urmărit de o mulțime de instituții. Pe când la noi, dacă nu reușești, apar frustrările, iar asta se reflectă în felul în care votezi și te raportezi la realitate.
Ești împotriva sistemului, dar dacă te întreabă cineva ce e sistemul, habar nu ai. E doar uriașa ta frustrare, care a plecat din faptul că nu te iubește nimeni pe lumea asta. Aici e marea problemă. Educația e doar un pilon din ansamblul de instituții care au fost abandonate de statul român, sub această puternică presiune neo-liberală.
Când încercam să vă întreb…
Nu vă așteptați la răspunsul acesta, nu?
Nu, recunosc că nu. Dar e bine că ați spus‑o. Numai că eu duceam întrebarea într‑un alt sens, către extremismul care se simte real în societate, la un nivel de credință cumva. Și voiam să vă întreb dacă nu cumva credeți că școala românească și‑a cam ratat misiunea de a explica unele idei periculoase, astfel încât lumea să știe cum să se protejeze de ele și să le gândească mai profund?
Dar școala românească după 1989 a avut vreun scop?
Sper să fi avut…
Vedeți, de la John Dewey citire, unul dintre marii pedagogi ai secolului XX, școala poate să aibă unul din cele trei scopuri: să facă cetățeni liberi, care să se implice în societate, să facă niște copii, care se supun la ce își doresc părinții, și poate face niște persoane obediente față de stat. Deci avem perspectiva liberală, conservatoare și socialistă. Acestea sunt cele trei formule, cele trei tipuri posibile de obiective ale școlii.
Din nefericire, la noi există o combinație între socialism și conservatorism, chiar dacă, aparent, cele două ar trebui să fie contradictorii. Le-am împăcat foarte bine. Adică avem, pe de o parte, un dezinteres al părinților, care lasă pe seama școlii aproape toată educația și, pe de altă parte, cer de la școală să facă o mulțime de lucruri pentru copiii lor: să îi facă fericiți, să facă jocuri, să aibă grijă de ei etc.
Aici e problema: că sistemul românesc de educație nu și‑a asumat niciodată un scop. N-avem de ce să cerem educației socoteală că nu și-a îndeplinit scopul, pentru că scopurile educației au fost întotdeauna politice. Or, statul s-a extras complet din subiect, a lăsat locul mamelor și bunicilor, câteodată și taților și, în rest, nimeni nu știe cine și cum trebuie să fie satisfăcut. E adevărat că nici copiii mici, din clasele primare, nu sunt învățați să aibă inițiativă. De aceea spun că ideea potrivit căreia educația se face pentru ceva sau altceva e falsă.
În anii aceștia mulți, ați format generații de consultanți politici, politicieni, specialiști în politică. Ne uităm la mediul politic și vedem că s‑a tot degradat. Acum, văzând lucrurile de la rădăcina lor, din procesul de formare a specialiștilor, cum vedeți drumul clasei politice românești în anii care vin?
Printre multele mele activități, între 2005 și 2009 am lucrat la Parlament în calitate de consilier la grupul parlamentar PD și apoi PD-L. A fost o experiență foarte interesantă din foarte multe puncte de vedere. În primul rând, eu știam care este calitatea și capacitatea studenților mei. Dar trebuie spus că extrem de rar, dacă nu aproape niciodată, studenții de la științe politice pătrundeau la acest nivel de partid, de consiliere politică. Veneau foarte mulți din zone neașteptate: politehnică, agronomie etc.
Erau lipitorii de afișe care primeau recompense…
Evident. Sau foști politicieni care rataseră intrarea în Parlament și mai rămâneau o tură la nivel de consilieri, așteptând ca apoi să devină iar politicieni. În ciuda a ceea ce se crede, că e mitul ăsta, cum că SNSPA este în spatele multor lucruri, noi avem foarte mulți studenți care lucrează în structurile europene, mult mai mulți decât lucrează în intern. Și nu din cauza lor, ci din cauză că există un capac pentru cei care vin din afară și nu sunt din partid. Și aici e problema: foarte rar partidele preferă să apeleze la expertiză din spațiul academic și aleg, în schimb, expertiza din locuri la care nici cu gândul nu gândești. Ceea ce se vede, iată!
Sistemul politic e așa cum e pentru că nici măcar nu se folosește de specialiștii pe care România îi produce, am înțeles bine?
Absolut.
CITEȘTE ȘI: Profa de valori: Alina Karina Nițu, profesoara care aduce în fața elevilor ei modele în carne și oase
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 296 | Aprilie 2025
