Andrei Ţărnea: Leadershipul înseamnă succes cu semnificaţie

Andrei Ţărnea mi-a spus că nu a moştenit talentul pentru poezie de la tatăl său, poetul George Ţărnea. Dar provine dintr-o familie de artişti, iar sensibilitatea sa artistică a ieşit la iveală pe tot parcursul interviului, presărat cu metafore şi exemple de leadership cu totul şi cu totul particulare.

De la ambii părinţi, Andrei Ţărnea a moştenit aplecarea spre artele frumoase, însă de la mama sa, chimist, a avut şi un exemplu de curiozitate foarte epistemică, foarte aplicată, foarte minuţioasă, care e mai degrabă specifică unui om de ştiinţă sau cercetător. Cele două laturi au evoluat în paralel în toată perioada formării sale, şi în timpul studiilor superioare şi în timpul carierei.Iar traseul său nu a fost unul standard.

„Primul meu job a fost în politică, lucrând ca asistent parlamentar şi o vreme pentru Comisia Juridică a Senatului României. Luam enorm de în serios munca aia. Nu regret lucrul ăsta şi mi-am dat seama că putea să pară o naivitate şi un fel de entuziasm al tinereţii, aveam în jur de 20 de ani, dar cumva exerciţiul ăsta de politică şi de funcţionare în instituţiile politice ale României a fost unul interesant, o deschidere interesantă de ochi”, ne povesteşte Andrei.

Experienţa în politică a fost pentru tânărul Andrei Ţărnea a rude awakening. Venea cu o perspectivă mult influenţată de cărţi şi fusese protejat de familie de realitatea directă a comunismului, regim extrem de toxic în ceea ce priveşte minţile: Familia m-a ajutat să-mi păstrez o anumită libertate, dar şi inocenţă. Şi asta venea cu o doză de naivitate şi un tip de naivitate şi un tip de citire a restului societăţii care nu era neapărat ancorată în realitate. Nu am descoperit oameni care erau în esenţă răi sau că toată lumea era coruptă sau că lumea avea altfel de interese decât cele ale jobului. Era clar că pentru foarte mulţi acesta era un instrument, nu un obiect.

Cariera din mediul politic a lui Andrei Ţărnea a dus şi la o lucrare de licenţă cu titlul "Status politic şi profil atitudinal – studiu comparativ între liderii politici şi publicul general, studiu metodologic şi demonstrativ". L-am întrebat pe Andrei, la 20 de ani de la susţinerea tezei, la ce concluzii a ajuns şi dacă ele s-au suţinut în timp.

„Mi s-a părut cumva că această fractură care se întâmplă între lideri politici şi publicul general trebuie să aibă şi o altă explicaţie. Era, până la urmă, o teză de facultate, nu era ceva foarte sofisticat, dar în care am dezvoltat un instrument de studiu atitudinal în care ne uitam dacă există diferenţe de atitudine, de manifestare şi de raportare la un set de valori între noi toţi şi cei care sunt lideri politici. Am făcut sondaje, am făcut interviuri cu un număr de lideri politici din partide mari, dar dacă mă întrebi astăzi, mă îndoiesc că metodologic ar sta în picioare acea cercetare. Nu e relevant, nu cred că ăsta e elementul relevant, ci relevant este că în epoca aia exista enorm de mult apetit pentru orice încerca să dea explicaţii ştiinţifice, să crească nivelul de abordare, dar iarăşi, într-un dialog paralel între noi ăştia care eram naivi şi ne imaginam că asta poate să schimbe în bine lucrurile şi alţii care erau mult mult mai pragmatici şi care vedeau în acel lucru un instrument fie politic, fie economic, extrem de bine clarificat deja la mijlocul anilor 90, în care se împărţea putere şi se împărţeau resurse”, ne-a mai spus Andrei.

După o scurtă trecere prin industria tipografică, Andrei Ţărnea s-a înscris la un concurs de admitere în Ministerul Afacerilor Externe. A fost o conjunctură fericită, pentru că la sfârşitul anilor 90 a avut loc un schimb de generaţii în diplomaţia română şi au fost admişi mai mulţi tineri fără a avea Academia Diplomatică: Am decis că o carieră care ar îmbina componenta de interes pentru guvernanţă, pentru sectorul public şi fascinaţia, pentru orice tânăr la vârsta aceea, a Ministerului de Externe şi a activităţii de politică externă s-ar îmbina fericit.

Andrei a ajuns la minister într-o perioadă de efervescenţă diplomatică, cea a preaderării la NATO şi la Uniunea Europeană. A fost o perioadă în care tinerii nu îşi numărau orele la MAE, totul se făcea cu extrem de multă pasiune, iar el a lucrat la un dosar sensibil, dar care i-a adus imense satisfacţii, cel cu Ungaria.

“Relaţiile româno-ungare erau extrem de sensibile, erau perspective juridice, legislative, interne diferite între cele două ţări pe subiecte diferite şi am avut plăcerea şi fascinaţia să văd cu am trecut de la o relaţie dificilă înspre o relaţie de bună vecinătate, de prietenie şi sprijin reciproc între România şi Republica Ungară, într-o perioadă fericită”, ne-a explicat fostul diplomat.

Îmediat după războiul din Balkani şi perioada destul de dramtică a crizei din Kosovo, perioadă în care lucra deja la cabinetul purtătorului de cuvânt al ministerului a plecat la studii şi a fost o decizie dificilă, pentru că i se propusese o poziţie interesantă la ambasada de la Budapesta: Într-o perioadă în care jobul ăla îl cunoşteam foarte bine, aveam deja vechime pe el, mi-ar fi fost uşor şi interesant şi un pas important în carieră, dar ştiam că academic nu am destul sub centură pentru a performa vis-a-vis de ceea ce aşteptam eu de la nivelul meu de carieră.

Lideri cu perspectivă globală

Aşa că Andrei Ţărnea, care între timp absolvise şi SNSPA, a ales să plece peste ocean, la Fletcher School of Law and Diplomacy, şcoală în cogestiune între Universitatea Harvard şi Universitatea Tufts şi asta este dicizia care consideră că i-a schimbat fundamental viaţa.

"Se vorbeşte despre The Fletcher Mafia şi nu exagerat, pentru că într-adevăr, tipul de relaţii care se creează acolo, nu doar cu colegii şi cu profesorii sunt, o spun fără nicio ezitare, pe viaţă. Şi odată ce ai primit acest patent, nu doar pentru că ai studiat acolo şi ai o diplomă, ci realmente graţiei relaţiilor şi atmosferei, care este fără precedent, asta rămâne pe viaţă", ne spune Andrei Ţărnea.

Românul a ajuns la Fletcher într-o perioadă specială. Nu doar că a fost prima generaţie în care 51% dintre studenţi au fost non-americani, ci şi-a făcut studiile între 2000 şi 2002, astfel încât a trăit pe viu schimbările de mentalitate şi de pespectivă care au intervenit după 11 septembrie.

„Aveam colegi afgani, colegi din Arabia Saudită, colegi din ţări arabe, colegi din ţări NATO. Într-o comunitate care deja era foarte bine sudată, chestiunea asta ne-a făcut a band of brothers and sisters. Şi a fost definitorie pentru carierele tuturor colegilor mei. În mod normal, cam 60% dintre colegii mei se duceau spre domeniul privat, 40% spre instituţii. Raportul s-a inversat şi majoritatea covârşitoare a generaţiei respective a decis să rămână în serviciul public. S-au dus către CIA, către Departamentul de Stat. Şi nu erau rezervişti sau militari de carieră, dar au ales să se ducă la Pentagon sau în serviciile militare americane. Alţii, dintre străini, au ales să se ducă la ministerele lor de Externe sau la în jurnalism orientat către politică externă, deoarece contextul îţi cerea, cumva, un tip de reacţie, un răspuns”, ne-a explicat Andrei.

Şcolile americane se definesc prin faptul că formează lideri. Sloganul lui Fletcher School este Making leaders with a global perspective. Asta a însemnat, pentru generaţia lui Andrei Ţărnea, să piardă patru dintre colegi, care au ales să facă serviciu public. Ne-a dat şi exemple a doi dintre colegii săi care şi-au pierdut viaţa şi ale căror decizii au fost considerate drept sursă de inspiraţie pentru întreaga generaţie. Este vorba despre Ian Hausotter, un tânăr german şi americanul Ben Sklaver.

Ian Hausotter s-a întors în ministerul german de Externe, iar apoi a plecat la NATO, după Fletcher. Dar voia mai mult, aşa că a plecat la ONU, unde lucra la cabinetul Secretarului General. Dar nici asta nu era de ajuns, „şi nu pentru că era un high sensation seaker, nu era un Rambo diplomatic, era un om împins de dorinţa de contribuţie. S-a dus voluntar în cadrul ONU în misiunea din Haiti. În 2010 e acolo în timpul cutremurului şi este unul dintre cei 200 şi ceva de diplomaţi şi personal ONU care mor în compoundul din Port au Prince în care funcţionau”.

Povestea iubitei lui Ian Hausotter este o lecţie de leadership cel puţin la fel de puternică precum alegerile tânărului german. Prinţesă belgiană, tânăra s-a adaptat extrem de greu în Haiti, o ţară pe care o considera vulgară, violentă, avea dificultaţi să meargă pe stradă. A rămas însă în Haiti până când corpul iubitului ei a fost decoperit, iar gestul ei de curaj şi fără îndoială de leadership a fost că după înmormântare s-a întors în Haiti şi a continuat proiectele logodnicului său, în care credea cu tărie: dezvoltarea şcolilor. Şi face asta în continuare, e poate cea mai frumoasă parte dintr-o tragedie.

Cazul lui Ben Sklaver e cel al americanul tipic.Un tânăr de origine evreiască din New York, o familie relativ influentă, nu oameni foarte bogaţi, excepţional în şcoală, care, pentru că tradiţia familiei lui, o familie veche în America, este că băieţii sunt voluntari în armata americană (tatăl, bunicul, străbunicul au luptat în toate războaiele americii) s-a dus la rezervişti. Era ofiţer în rezervă când a făcut Fletcher School, fără nicio intenţie să continue fie în serviciul public, fie în armată, ci doar ca un serviciu pe care l-a făcut societăţii americane. Ca orice tânăr ofiţer american după 9/11, a fost chemat în mai multe rânduri la perioade de stagiu în zone de război, atât în Irak, cât şi în Afganistan.

Ben Sklaver tocmai se logodise la New York când trebuia să îşi termine misiunea în Afganistan, dar misiunea lui nu era suprapusă peste misiunea subalternilor săi. Şi pentru că i s-a părut inacceptabil ca el, căpitanul care coordona acea unitate să plece mai repede, a cerut prelungirea misiunii, ca să plece odată cu restul unităţii. A fost supus unor situaţii de foarte mare risc în toţi acei ani, într-o zi obişnuită, într-o misiune de rutină, este împuşcat şi moare.

“Şi aici este o poveste în poveste. Unul dintre lucrurile care l-au mişcat în şcoală şi care l-au pus faţă în faţă cu experienţa lui de militar în zone ca Africa, este că a descoperit corelarea între lipsa apei şi sărăcia comunităţilor şi mai ales că unul dintre lucruile care ţine copii şi femei afară din învăţământ este cât de mult trebuie să dedice accesului la apă: cărat apă, dus apă, făcut apă şamd. Şi atunci, în timp ce făcea şi aramata, s-a hotărât să înfiinţeze o mică organizaţie care se numeşte Clear Water Initiative, dedicată accesului la apă pentru comunităţi de acest gen. A negociat cu superiorii lui din aramată să îi permită ca o parte din timpul pe care îl face în teren să fie dedicat ca civil military relations pe acest subiect. Iarăşi, moartea lui Ben, o tragedie fărăr margini pentru familie şi pentru apropiaţi, a fost unul dintre elementele care a făcut din Clear Water Initiative, o mică iniţiativă personală cu puţin sprijin, un proiect major în memoria lui Ben”, ne spune Andrei.

„Ăsta e mediul, e extrem de onorant şi e este enorm de greu de dus. Pentru că nu e o zi în care te trezeşti într-o ţară confortabilă, fie că e în România, fie că e la Bruxelles, şi să îţi dai seama că colegi de-ai tăi, bărbaţi şi femei, civili şi militari, sunt zilnic în zone de conflict, în ambasade în zone de război, în Crucea Roşie în teritorii lovite de catastrofe naturale sau de războaie, care fac realmente viaţa mai bună pentru oameni. Tot ce faci, indiferent ce e, nu că se măsoară, dar trebuie să îţi pui întrebarea aduci ceva valoare adăugată care să se compare cu ce fac ei? Ceva din ce faci, poate avea impactul pe care îl au ei în fiecare zi? Şi asta e cumva componenta non academică a unui asemenea mediu”, descrie Andrei Ţărnea moştenirea Fletcher School .

Leadership prin cultură

Întors în minister, Andrei Ţărnea a simţit nevoia unei reconsiderări a carierei, a unei schimbări mai ales după moartea tatălui său. A ezitat între a rămâne în diplomaţie şi a pleca în mediul privat, dar în 2004 i s-a oferit posibilitatea conducerii Centrului român de Informare de la Bruxelles, un oficiu de informare politică dedicat special chestiunii lărgirii Uniunii Europene şi destinat în mod specific să răspundă unor nevoi de comunicare politică în faţa Parlamentului European şi a ţărilor care puneau obstacole închiderii procesului de ratificare. Instituţia a funcţionat până în 2007 cu acest rol, după care ICR, atunci sub conducerea lui Horia Roman Patapievieci, avea nevoie să aibă o structură care a prefigurat Institutul Cultural.

„Era nevoie de o instituţie care să facă mai mult decât evenimente culturale. Evident, echipa noastră a făcut şi evenimente, expoziţii, concerte, aveam jazz românesc în fiecare lună într-unui dintre cele mai vechi cluburi din Bruxelles, am făcut nişte brunch-uri de muzică clasică românească, film… dar scopul principal era să spargem modul în care România era percepută ca societate, nu doar ca ţară, s-o punem în cercul frecventabil, interesant, sexy, al ţărilor viitor membru UE, începând cu 2007”, ne explică Andrei Ţărnea.

Astfel s-a făcut angajarea României în European Union of Natioonal Instuitues for Culture, o reţea a tuturor institutelor naţionale de cultură, cum sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Goethe, Cervantes, care funcţionau ca o reţeau cu proprie structură. Uniunea a devenit un instrument de cultură europeană nu de la Bruxelles, ci în sens invers, cultură europeană gândită de statele membre. Românul a avut mandatul de vicepreşedinte şi apoi de preşedinte al EUNIC Bruxelles.

„A fost o imensă satisfacţie. E răspunsul, până la urmă, care închide cercul relaţiei dintre artă, politică externă şi carieră. E oportunitatea unei poziţii de leadership şi poziţii nu doar pentru că e funcţia formală de vicepreşedinte sau de preşedinte EUNIC, ci pentru că asta a permis atunci, cu instrumente adesea culturale, artistice, de antropologie europeană, să răspundem unor chestiuni de interes politic european. Şi astăzi se vede, în criza profundă a societăţii europene, atât pe fondul gestiunii crizei zonei euro şi a crizei financiare care a precedat-o, dar şi a crizei refugiaţilor. Deci a recrudescenţei febnomenului naţionalist, a populismului foarte dur manifestat în ţări europene, inclusiv în ţările est europene, unde e o tragedie să vezi născând aceste idei, dar şi în vest. Nimeni nu imun la asta. Instrumentele pe care le are EUNIC, am profunda convingere, sunt răspunsul societăţii europene în mod nebirocratic şi non-elitist”, a adăugat Andrei Ţărnea.

Leadership prin dans

Ştiam că Andrei Ţărnea este pasionat de tango şi practică acest dans, aşa că nu am putut să nu abordez chestiunea. Iar asta s-a transformat tot într-o lecţie despre leadership. Aş fi vrut să scriu Leadership în ritm de tango, dar Andrei m-a învăţat că tango nu are ritm. Mi-a povestit că dansul este mai degrabă pentru el o poveste personală. În copilărie a făcut balet, iar la În Statele Unite, la Fletcher School, a făcut salsa. De tango s-a apucat la Bruxelles, dar tango nu e un dans de salon. Este o stare, un spaţiu de idei, un mod de viaţă, un tip de identitate, e mult mai radical decât pare. Este obsedant, extrem de acaparant şi foarte mulţi dintre oamenii care se apucă de dans şi aparţin comunităţilor de tango sunt aproape ca într-o biserică. Ca într-o sectă. Piazolla spunea întotdeauna că tango e viaţa. Şi spre deosebire de celelate dansuri latino-americane, tangoul nu are paşi, nu e prefigurat, e ca un şah.

„Una dintre lecţiile pe care le înveţi când dansezi tango, schimbând partenerii, e iarăşi o lecţie de artă în leadership sau de leadership într-o formă de expresie artistică. Pentru că fiecare pas cere bărbatului să conducă şi să conducă fără nicio urmă de ezitare. Pentru că orice ezitare e citibilă de către parteneră în diferite feluri. Şi atunci dansul e întrerupt, nefluid, nu are estetică, se calcă între ei şamd. Nimic nu e mai periculos în tango decât să începi să impui. Pentru că fiecare deschidere, fiecare propunere pe care o face decizia partenerului masculin deschide o multitudine de posibilităţi de răspuns. Orice deschidere poate fi acceptată sau respinsă. Poate fi îmbrăţişată sau îţi poate crea rezistenţă. Toate lucrurile astea trebuie să fie citite şi, exact ca în diplomaţie, tangoul e un joc între leadership şi dialog. Între propus şi asculat. Între o conversaţie imediată şi o imaginaţie pentru şirul de paşi. E o poveste cu ritm. Ca şi o carieră, ca şi o relaţie, ca şi un proiect, orice dans de tango are propriul său ritm”, ne povesteşte Andrei.

Dar mai e un element la tango. Tango e cu ritual, iarăşi o lecţie bună pentru un diplomat, crede Andrei. Regulile salonului de tango sunt ne-negociabile. La tango nu se invită. Sau nu se invită direct. Niciodată nu o să vină un bărbat la o doamnă să îi spună dansaţi, doamnă? Partenerul vine, până la doi trei paşi în faţa doamnei, ultimii trei paşi sunt făcuţi de ea. E în realitate un teatru în care e o propunere, în care ea poate să accepte sau nu. Dacă nu, dacă a fost o neînţelegre şi privirea nu a fost da, dansez, ci doar mă uit cât e ceasul, cei doi pot să treacă unul pe lângă celălalt fără nicio problemă, să continue.

“Odată ce ai acceptat să dansezi un dans, trebuie să dansezi trei. După aceea poţi continua, să accepţi sau să respingi sau să inviţi din nou: În timpul dansului nu se vorbeşte. Niciodată. Pentru că se dansează şi nu e loc de cheap chat, de făcut curte, de nimic. Tangoul e o treabă serioasă, nu e discotecă”, adaugă Andrei Ţărnea.

„Cu limitele oricărei parabole, orice formă artistică făcută la perfecţiune, că e pictură chinezească zen, că e grădinărit japonez sau crescut de bonsai, că e o artă occidentală, că e dans, îi dă unui om un instrument de gestiune a ansamblului realităţii care depăşeşte cu mult doar plăcerea fizicalităţii unui dans sau a artei respective. Şi cumva asta e ca atunci când te uiţi la Măiestrele lui Brâncuşi pe perete şi îţi dai seama că e intuiţia de geniu a unui dintre autorii secolului al XX-lea, care e că esenţa artei nu e doar pentru o elită”, ne mai spune Andrei.

Leadership prin valori

De aproape şapte ani, Andrei Ţărnea lucrează la Institutul Aspen România. Este o instituţie românească, îmi explică directorul său executiv, inspirată de Institutul Aspen din Statele Unite. Pentru membrii Aspen şi pentru Aspen Fellows există imesa lume oferită de reţeaua internaţională de parteneriate: Spania, Italia, Franţa, Germania, Cehia, iar acum Ucraina, dar şi SUA, India, Japonia, Mexic. Ca să înţelegem premisele şi filososfia institutlui Aspen, Andrei mi-a povestit şi care a fost ideea infiinţării Institutului din SUA.

Fondatorul institutului Walter Paepcke, era un prosper om de afaceri de origine germană din Chicago. Miliardarul, educat în spiritul umanist clasic european, avea o uriaşă neînşelegere: cum se poate ca continentul şi cultura care au dat declaraţia drepturilor universale ale omului şi cetăţeanului, care au născut umanismul, renaşterea, filosofia libertăţii, poate să facă într-o singură generaţie două războaie mondiale şi un holocaust, distrugând aproape întreaga societate europeană material şi spiritual. Şi atunci, la sfârşitul anilor 40, Paepcke şi-a chemat un grup de prieteni la o adunare, cu ocazia bicentenarului Goethe, la Aspen Colorado .

Prietenii i-au spus că ideea de a face un eveniment în jurul unui filosof german, când tocmai au bătut Germania nazistă nu e poate cea mai bună idee. El a făcut-o totuşi, şi a avut surpriza că oameni de litere, de artă, filosofi, muzicieni, oameni politici sau militari i-au răspuns invitaţiei, căutând aceleaşi răspunsuri pe care le căuta şi el: cum poate societate occidentală să recâştige un anumit orizont moral, nu doar învingând Germania nazistă, ci reflectând la modul în care politic, economic şi social poţi să ai rezistenţă la fenomenele de tip totalitarist, la ideile de tip toxic, fără să impui un model, fără să îngheţi modelul, ci păstrându-l viu.

Centrul activităţilor Institutului Aspen a fost stabilit acest Aspen Seminar for Leaders, care e centrat în continuare pe aceeaşi metodologie bazată pe texte fundamentale ale filosofiei clasice, de la antici la gânditorii liberali scoţieni, francezi, la literatură contemporană, un amestec care e păstrat coerent, deşi se schimbă în fiecare an puţin setul de texte, focusul pe unul sau pe altul dintre principii, valori.

Versiunea iniţială a fost mult mai schimbată în ceea ce priveşte includerea unor texte care vin din surse de idei non-occidentale, indiene, chinezeşti, japoneze, latino-americane. În textul de astăzi al uneia dintre versiunile Aspen Serminar for Leaders există texte ale lui Andrei Pleşu.

“E un tip de reflecţie fundamentală, care nu e un curs de filosofie, care nu îşi propune să educe în sensul academic al cuvântului un grup de 15-20-25 de oameni în ceea ce înseamnă idei, ci să păstreze o conversaţie continuă de la Socrate încoace şi moduri de gestiune în fiecare zi, pentru fiecare dintre noi, indiferent că lucrăm în sectorul public sau privat, că conducem companii sau organizaţii neguvernamentale, dar care să ne forţeze să ne gândim în termeni de ceea ce se numea în Grecia Antică The good society. Nu numai bună societate, ci buna societate, care e un ideal, care e până la urmă un concept abstract, dar un concept cu relevaţă pentru viaţa cotidiană”, ne explică Andrei.

Că sunt politicieni şi iau decizii pentru cetăţeni, că sunt cetăţeni care fac un pas înainte şi spun că îi reprezintă pe ceilalţi oameni din comunitate, din această societate, că reprezintă interese economice, identitare, politice, culturale sau că sunt oameni de afaceri care se uită la angajaţii lor, la clienţii lor, la modul în care businessul afectează mediul, comunitatea, lumea în ansamblu, aceasată conversaţie, care ascute simţul ascultării active, schimbă oamenii, iar Andrei găseşte acest lucru fascinant. Seminarul aduce idei, forjează un alt tip de ambiţie la nivelul unor tineri, când este vorba despre programul de Young Leaders sau al unor oameni care uneori au 70 de ani şi o carieră întreagă în spate şi care regăsesc în seminar un instrument de recalibrare a modului în care ei interacţionează cu societatea.

Mandatul Institutului Aspen România este unul regional şi a fost conceput pentru a oferi setul de activităţi pe care le face, fie programul de leadership, fie programele sale de politici publice, fie evenimentele sale publice conferinţe, mese rotunde, pentru ansamblul regiunii: pentru Balcani şi Asia Centrală: Activităţile noastre sunt deschise oamenilor din acest spaţiu şi logica în care programăm chestiunile hai să spunem mai degrabă de politică externă regională se uită preponderent la această regiune la logica geografiei, la dialogul între Est şi Vest, la spaţii culturale diferite, unul islamic, unul creştin, unul creştin de logică orientală, unul creştin de logică occidentală. Toate acestea care se suprapun în această regiune şi admit că puţine lucruri din carieră mi-au dat atâta satisfacţie şi îmi dau în continuare atâta satisfacţie ca programul de Young Leaders de la Aspen.

Directorul Institului Aspen România mi-a explicat şi reţeta succesului seminariilor Young Leaders: luăm dintre sute de tineri care aplică în fiecare ani pe aceia care deja au dovedit potenţial de leadership şi uneori nu doar profesional, nu doar pentru că sunt şefi, pentru că au ajuns în carieră într-un anumit punct în care iau decizii şi conduc oameni, ci pentru că dovedesc că sunt capabili să inspire oameni. Unii dintre ei profesional, şi atunci vin cu recomandări nu doar din partea şefilor lor, ci şi a subalternilor lor, a colegilor lor, şamd.

Un alt secret al succesului seminariilor Young Leaders de la Aspen este mixitatea participanţilor. Între cei 20-25 de oameni selecţionaţi în fiecare an sunt oameni care vin din universităţile de top din lume, Harvard, Insead, care lucrează în boardurile unor companii foarte mari, bănci de investiţii, companii multinaţionale, dar sunt între ei şi oameni care sunt manageri comunitari, oameni care fac proiecte în mici comunităţi din munţii Georgiei, fac antreprenoriat social economic în mici comunităţi din Bulgaria sau fac dialog intercultural într-un oraş din Bosnia-Herţegovina.

„Sunt oameni cu profile extrem de diferite. Unii dintre ei au trecut prin război. La propriu. Alţii au experinţa izolării, segregării rasiale, pentru că aparţin unor comunităţi, cum ar fi cea romă sau vin din comunităţi în care războiul interetnic a fost o realitate a generaţiei lor sau a părinţilor lor, cum e cazul unor care vin din Azerbaidjan sau din Armenia sau din Balcani. Oameni care au trăit experienţe pe care unii dintre noi, de exemplu, crescând într-o Românie care a fost privată de cele mai radicale dintre aceste fenomene, nu le cunoaştem”, ne-a mai spus Andrei

Leadership: succes transformat în semnificaţie

Deşi este foarte scump şi foarte greu de finanaţat (şi este unul dintre lucrurile pe care le fac susţinătorii IA, membrii şi fondatorii acestuia, persoane şi companii), Young Leaders Program este free of charge. Nu îţi cumperi un bilet, nu ai acces la el pentru că îţi poţi permite, nu e o şcoală. Un comitet extrem de serios din care fac parte membrii Aspen, alumnii Aspen Fellorws Network, oameni din domeniile de referinţă pentru politici publice, susţinători ai institutlui, specialişti în talent mangement, în resurse umane, participă în fiecare an la comitetul de selecţie.

“E o comunitate absolut fascinantă. Primul modul e întotdeauna Aspen Seminar for Leaders, dar sunt module destinate fie componenetei de psihologie socială, fie unor început de răspusuri, ceea ce înseamnă challenge-ul personal al leadershipului: dialog personal, comunicare interpersonală, context social, dialog intercultural, dificultăţi aduse de tehnologie, facilităţi aduse de tehnologie şi de evoluţia acestora, toate făcute cu încadrare de superspecialitate”, ne explică Andrei Ţărnea.

Pentru Young Leaders Program, formula definitorie pentru Institutul Aspen este transforming succes into significance: să transformi succesul în semnificaţie: E important să ai succes în sport, în viaţa personală, în business, în făcut bani, etc. Semnificaţia e mai mult decât atât. Să iei toate lucrurile astea şi să le transformi în ceva de care beneficiezi nu doar tu, ci tot restul lumii. Societatea. Comunitatea. Cum defineşti acest spaţiu depinde de context. Poate să fie o companie, poate să fie o comunitate, poate să fie lumea în sens larg, poate să fie omenirea.

Seminariile pentru leadership ale Institutului Aspen au mai multe obiective. Primul dintre ele şi cel mai important este să le ofere ocazia unor oameni cu o viaţă extrem de densă să îşi pună nişte întrebări pe care nu şi le-ar pune în mod obişnuit, în moduri diferite de cele obişnuite. Apoi să ia ideile şi să le ducă mai departe.

"Al doilea lucru este că pleci de acolo înţelegând că niciun om nu e o insulă, ca să dau citatul pe care şi Hemingway îl foloseşte în Pentru cine bat clopotele. E o parte dintr-un întreg pe care nimeni nu îl poate defini pentru tine, dar pe care seminarul te ajută să îl defineşti aşa cum e important pentru tine. Pentru că în fiecare dintre noi, această bună societate ia altă dimensiune, are alt set de priorităţi. E important să îi auzi ceilalţi 20 şi ceva de oameni din jurul mesei care sunt pentru ei priorităţile şi pleci adesea schimbat", ne-a mai spus Andrei.

Al treilea, care e greu de măsurat în timp este că odată ce acest values based leadership e asumat nu prea mai poţi să scapi de el. Asta va îndemna oamenii care participă la un asemenea exerciţiu să împingă alţi oameni nu spre institutul Aspen, nu spre seminar, dar spre un efort de acest tip de căutare.

L-am întrebat pe psihologul Andrei Ţărnea care sunt pricipalele trei calităţi ale unui lider. Ne-a spus că este o întrebare pe care şi-o pune des şi la care găseşte mereu răspunsuri diferite: Englezii au o formulă care mie îmi place foarte tare: horses for courses. Adică fiecare cal pentru terenul potrivit. Nu te duci cu acelaşi tip de cal într-o vânătoare în pădure sau să ari un ogor. Cu acelaşi cal să tragi o căruţă de bere sau să faci o cursă de carosse. Toate lucrurile astea au o semnificaţie.

Nu toate persoanele publice sunt lideri

Dar există nişte elemente comune, care nu sunt de personalitate. Unii dintre ei sunt închişi, alţii sunt exuberanţi. Unii sunt genii nebune, alţii sunt nişte persoane extrem de riguroase, ordonate, aranjate. Un geniu în muzică nu e la fel cu unul în politică, în finanţe sau umanism. Un lucru este clar: nu toate persoanele pe care le asumăm ca persoane publice, personalităţi, sunt de fapt lideri mişcători. Iar unul dintre liderii vremurilor nostre, crede Andrei, este Papa Francisc.

„Oameni ca Francisc sunt lideri pentru că ceea ce îi defineşte nu e doar cum trăiesc ei, ce idei au şi ce valoare au ideile astea. Au şi potenţialul de a fi urmaţi de oameni, cu instrumente foarte diferite. Un Ghandi, un Francisc sunt exemple că adesea când vorbim de lideri, vorbim de oameni care au această capacitate de a infleunţa oameni dincolo de ce-i leagă. Francisc nu influenţează doar catolici. Influenţează atei, lideri de business, lideri politici. Şi nu poţi să-l laşi fără răspuns, nu ai cum eviţi chestiunea asta doar pentru că e un lider religios. Un alt tip de lider e liderul care răspunde unor probleme. Şi şi aici Francisc e lider în parte pentru că răspunde inegalităţilor uriaşe, schimbărilor de mediu, conflictelor din societate, oferă soluţii fundamentale, soluţii de principiu, nu răspunsuri fă asta, du asta”, explică Andrei.

Şi în România avem lideri. Şi unul dintre lucrurile pe care le face Institutul Aspen, în fiecare an, la începutul lui decembrie este o gală de leadership care e o reuniune de familie, un eveniment dedicat comunităţii Aspen şi contribuţiei sale în care se dau diplomele generaţiei de alumni ai acelui an de Aspen Young Leaders Program din ţară şi din străinătate, dar în care se acordă şi premiile Institului Aspen pentru leadership bazat pe valori, pentru leadership în serviciul public sau leadership prin cultura. Sunt premiaţi în general militari, dar şi civili, oameni care înţeleg serviciul public şi pe care îl fac mai mult decât cere fişa postului jobului respectiv.

"Leadershipul nu are nevoie de Institutul Aspen ca să existe", îmi mai spune directorul organizaţiei. Dar rezultatele finale arată că reţeaua de Aspen Fellows duce la rezultate vizibile, în programe de succes din comunităţile membrilor. Se strâng fonduri, se caută idei, răspunsuri la probleme legislative sau blocaje, iar rezultatele finale sunt o sursă de enormă mândrie pentru Aspen Fellows, dar şi pentru Institut. Andrei Ţărnea ne explică şi că un proiect desfăşurat într-o mică comunitate la ţară este la fel de important ca un program care costă zeci de milioane şi care se desfăşoară la o scară mare şi la care sunt resurse multe angrenate, care au evident un răspuns pe măsura acestui lucru.

Andrei Ţărnea ne mărturiseşte şi că structura actualului cabinet este un element motivant pentru Institut. Asta pentru că Aspen Fellows, oameni care vin din mediul privat, din businessuri de top, nu au ezitat nicio secundă să îşi pună în paranteză cariera pentru a face serviciu public. Şi, revenind la Fletcher School şi la setul de valori de leadership cu care absolvenţii pleacă din prestigioasa şcoală americană, trebuie să vă spunem şi că unul dintre membrii guvernului Cioloş, Crista Paşca, ministrul Mediului, este unul dintre cei care au stat pe băncile sale.

A spera nu e niciodată naiv

Mă uit la oameni din generaţia asta care nu sunt Aspen Fellows, care nu sunt Aspen Members şi am un sentiment pe care nu pot să îl definesc cu precizie de naivă speranţă. Şi mă întorc la anii 90 în care spuneam că făceam politică. Naivitatea este importantă, te protejează de cinism. A spera nu e niciodată naiv. A spera în pofida lucrurilor pe care le ştii este naiv. Dar repet, este acel element de protecţie în faţa cinismului, în faţa renunţării, în faţa sentimentului că asta nu e treaba mea. E acel lucru care te face să te opreşti în drum şi să spui că dai un an din viaţa pentru pentru buna societate. Ăsta este tipul de succes transformat în semnificaţie. Nu e pentru că politicul sau guvernanţa sunt singurul instrument prin care poţi să faci asta, Doamne fereşte! Dar când vine vorba despre transformare fundamentală într-o societate cu nevoile societaţii româneşti, mult trece pe acolo. Chiar e nevoie de oameni tineri cu această anvergură şi cu acest tip de apetit sau de naivitate. Şi nu e puţin lucru să spui că e aceeaşi măsură a unui concept de elită, dar nu elitist. Că nu e nimic mai puţin elitist decât să-ţi sufleci mânecile şi să tragi în lucrurile astea, mai ales când renunţi la lucruri pentru asta. Şi cred că societatea românească devine conştentă în acelaşi timp în care continuă să critice foarte tare clasa politică pentru toate tarele acesteia şi problemele acute, că vorbim de parlament, că vorbim de partide, că vorbim de politicieni. În acelaşi timp începe să recunoască că are nevoie de ei. Că are nevoie de partide, că are nevoie de politicieni, că are nevoie de un parlament. Şi învaţă şi că are un cuvânt despre cum ar trebui să fie partidele politice, politicenii, parlamentul. Şi atunci, cum să nu fii naiv?