Annie Leibovitz: Mă străduiesc să fac o fotografie bună, de fiecare dată
Îmi plac profesioniștii în vârstă. Îmi place să-i ascult, să-i citesc, să vorbesc cu ei, să învăț de la ei. Sunt oameni interesanți. Se află într-o etapă de viață și profesionalism în care au scăpat de mirajul succesului și trăiesc bucuria meseriei. Nu mai caută reușita și puterea. Caută să facă bine ceva adevărat, frumos și cu rost.
Se dăruiesc unui meșteșug, căruia deja îi cunosc tainele bine și prin care se exprimă pe sine. Exprimarea de sine asigură prospețime și prezență de spirit, echilibru, inspirație, realism. Dacă nu ai o cale pentru exprimare de sine, pierzi legătura cu tine.
Oamenii aceștia au adunat viață și expertiză – la care mă interesează nu atât „ce”, cât „cum”. Îmi place să-i observ trăgând linii, făcând conexiuni, trăgând concluzii, formulând principii. Este o artă a înțelegerii – care presupune muncă, deschidere și dăruire. Sunt oameni care știu mai multe și înțeleg mai bine cum și de ce funcționează lucrurile, cunosc frumusețea și eficiența adevărului, sunt mai netemători și mai autentici.
Îmi place complexitatea și unicitatea detaliilor unei vieți bine trăite.
Annie Leibovitz este o mare fotografă de portrete. În palmaresul ei să numără „Rolling Stones”, „Vogue”, „Vanity Fair”. Pe mulți dintre oamenii faimoși pe care îi cunoaștem astăzi îi știm prin fotografiile făcute de ea. Annie Leibovitz este autoarea ultimei fotografii a lui John Lennon – faimoasa lui fotografie cu Yoko Ono – pe care a făcut-o în chiar ziua morții sale.
„Lennon a fost foarte binevoitor. M-a învățat ceva ce pare atât de simplu și de evident: Lennon se aștepta ca oamenii să se poarte frumos unii cu ceilalți”.
Felul în care oamenii se lasă inspirați de ceilalți este o sursă de inspirație în sine. Iar pentru a inspira binele și a-l face să se întâmple, trebuie să crezi în bine. Dacă e să faci o eroare, este mai eficient să supraestimezi binele, decât să supraestimezi răul. Iar să încerci să separi binele de rău nu e realist, pentru că nu e funcțional.
„Nu trebuie să amplifici realitatea. Nimic nu e mai straniu decât adevărul”.
Adevărul este prea simplu și prea clar pentru a ne oferi subtrefugii. Motiv pentru care, conștient sau nu, de multe ori alegem să nu-l vedem. În consecință, nu-l recunoaștem, ne rămâne străin. Amplificarea realității este, adeseori, un ascunziș, o mascare a adevărului. Încercăm să (ne) distragem atenția de la ce se întâmplă cu adevărat, dacă ceea ce se întâmplă ne copleșește – pentru că ne doare prea tare, pentru că ne face prea fericiți, pentru că ne sperie prea tare.
Prin urmare, dacă practici și arăți adevărul, dacă ești autentic, ești deja suficient de diferit, original și inconfundabil.
„Chiar și în cea mai regizată situație cred că există ceva ce se întâmplă cu adevărat.”
Pictorul Robert Henri spune că „sub toate aparențele există un curent subteran” – este vorba de principiile și legile fundamentale ale ordinii, frumuseții și funcționalității, pe care artistul adevărat (și omul autentic) le simte, le percepe și le redă în arta și în viața sa. Iar pentru asta e nevoie „să fii intens conștient de umanitatea ta” și să ai „o neobișnuită forță a gândirii”.
Nimic nu poate exista în lipsa conexiunii la acest curent subteran. Și este cu atât mai interesant să descoperi componentele de realitate de sub aparența regizată – pentru că acestea sunt cu atât mai autentice cu cât se cred nevăzute și pentru că se văd cu atât mai clar, prin contrast.
„Suntem atât de complicați, noi, oamenii. Atâtea lucruri fac parte din noi! Din asta vin ideile.”
„Eu am decis să-mi fac drum în potretistică, pentru că este un domeniu cu latitudine mare”.
Bogăția și forța diversității sunt magistral demonstrate și puse în valoare de natura umană. Este fascinant cum un număr finit de elemente generează un infinit de posibilități de existență, manifestare și expresie. Iată o resursă inepuizabilă de idei, adevăruri, exprimare, originalitate, inspirație, viitor și creație.
„Mă străduiesc să fac o fotografie bună, de fiecare dată.”
Ce rost are să te banalizezi, să te abandonezi, să te secătuiești, să te plafonezi mulțumindu-te cu mai puțin sau cu altceva decât ești? Nu este vorba despre perfecțiune și nici despre performanță – acestea sunt consecințele firești ale lucrului bine făcut. Este vorba despre autenticitatea conexiunii cu tine însuți, cu meșteșugul tău – iar dacă aceasta există, atunci vei face și lucrurile bine.
Așadar, e important să continui să te dăruiești și să faci lucrurile din suflet – pentru că sufletul este sursa ta de adevăr și de resurse. Numai așa lucrurile vor ieși bine și numai așa te poți exprima pe tine – iar exprimarea de sine îți activează umanitatea, te menține conectat la viață, te însuflețește, te (re)împrospătează, te revitalizează, te face să creezi și să dăinuiești.
„E avantajos să fii femeie fotograf. Cred că femeile au mai multă empatie pentru oamenii pe care-i fotografiază.”
Conexiunea cu oamenii este legătura cu realitatea – pentru că stimulează cunoașterea și înțelegerea a vieții, este o sursă de recalibrare. Cuvântul cheie este empatia. Nu poți fii realist, nu poți crea realist dacă nu te legi la și dacă nu-l înțelegi pe celălalt. Așadar, îngrijește-te de empatia ta, căci trebuie s-o cultivi și s-o crești. Și adu-ți oameni empatici în viața și în echipa ta.
„Un alt mod de a face fotografie este să ai cu tine numai aparatul de fotografiat.”
Cu cât mai puține instrumente, cu atât mai multă umanitate. Cu cât mai puține resurse externe, cu atât mai bogate resurse interne. Este vorba despre ceea ce se numește engagement – care este mai mult decât implicare; este schimb, flux, revitalizare. Așadar, să renunțăm la „props”, la „proptele” – tehnologie, instrumente sofisticate, echipe de asistență și de susținere – și să lucrăm cu sufletul și cu realitatea.
„Dacă ce mă întrebi este ce aparat de fotografiat folosesc, dacă la asta-ți stă gândul, atunci nu te ocupi cu fotografia.”
Arta și meșteșugul, execuția și performanța țin de autenticitate și de dăruire, nu de aparate. Cu cât mai mult te sprijini pe un instrument, cu atât mai puțin te vei implica pe tine și resursele tale de umanitate – care sunt mult mai performante, mai diverse și care sunt nelimitate.
„Oricât de grozav ar fi să lucrezi la „Vogue” sau „Vanity Fair”, nu se întâmplă prea des să fotografiez ce îmi place să fotografiez și cum îmi place să fotografiez.”
Muncește de dragul meșteșugului, al produsului și al exprimării de sine. Nu de dragul unui angajator, al faimei și al prestigiului. Sigur, e important ca valorile tale să fie concordante cu cele ale organizației pentru ca tu să trăiești în acord cu tine. Dar nu renunța la meșteșugul și la arta ta și nu înceta să crezi în ele dacă acestea nu se aliniază întotdeauna cu obiectivele și standardele comerciale.
„Ce vedeți în fotografiile mele este că nu m-am temut să mă îndrăgostesc de acești oameni.”
Numai iubind vezi clar și cuprinzător. Numai văzând clar te poți exprima autentic și poți arăta adevăr. Numai iubind poți crea experiențe satisfăcătoare și te poți împlini. Simplu.
Ai observat că iubirea este mult mai satisfăcătoare atunci când iubești, decât atunci când ești iubit?
„Speranța mea este că vom continua să cultivăm și să avem grijă de locurile pe care le iubim, dar și că vom privi și dincolo de lumea noastră imediată”.
Este interesant că individualitatea și viața noastră întotdeauna vor include cel puțin un element care să ne scoată din noi înșine și să ne conecteze la ceilalți. Dacă ești prea puternic, prin ceva vei fi învățat smerenia. Dacă te simți prea inteligent, prin ceva vei fi învățat iubirea. Dacă ești prea sigur de tine, prin ceva vei fi învățat compasiunea. Dacă vrei prea tare să controlezi lucrurile, prin ceva vei fi învățat acceptarea și încrederea. Ai grijă să nu-ți faci lecția prea grea. Nu te lăsa greu învățat.
„E greu să urmărești ceva cu atenție și să și vorbești în același timp.”
Economia atenției – cu cât ești mai atent la tine, cu atât mai puțin atent vei fi la ce se întâmplă în afara ta. E important să știi care suprapuneri sunt posibile și eficiente și care nu. Fii prezent pentru ce e relevant. Fă-ți timp pentru ce e important.
„Cred că nu nimic în neregulă cu spațiul alb. Nu cred că e o problemă să ai un perete gol.”
Spațiul gol, așa-numitul spațiu alb, este important nu numai în artă, ci și în orice aspect al vieții. Este vorba despre neaglomerare, aerisire. Spațiul gol lasă loc gândirii și manifestării, ne amintește că necunoscutul și surpriza sunt posibile. Spațiul alb generează locul și contrastul necesar pentru echilibru și inspirație. Este o sursă de liniște și eleganță. Așadar, nu te supraaglomera. Creează spații albe în viața ta – în ziua ta, în planurile tale, în mintea ta, în sufletul tău. Locuri de regenerare. Ca să găsești, trebuie să ai spațiu de căutare.
„Ia-ți aparatul de fotografiat, ieși afară, mergi prin lume și caută cum să spui o poveste care înseamnă ceva pentru tine.”
Putem exprima autentic numai ceea ce resimțim noi înșine. Pe limba ta vorbești cel mai bine. Prin urmare, trebuie să vorbești pe limba ta, pentru a fi bine înțeles și a performa. Și atunci va veni către tine publicul care simte și se exprimă la fel. De altfel, acesta este publicul care îți este destinat, acesta este publicul tău, ei sunt oamenii tăi. Și este mai importantă datoria de a vorbi clar și bine pe limba lor, decât de a vorbi banal pe limba tuturor.
„Privești în urmă, la munca ta, ca să vezi ce și cum să faci mai departe.”
Este vital să-ți pui în perspectivă munca și viața, nu atât pentru așa da-așa nu, cât pentru a înțelege cum?. În plus, în afară de informațiile și cunoștințele pe care le vei dobândi, privind lucrurile în ansamblu vei trăi multe emoții. Iar emoțiile sunt sursă de inspirație și înțelepciune. Așadar, nu-ți copia trecutul. Lasă sufletul să se inspire (și) din trecut pentru viitor, printr-o alchimie pe care numai el o știe.
Surse:
Annie Leibovitz – Facebook
Annie Leibovitz – Masterclass
Annie Leibovitz – Charlie Rose
Annie Leibovitz – TimesTalks
Annie Leibovitz – Time Magazine
Annie Leibovitz – 1993 Documentary
Annie Leibovitz – The Guardian
Annie Leibovitz – How to take a photograph
Sursă foto: Wikipedia, Felicia Luca