Aripile și rădăcinile Mihaelei Miroiu

Librăria Humanitas – Cișmigiu va găzdui, sâmbătă, 11 februarie, începând cu ora 17.00, lansarea cărții ”Aripi și rădăcini”, volum ce poartă semnătura Mihaelei Miroiu.

Volumul cuprinde și un interviu apărut în Revista CARIERE în martie 2019, pe care Mihaela Miroiu a avut amabilitatea să i-l acorde Danielei Palade Teodorescu, pe atunci Redactorul-șef al revistei.

Pentru că va fi și unul dintre vorbitorii evenimentului, am rugat-o pe Daniela să ne trimită o recenzie a cărții. Am primit, însă, un articol cu o mare încărcătură emoțională, în care Daniela a povestit despre cine este Mihaela Miroiu și de ce își merită pe deplin descrierea ”o femeie a timpului său”, dar și despre cum a cunoscut-o și ce influență a avut asupra ei ca om, ca femeie, ca jurnalist.

Aripi și rădăcini

Cartea „Aripi și rădăcini” adună la un loc cele mai relevante apariții publice ale profesoarei universitare și scriitoarei Mihaela Miroiu din ultimele decenii, cele în care vocea dumneaei a ajuns de la una abia băgată în seamă, acceptată cu condescendență în mediile academice, la o voce puternică, urmată de multe persoane care o consideră un om al timpului său. Sau, mai corect, o femeie a timpului său.

Reținerile, controversele, contestările, negările, ridiculizările – sau cum am spune azi „hate-ul” – s-au ținut lanț în toată această lungă perioadă în care profesoara Mihaela Miroiu s-a încăpățânat să vorbească deschis, cu argumente academice, despre feminism, ca fiind partea lipsă a umanismului clasic. Un act de haiducie intelectuală într-o societate profund patriarhală, care trata cu superioritate intelectuală și dispreț „aiureala asta infamă precum feminismul”. Dacă la începutul anilor `90 era sfătuită să nu se mai facă de râs spunând că e feministă și că e totuși o femeie deșteaptă care se poate realiza intelectual prin ceea ce face în mediul academic și că mai bine renunță la aiureala asta inutilă, care nu-i face cinste, acum lucrurile au devenit mult mai des puse pe tapet, sunt mult mai (cu curaj) dezbătute, deseori cu rafinamente de nuanță, și chiar și cei mai conservatori măcar nu își permit să mai conteste cu vehemență și aroganță.

Mihaelei Miroiu îi datorăm imens că a coborât din turnul de fildeș al intelectualului și a adus în cultura populară valorile feminismului, explicate logic, cu concretețe și finalitate ușor de priceput de către oricine, dar mai ales cu empatie, cu compasiune, cu înțelegerea fără de care nu poți mișca ceva în sufletul omului, astfel încât în mintea lui să se producă un declic care să-i trezească acel „AHA!”.

Despre masteratul de gen pe care profesoara Mihaela Miroiu îl începuse la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării am auzit prima dată prin 1999-2000, de la o colegă din redacția revistei Avantaje. Deși lucram pentru o revistă adresată femeilor, recunosc că nu am rezonat din prima cu ideea acestui tip de studii. Eram și eu prinsă în capcana aceea în care multe femei rămân agățate spunându-și cu o fandoseală superioară „vai, dar eu sunt feminină, încurajez promovarea feminității, de ce aș alege să fiu feministă?!” sau amăgindu-se cochet că cel mai grozav compliment pe care l-au primit a fost „wow, gândești ca un bărbat!” – suprema validare pentru o femeie.

Apoi am ascultat-o la o conferință în care se dezbăteau tot felul de propuneri de politici publice destinate femeilor – genul de adunare cu discursuri pompoase, de regulă citite de pe hârtie, în limbajul de lemn consacrat – „se va face”, „se va demara”, „s-a constatat”, „se vor lua măsuri” etc. Când a venit rândul intervenției doamnei Miroiu, s-a făcut liniște și toată lumea și-a ridicat privirea (nu din smartphone, că nu erau pe-atunci) să o urmărească. Auzeam prima dată despre faptul că zonele eminamente feminine (educația, sănătatea, cultura) rămân cel mai prost plătite, voit pauperizate, mult în urma celor masculinizate. Că ritmul foarte încet cu care la țară se implementează rețelele de canalizare vine din asocierea necesarului de apă cu treburile gospodăriei, aflate preponderent în grija femeilor. De aici și faptul că nu e o prioritate să ușurăm viața celor care zilnic gătesc, spală, îngrijesc, grădinăresc. Doar de milenii e treaba lor să se ocupe de asta și să se descurce cum pot, așa cum au făcut-o și înaintașele lor. Degeaba citisem cărți, făcusem două facultăți, trăisem o copilărie întreagă la țară – nimeni nu îmi deschisese mintea asupra unei realități pe care o trăiam, de altfel, zilnic, și de care eram nemulțumiți. A fost declicul major care m-a îndemnat să citesc, să caut, să aflu mai mult despre acest feminism la care lumea strâmba superior din nas.

Și ce lume grozavă mi s-a deschis! Una din care aveam să aflu că toate privilegiile de care mă bucuram – dreptul la educație, la vot, dreptul de a face alegeri în viața personală și profesională, dreptul de a avea o carieră, o afacere, dreptul de a avea acces la sănătatea reproducerii și multe altele – nu erau de când lumea, ci de maxim 100-150 de ani, că au fost câștigate cu mari sacrificii și că pot fi pierdute ușor. Că pentru aceste privilegii, care nu au picat din cer, au existat femei curajoase care și-au pus în joc reputația, economiile, libertatea sau chiar viața.

Dincolo de declicul intelectual și de vigilența civică pe care ți le (re)activează cărțile/interviurile/postările în Social Media ale Mihaelei Miroiu – e remarcabilă extraordinara căldură, înțelegere, duioșie și compasiune cu care ea spune ceea ce spune. Am declarat în nenumărate rânduri și reiau și aici – doamna profesoară mi-a deschis inima și mi-a îmblânzit sufletul așa cum o tonă de cărți și o duzină de profesori nu au reușit să o facă. Și sunt multe persoane care susțin public acest lucru – fie discipoli studenți sau doctoranzi, fie jurnaliști, scriitori ori formatori de opinie, fie urmăritorii din Social Media – sunt oameni cărora li le luminează fața când pomenesc de ea în urma experiențelor jurnalistice sau a interacțiunilor sociale de mai mare durată.

Eu una nu am simțit niciodată superioritate, condescendență, ironie sau critică, deși au fost momente când ignoranța mea le-ar fi meritat din plin.

E mult drag de oameni în tot ce scrie Mihaela Miroiu. E multă conținere și cuprindere, și solidaritate, și susținere. Și umor – uneori duios, solidar, complice, reconciliant, alteori neputincios, consternat, gen „haz de necaz”, că la câtă strâmbătate există, nici nu mai știi cum să reacționezi.

E o maternă abordare, plină de grijă discretă și învăluitoare, fără să fie nicicum cicălitoare. Și o vigilență civică, o privire ca de laser, construită tot din a ieși în întâmpinarea unor nevoi de care poate nici tu nu știai. „Neprețuitele femei” a apărut, deloc întâmplător, în viața mea în perioada în care se țesea primul meu episod de maternitate. A fost parte majoră din reconcilierea cu latura mea feminină, cu mama și înaintașele mele, care a netezit calea venirii pe lume a fiicei mele. La câțiva ani a urmat și cartea colectivă care vorbea despre experiența primei nașteri, o premieră editorială în domeniu, la care am contribuit, împreună cu alte 19 femei din perioade istorice diferite, toate povestind experiența primei nașteri. „Nașterea. Istorii trăite” a fost un bun exercițiu de solidaritate feminină pentru care sunt profund recunoscătoare.

Întâlnirile noastre jurnalistice au fost numeroase și sunt o norocoasă că ne-am intersectat în diverse medii – și pentru revista Avantaje, și pentru Revista CARIERE, în scris, dar și pentru platforme video precum Elita României și Feminism For Real. De fiecare dată altfel, pe o diversitate de teme pe care le-am explorat împreună cu mintea deschisă, fără văicăreli, ci cu multă disponibilitate în a găsi soluții și atitudini de viață care să ne fie de folos în lumea asta incertă, volatilă, ambiguă și plină de turbulențe.

Am vorbit despre învățare continuă, despre leadership feminin, toleranță, diversitate, incluziune, eco-feminism (aici am declanșat o mulțime de AHA-uri!), îmbătrânire activă, etică, violență domestică, egalitate de gen și de șanse, femicidul din perioada comunistă, misoginismul bărbaților, dar și al femeilor, misandrie, politici publice, libertate, moralitate, victimizare, despre educație de calitate pe vremea când, profesoară de filosofie fiind, era nevoită să predea creativ această materie unor elevi care acasă aveau doar două cărți – Mersul Trenurilor și Cartea de telefoane.

Mihaela Miroiu e una dintre puținele persoane publice care a vorbit deschis despre experiența personală a depresiei, a cancerului, la ceva timp după ieșirea din negura încercărilor, tocmai din dorința de a trage un semnal de alarmă asupra unor situații de viață considerate tabuuri sociale și profesionale, deși incidența crescândă a acestora e departe de a ne invita să adoptăm politica struțului de a ne băga capul în nisip.

Decizia de a ieși în agora social media cu postări care i-au adus pe Facebook zeci de mii de urmăritori a fost una inspirată, pentru ca opiniile sale să ajungă la firul ierbii. Fie că vorbește despre Sîncraiul ei de Hunedoara, acest Holy Graal al copilăriei sale, despre Hunedoara prieteniei pe viață cu colegele de școală, despre tihna orașului pe care l-a ales de câțiva ani să îi fie acasă (Normalstadt- adică Sibiu), despre oamenii buni pe care îi întâlnește, despre cultura cu care se hrănește, despre credința care o înalță, despre călătoriile sale de care se bucură acum, la retragerea din viața profesională impusă, despre strâmbătatea lumii politice și alte derapaje care o revoltă.

Simpla enumerare a titlurilor interviurilor din această carte vă poate da o idee despre unde poate duce o conversație cu Mihaela Miroiu – „Fețele patriarhatului”, „Căsătoriile lungi sunt divorțuri ratate”, „Le cerem bărbaților mai multă empatie decât au și le explicăm prea puțin ce vrem”, „Je chante avec toi, liberte!”, „Despre dependențe și dragoste, limite și disperare cu femeia care și-a asumat să nu trișeze”, „Suferim de sindromul hemoragiei legislative”, „Femeilor din România li se datorează reașezarea justiției, crearea sentimentului că marile furturi se mai și plătesc”, „Familia tradițională? Iisus nu spune nimic pe această temă. Ne sunt mai dragi cutumele decât oamenii”, „În primul rând ești umanist, apoi feminist”, „Feminismul este și trebuie să fie și o ofertă creativă, nu doar contestatară”, „Talibanizarea și patologia socială. De ce și pe cine urâm? Ce e sexomarxismul?”, „Abia aștept să nu mai fie nevoie să fiu feministă”, „Misoginii care se simt puternici doar dacă umilesc femeile”.

O să vă placă și dezinvoltura cu care scrie într-o limbă română extrem de plastică, plină de creativitate. Mi-au rămas în minte „misecuvenism”, „cripto-servitoare”, „lez-maternitate”, „feminitive” etc.

Iar la final, într-o notă foarte personală, am să-i împărtășesc o observație – că de fiecare dată când văd un film cu Judi Dench, mă gândesc la ea. Chiar dacă la prima vedere nu e o asemănare fizică evidentă, farmecul acestei actrițe, cuceritoare prin inteligența ei ascuțită, înțelepciunea profundă, lipsa de ifose, autenticitatea ei, căldura, tandrețea și generozitatea care trec dincolo de sticla ecranului mă duc cu gândul la Mihaela Miroiu. Au același zâmbet duios, profund, complice, uman, cald învăluitor și etern cuceritor.