Camelia Csiki: Cariera de a fi om

Am ajuns sa ne cunoastem datorita unei mari fapte de omenie al carei erou ati fost. Cine sunteti de fapt, Camelia Csiki?

Sunt ziarist, lucrez in presa scrisa din 1996, desi am inceput sa scriu din 1994. Am ajuns ziarist probabil din intamplare, fara sa fi visat sau dorit asta.

De ce "din intamplare"?

Pentru ca initial, dupa ce am terminat liceul, am dat la facultatea de Filologie, in Bucuresti. Ca toti adolescentii, voiam sa fiu departe de parinti. In primul an nu am intrat. Asta a fost o prima lectie a vietii. Aveam 18 ani si mi se parea ca nu e normal sa depind in continuare de ai mei. M-am angajat ca invatator suplinitor. In al doilea an, am intrat la facultate, de data aceasta in Brasov. Nu am mai facut filologie, ci drept.

Va doreati sa deveniti avocat?

Imi placea dreptul, ma vedeam pledand, ca avocat… Am facut facultatea la seral, pentru ca eram deja dependenta de salariu. Practic, de la 18 ani nu le-am mai cerut bani parintilor mei. Pentru ca salariul era foarte mic, am cautat si alte colaborari. De exemplu, am fost fotomodel la o firma, la care am facut un catalog pentru Sere Codlea. Din 1994, am inceput sa colaborez la revista "Top Magazin".

Cat timp ati ramas la catedra?

Am fost patru ani invatatoare si studenta, in paralel. Cu copiii, am avut mari satisfactii. Predam la o scoala langa Brasov, intr-o comuna. Copiii veneau din familii foarte sarace; eu i-am invatat sa se spele si alte lucruri elementare de viata. Eram un model pentru ei. Povesteau parintii lor ca acasa, fetele se machiau sau isi faceau unghiile ca sa fie ca mine. Eram foarte apropiata de ei, imi scriau scrisori in care mi se adresau pe nume, Camelia.

A fost o perioada grea din viata dv.?

In ultimii ani de studiu, incepusem colaborarea cu "Top Magazin". Aveam un program foarte incarcat: ma trezeam dimineata la ora 6, pana la ora 12 eram la scoala, la ora 13 ma duceam la revista, unde faceam traduceri si dadeam mici texte sau mai luam interviuri. Dupa-amiaza, mergeam la facultate, ajungeam acasa seara pe la ora 9-10. Nu eram obligata sa ma duc zi de zi la "Top Magazin", aveam destul timp sa-mi fac materialele, dar imi placea. Cand redactia a ramas fara secretara, am facut secretariat si contabilitate primara, fiind in acelasi timp, editor. Nu-mi placea sa stau opt ore la birou cu ochii in dosare. Voiam sa fac altceva. O fosta colega de liceu, ziarista, m-a sfatuit sa incerc sa ma angajez la cotidianul "Buna ziua, Brasov". M-am dus acolo. Mi s-a spus sa merg pe teren sa aduc doua stiri. Nu avea nimeni timp sa-mi explice ce am de facut. A doua si a treia zi s-a intamplat acelasi lucru: "Du-te pe teren si adu o stire!". Astfel am intrat in perioada de proba, care a durat in jur de o luna de zile. Mai mult am furat meseria, nu a stat cineva sa ma invete. La inceput, am facut tot ce face un ziarist de teren: lansari de carte, casete, social etc. Pentru ca eram studenta la Drept, m-am ocupat de tot ce avea legatura cu justitia. Am devenit reporter de investigatii. Imi placea ce fac, mai ales ca se imbina cu ceea ce am invatat. Cand am terminat facultatea, meseria de jurnalist devenise deja un viciu. In loc sa dau examen pentru a deveni avocat, am dat examen pentru postul de corespondent local la Evenimentul zilei. In 1998, am fost angajata. Formarea mea atunci a inceput.

In ce consta munca dv.?

Trebuia sa stiu si sa semnalez tot ce se intampla in judet, sa surprind stirile cele mai importante din toate domeniile. Intre timp, imi dadusem impreuna cu ceilalti colegi demisia de la "Buna ziua, Brasov", din cauza influentei politicii in activitatea redactionala. Asa ca lucram doar pentru "Evenimentul zilei". Apoi, am facut parte din echipa care a creat "Monitorul de Brasov", adica scoala de presa, colegi noi… Era o publicatie orientata spre oameni. In fiecare caz, cautam sa aflam ce se afla in spate, la ce institutii putem apela pentru solutionarea problemei. Am mers mai departe cu ambele publicatii, pentru ca asa puteam sa ajut mai multa lume. Consider ca puterea pe care o avem ca ziaristi o putem folosi pentru a face bine.

Sunteti o luptatoare, vreti sa faceti dreptate in lume?

Desi este mult spus, imi place sa descopar adevarul sau sa fac dreptate. De obicei, cand e vorba de mine, nu ma lupt asa de aprig. Insa, cand am avut cazul altcuiva pe mana, m-am dus pana la capat. Adolescenta fiind, incepeam foarte multe lucruri si nu le duceam la bun sfarsit. Intr-o zi, m-am trezit si am inteles ca n-o sa am credibilitate ca om, daca mai continuu asa. Mi-am impus sa duc pana la capat lucrurile. Asa s-a intamplat si cu Lucica Bunghez.

Cum ati ajuns sa o cunoasteti pe Lucica Bunghez?

In septembrie 2002, Cristina Craciunescu, colega de la o televiziune mi-a povestit cazul Lucicai. Sotul acesteia fusese la ei, cerand sa se faca o stire despre sotia lui, care are o tumoare gigantica, in speranta ca va gasi un medic din strainatate dispus sa o opereze, dupa ce medicii romani refuzasera. Televiziunea respectiva nu a avut voie sa arate pe post tumoarea Lucicai. In aceste conditii, Cristina mi-a cerut ajutorul, tocmai pentru ca stia ca eu avusesem deja in atentie diverse cazuri sociale si chiar reusisem sa rezolv cate ceva, avand sustinerea colegilor de la Monitorul, cu care am facut mai multe campanii sociale. Am sunat-o pe Lucica Bunghez. Era foarte dezamagita pentru ca se lasase filmata si nu aparusera imaginile cu tumoarea pe post. Nu voia sa ma primeasca. Am insistat, am vorbit foarte mult cu ea la telefon, i-am promis, fara sa ma bazez pe ceva, ca o voi ajuta.

V-a primit pana la urma?

Da, am fost cu fotoreporterul la ea. O cheama ca pe mama mea. Ne-a povestit viata ei: boala se numeste neurofibromatoza; tumoarea a fost la inceput o pata, care dupa nasterea fiului sau a inceput sa creasca, pana a ajuns la aproape 80 de kg. Fusese la mai multi medici romani, avea un diagnostic, dar fiind o boala rara in Romania, nimeni nu-i recomandase operatia, pana in anul 2000. Specialistii romani de chirurgie plastica contraindicau o interventie chirurgicala. Facuse doar tratament. In 2000, un doctor din Bucuresti a incercat sa-i extirpe tumoarea, in mai multe etape. A taiat sapte cm, care insemnasera tot atatea luni de spital si de suferinta. Dupa un timp, cand se pregatea sa se intoarca la urmatoarea operatie, medicul a anuntat-o ca nu mai continua, pentru ca e prea riscant din cauza inimii. Intre 2000 si 2002, ea a continuat sa spere, sa caute medici care sa aiba curajul sa o opereze, sa-si trimita dosarul la directiile de sanatate din tara. I-am facut fotografii, am venit in redactie, n-am vorbit vreo ora nici eu, nici fotograful. Eram coplesiti: tristete, groaza, mirare…

Cand ati intalnit-o, in ce faza era?

Se retrasese intr-un univers care putea sa o accepte asa cum este. Nu iesise de doi ani din casa, statea doar in acel pat, se deplasa doar cu ajutorul sotului sau al fiului ei. Tumoarea cantarea atunci 70 de kg. Era hotarata sa se opereze, dar intelesese ca acest lucru nu-l poate face un medic roman. Am publicat primul articol si imaginea tumorii, trecand peste orice interdictii. Imediat, am inceput sa primim telefoane, mesaje din strainatate. Mi-a scris o brasoveanca stabilita in Anglia, Klementina Balint Egan. Ne-a mai scris si un ziarist din Germania si un medic stabilit la New York. Lucica a preferat Anglia. Klementina vorbise deja la un spital din Oxford cu sectie de neurofibromatoza. Am inceput o corespondenta cu acel spital. Am trimis toate analizele Lucicai. Un medic de acolo ne-a spus ca exista sanse sa o opereze gratuit. Tratamentul ar fi trebuit platit, 12 mii de lire sterline.

Cum ati facut rost de bani?

Am facut dosar la Ministerul Sanatatii, a fost respins. Am initiat insa o campanie de strangere de bani. Au raspuns foarte multi brasoveni. In aproape doua luni am strans banii necesari. Apoi a urmat birocratia cu actele si problema transportului cu avionul. Din cauza tumorii, Lucica nu putea sta pe bancheta obisnuita. Trebuiau scoase 10 scaune din avion, pentru o targa speciala. Am gasit intelegere la Tarom, care i-a si transportat gratuit, in urma unui acord cu Ministerul Sanatatii, pe ea si pe fiul ei. Doar eu am plecat pe banii redactiei. Orice demers al meu catre institutiile cu care am colaborat era insotit de dosarul Lucicai. Ca sa obtinem viza pentru Marea Britanie, Ministerul Sanatatii trebuia sa ne dea un inscris ca pacienta poate fi operata doar acolo. A fost o intreaga poveste si cu obtinerea acestei hartii, pana la urma am reusit.

Ce s-a intamplat in Anglia?

Au consultat-o diversi medici, au facut tot felul de investigatii. Au venit chiar si de la cartea recordurilor medicale s-o vada. Chirurgul s-ar fi incumetat sa o opereze, dar nu a gasit un anestezist si un cardiolog dispusi sa riste. Operatia urma sa dureze multe ore si era greu sa o tina in viata atata timp. Lucica si-ar fi dorit sa fie operata atunci: "De doi ani stau numai in pat. Asta nu mai e viata! Vreau ori sa scap de tumoare, ori sa mor!". Sansele de supravietuire erau doar de un an, din cauza complicatiilor.

V-ati intors in tara…

Eram foarte necajiti. Se cheltuisera aproape toti banii. Sperantele si forta veneau tot de la Lucica. Ea mi-a dat puterea sa lupt. Incepusem discutiile cu Dinu Gangure, un medic roman din NewYork, care aflase ca mai exista un caz similar in America: o femeie cu o tumoare de 91 de kg, operata de o echipa condusa de celebrul chirurg Mc Kay Mc Kinnon. Dinu a luat legatura cu chirurgul american care a cerut toate analizele Lucicai. I le-am trimis si ne-a raspuns ca o poate opera. Am inceput demersurile. Trebuia sa asiguram costurile tratamentului, de 600 de mii de dolari. Ministerul nu a vrut sa ne dea banii acestia. Mc Kinnon a obtinut de la Universitatea din Chicago o reducere la jumatate a pretului. Discovery s-a oferit sa plateasca drumul Lucicai. Iar am facut dosar la minister, iar n-am primit nimic. A venit vara, toata lumea a plecat in concediu, chiar si eu. Chirurgul american nu intelegea ce se intampla aici, de ce nu se face nimic. In final, a intrebat daca Lucica ar fi de acord ca el sa vina sa o opereze in Romania. Cerea sa i se asigure deplasarea, un spital si aparatura necesara operatiei, in valoare de doar 10 mii de dolari. Din cauza schimbarilor din minister, operatia s-a amanat pana in decembrie. Profesor doctor Ioan Lascar urma sa conduca echipa romana.

Ce s-a petrecut, pana la urma?

Au venit doi medici americani. Mc Kinnon nu a mai luat nici un ban de la Ministerul Sanatatii. A venit cu o geanta imensa de ustensile. Morningstar Entertainment a suportat transportul si cazarea echipei americane. Operatia a avut loc. Abia atunci, la sfarsit, am plans. Dr. profesor Ioan Lascar i-a facut mai multe operatii, constand in grefe de piele, pe locul ramas gol dupa extirparea tumorii, care au reusit. Lucica este foarte bine si in curand se va reintoarce in Brasov. A trecut printr-un cosmar, care, in sfarsit, s-a incheiat. Sunt fericita ca l-am cunoscut pe Mc Kinnon, e un medic si un om extraordinar: el i-a adus cadouri si ciocolata Lucicai. I-am multumit mult, in numele tuturor celor care au fost alaturi de Lucica si de mine, in acest demers.

Cum a decurs viata dv. in tot acest timp?

Am scris in continuare articole pentru Lucica, mi-am vazut mai departe de viata: anchete, reportaje… sub asaltul celor care imi cereau ajutorul si printre invitatiile in diverse locuri pentru a vorbi despre caz. Nimic din ceea ce am facut nu a fost pentru bani, desi sunt acuzata ca mi-am luat partea mea. Doar colegii mei poate ma privesc un pic altfel, ca pe un exemplu, pentru felul cum am actionat in aceasta situatie. Sunt sigura ca oricare dintre ei ar fi facut la fel. Ma bucur daca sunt un exemplu pozitiv.

Ce mai faceti in afara de jurnalism?

Am putini prieteni apropiati, pentru ca nu prea am timp liber. Mi-e dor sa fac lucruri simple. Mi-e dor sa am grija de mine. Imi place sa ma duc in tarile calde, precum pasarile. Am un prieten cu care impartasesc multe pasiuni comune: istoria, calatoriile. Prin activitatea pe care o desfasoara, ca si mine, simt ca prietenul meu vrea sa schimbe putin din aceasta lume dura.