Ce are Anthony Hopkins în telefonul lui și poți avea și tu în al tău?
Cu puțin înainte ca Anthony Hopkins să împlinească 80 de ani, Jimmy Kimmel l-a întrebat: „Ce sfat ne-ai putea da, după toți anii aceștia pe care i-ai petrecut pe Pământ? Ce crezi că ar trebuie să știm, dar poate am trecut cu vederea? De ce ar fi bine să ținem seama, mai presus de toate?”.
Anthony Hopkins a răspuns prompt:
„Trebuie să mergi înainte. Să nu renunți niciodată. Ne punem tot felul de întrebări și auzim mereu în minte vocile celor care ne criticau și ne descurajau când eram mici. Trebuie să nu le dăm atenție, să nu le luăm în seamă, trebuie să trecem peste toate. În telefon am o fotografie cu mine, când eram mic. Adeseori mă uit la fotografia aceea și-mi spun: „Hai, că ne-am descurcat bine, copile!”. Viața e grea, dar trebuie să te ridici din pat în fiecare dimineață și să treci la treabă. Trebuie să mergi mai departe!”
Să creadă Anthony Hopkins că s-a descurcat bine pentru că a câștigat mulți bani și multe premii? Mă îndoiesc. Dacă ar fi fost așa, probabil că s-ar fi privit pe sine ținând în mînă premiul Oscar. Anthony Hopkins are măsura unei vieți bine trăite. Copilul de atunci îi dă buna măsură a viselor împlinite acum. Adultul de acum dă buna măsură a temerilor copilului de atunci. Fiecare vârstă se vede mai clar prin prisma celeilalte.
Pentru Anthony Hopkins, viața continuă să fie o chestiune de încredere și curaj, de conștiință de sine și putere. El continuă să învețe și să se inspire din temerile și din visele copilului. Și are smerenia și prezența de spirit de a se întoarce la esența lucrurilor, prețuind ce a făcut bine și învățând din cum a depășit obstacole.
Privește în ochii copilului care ai fost. Ce vrei să îi spui?
Ce știi acum și nu știai atunci? Ce îi spui copilului de atunci despre încredere, iubire, cinism, furie, acceptare, înțelegere, indiferență, dezaprobare, îndrumare, inspirație, critică, zâmbet, echilibru, entuziasm, speranță, teamă. Ce altceva i-ai mai spune? Despre ce ați mai vorbi? Ce ți-ar spune el ție?
Ești omul de care aveai nevoie când erai tânăr?
Este o întrebare pe care o adresez multora dintre cei cu care stau de vorbă: Chuck Edward, Matthew K. Cross, Chris Nel, Andrei Cepoi, John Florescu, Radu Afrim.
Este o întrebare de (auto)responsabilizare, de trezire a conștiinței de sine, de chemare la prezență și la dăruire. Ca oameni, vrem să trăim într-o lume mai bună. Ca profesioniști, vrem performanță și talente. Când e vorba de talente, le căutăm, le recrutăm, le achiziționăm, vrem să le păstrăm. Dar știm și să le vedem, să le creștem, să le formăm? Suntem cu toții formatorii realității în care trăim și împreună construim viitorul. Este o îndatorire socio-economică și o răspundere umană pe care trebuie să ne-o asumăm.
Reacțiile la această întrebare sunt diverse – oamenii devin entuziasmați, intrigați, meditativi, emoționați, curioși, bucuroși, afectuoși. Diverse sunt și răspunsurile.
John Florescu răspunde: „Aș spune că da. Știu să ascult, sunt un om erudit, am experiență de viață. Împărtășesc și altora ce am învățat și punctez care cred eu că sunt căile de urmat și care cred că sunt cele ce ar trebui evitate. Dar tind să judec prea repede, adeseori, și nu cred că asta este o „calitate“ pe care aș fi căutat-o la un mentor, când eram tânăr.”
Radu Afrim răspunde: „Frumoasă întrebare. În următoarea piesă pe care o s-o scriu eu, am s-o bag în gura unui personaj. Aștept să văd ce răspunde el și după aia îți scriu răspunsul prin SMS.”
Matthew Cross răspunde: „Da, sunt omul de care aveam nevoie când eram tânăr. În aceeași măsură în care am fost și tânărul de care am nevoie acum.”