Condiţia artistului din România, în era globalizării, cu Alexander Hausvater

Alexander Hausvater crede că rolul culturii în lume se diminuează ca importanţă. În timp ce soarbe uşor contemplativ din cafea, tristeţea acestui fapt se transformă în revoltă. Odata cu el şi cafeaua reverberează în ceaşcă. “Aşa am ajuns noi oamenii, asemeni acestei ceşti de cafea. Ne revoltăm, dacă mai avem cu ce să ne revoltăm şi nu am murit între timp, dar nu ieşim din cercul ceştii. Nu ne explorăm artistul ce se naşte în noi, rămănem în noi şi apoi ne apărăm cercul”, subliniază Hausvater în timp ce nu oboseşte gesticulând.

Regizorul Huasvater este în esenţă un artist-fenomen al teatrului lumii

Spectacolele lui sunt întâlniri cu viaţa, care modifică profund conştiinţa actorilor şi provoacă publicul la un exerciţiu sincer al libertăţii. Intense, curajoase, vizionare, montările sale vorbesc despre ce se întâmplă aici şi acum, în noi şi în societate, fie că este vorba despre punerea în scenă a Decameronului ori a unui text contemporan. Sunt acute şi necesare. Şi, mai ales, împlinesc rostul teatrului, aşa cum Hausvater îl înţelege, cel de a-l scoate pe om din inerţia sa şi de a-l transforma într-o „fiinţă care articulează” şi care poartă în ea frumuseţea şi degradarea întregii lumi.

În 1959, Alexander Hausvater a părăsit România, împreună cu părinţii săi, stabilindu-se, până în 1967, în Israel – „ţara începuturilor”, şi unde a absolvit Universitatea din Tel Aviv. La Dublin, unde a urmat cursuri de scriere dramatică a debutat în 1971 ca regizor cu spectacolul "Năzdrăvanul Occidentului" de John Millington Synge. În Canada, ţara ca un „fenomen profund, pur şi sălbatic”, a regizat peste 150 de spectacole, în toate părţile ţării, provocând mereu, şocând, inventând şi neliniştind. "Procesul" lui Kafka, spre exemplu, a fost montat în birourile Primăriei din Winnipeg.

Este profesor, povestitor de teatru şi mentor al artiştilor în devenire, prin cursuri şi ateliere susţinute la: Universitatea Quebec, Şcoala Naţională de Teatru, Colegiul St. Hyacinthe, Univeritatea McGill, Universitatea Concordia din Montreal, Universitatea Laval, Conservatorul de Artă Dramatică, Polyvalente Baldwyn Cartier, din Quebec, Universitatea Ottawa, Universitatea Winnipeg, Universitatea Ann Arbor, din Michigan şi Institutul Lunacearski, din Moscova.

Pentru Hausvater experienţa înseamnă legitimitate. Hausvater consideră că teatrul românesc este mort, iar binomul actori/spectatori are mult de suferit din prisma autosuficienţei. O astfel de privire sumbră asupra teatrului din România este mai mult o revoltă decât o anatemă aruncată din resentimente. “Nu mai putem controla schimbarea ce are loc în lume, dar putem schimba modul în care ne atinge pe fiecare dintre noi, fiorul unui sărut dintre doi iubiţi nu se poate compara cu un emoticon pe telefon ”, explică Hausvater.

Un om egal un artist

Fiecare om s-a născut artist, colportând de-a lungul vieții această propensiune către artă, către frumos. Spectacolul ”Familie de artiști” al Teatrului Nottara a fost ales din prisma acestei credințe. “Omul s-a născut artist de la începuturi. Cuvântul om era Adam în ebraică, astfel Adam înseamnă om. Tot în ebraică primul om era numit Golem, adică cineva născut într-un anumit scop. Acel scop era viața reprezentată, nu viața trăită așa că fiecare om se naște pentru a-și exprima scenariul lui, muzica lui, culorile lui. Fiecare om este un artist deoarece arta lui este arta trăirii. Un om se îmbracă într-un anumit fel pentru anumite evenimente. Omul vorbește diferit în diverse situații, ca la teatru. Cu mama vorbești într-un fel, cu gagica în alt fel, cu patronul altfel și tot așa”, explică Hausvater.

În opinia sa, utilizăm și exhibăm expresii teatrale în viața de zi cu zi fără să știm sau fără să conştientizăm ceea ce facem, iar acest lucru este o mare greșeală, când în România de astăzi dispare teatrul de amatori, cea mai importantă formă de teatru în care omul își joacă viața.

“Ideea că fiecare om este un artist este legată de exprimarea actului trăirii. Astfel nu este făcută de un profesionist, ci de fiecare om care la un moment dat își exprimă un eveniment, o întâlnire din viața lui. Actul artistic este probabil actul cel mai profund și cel mai de rutină al omului. Numai că, încet, încet, cu concertul societății moderne, am devenit experți și dăm această specializare de ”artist” numai unui grup de oameni. Acest lucru este absolut ridicol”, povesteşte Hausvater.

Cine este artist să se scoale în picioare!

Pentru regizorul canadian de origine română Alexander Hausvater, revolta nu se limitează doar la stat şi instituţiile sale. Miezul revoltei, centrul revoluţiei culturale este în altă parte! “Cum dom’le ești artist doar pentru că ai fost la şcoală trei ani cu profesori absenți de la catedră sau absenți din viața reală, practică nu ai, restanțele de la şcoală devin restanțe în viață, și tu ești artist. Artist nu înseamnă că ești actor la Teatrul Nottara. Artistul înseamnă acea persoană care a devenit om, care și-a realizat potențialul lui uman. Care e bun, e profund, e frumos! Care tânjeşte să comunice cu alți oameni. Eu recunosc un artist prin profunzimea actului trăirii. Nu poți să fii un artist bun fără să fii om bun! Punct! Nici nu te gândi că există așa ceva!”, apreciază Hausvater.

”Spectacolul nu se consumă, ajunge sub epiderma ta”

Spectacolul trebuie să te facă să gândești din nou la lucruri importante din viața ta. Discutând pe marginea acestui aspect începi să realizezi că noi, oamenii, am început viața iubind o femeie şi un bărbat și acea femeie și acel bărbat ne-au învățat dragostea, ne-au citit o poezie, ne-au povestit nuvele, trăiri, evenimente istorice sau atemporale.

“Și noi îi iubim pe acești doi părinți, necontând dacă sunt buni meșeriași sau dacă sunt oameni buni. Nu! Noi îi iubim și iubirea noastră pentru ei e permanentă, e eternă, exact ca iubirea artistului pentru arta pe care o practică. Așa că sunt lucruri pe care spectacolul trebuie să ți le ofere și să te facă să te gândești la viața ta. ”Familie cu artiști” nu este un spectacol de consum, de râs grobian cum se obișnuiește pe aici sau de zâmbete deşertice, prea goale de conținut. De asemenea, eu nu vreau un verdict la spectacolul meu. Asta faci la restaurant, la o cafenea, unde vrei tu”, susţine regizorul.

“Spectacolul acesta nu îl consumi, el trebuie să intre sub epiderma ta și să răspundă la întrebarea ta, pe care o ascunzi în tumultul tău irațional și nu vrei să o scoți la suprafață. Trebuie să-ţi gășesti artistul ca să faci acest lucru și familia poate fi un bun pretext să te cauți pe tine. Singurătatea doar împinge artistul, nu-l eclozează. Trebuie să căutăm întrebări, nu răspunsuri. Cine spune că are răspunsuriri este un mincinos. Eu am numai întrebări la vârsta mea”, subliniază Hausvater.

Lacrimile creației sunt eterne!

Remuneraţia unui artist mereu a reprezentat o problemă. Vechiul discurs:”Pentru bani sau pentru artă?”, creează mai multe nebuloase şi crize decât soluţionează problema de fond. Avem nevoie de bani, dar avem nevoie şi de artă care să nu fie un produs exclusiv comercial care frizează kitschul sau neoriginalul.

“De multe ori mă gândeam ce artist extraordinar este acesta sau acesta, dar el nu avea legătură cu arta. Spre exemplu am admirat un sticlar care făcea pahare la Murano lângă Veneția. Am stat o zi întreagă în spatele lui să observ cum făcea el acolo un pahar. Și ce mândrie era pe el cu paharul acesta. Când mi-a arătat creația sa, paharul din mână, abia făcut, era ud cu lacrimile lui. Acesta este un artist. Banii pe care îi lua pe pahar nu aveau nici o legătură cu recompensa, cu ce îi ieșea lui din aceasta. Aici vorbim doar despre necesitatea creației”, evocă Hausvater.

Acesta consideră că omul este născut om prin magia unei competiții, amintind în acelaşi timp că pentru fiecare om sunt alți zeci de mii de oameni nenăscuți. “Sperma tatălui tău putea să-ți fabrice încă 30.000 de surori și de frați. Doar tu te-ai născut dincolo de un număr enorm de alte vieți potențiale. Ce face artistul din tine cu gândul acesta? Spectacolul poate să ridice întrebarea ”De ce omule într-o țară ca asta, unde cultura era predominantă și foarte importantă, bugetul de la cultură este ciunțit. Toată lumea din politică se bate să nu cadă cu mandatul la Ministerul Culturii. De ce aici și aproape peste tot prin lume, cultura este ultimul loc? De ce această tendință?”, se întreabă Hausvater.

Regizorul nu evită să-şi amintească de timpul când era foarte importantă cultura, mai precis atunci când nu erau telefoane mobile, iar oamenii comunicau mai bine, n-aveau calculatoare, dar vorbeau aceeași limbă. În opinia regizorului, în această perioadă limba era mai intrigantă. “Rămâne un punct de discuție care este legat de cei care fac cultura astăzi, despre cei care spun răspicat că sunt oamenii culturii și nu vânzători de iluzii. Cultura este numai când ai bani să publici o carte sau să faci un spectacol. Păi atunci ce fel de artist este acesta? Van Gogh nu a vândut nici un tablou în viața lui! A trăit cum a trăit, dar asta este!“, precizează Hausvater.

”Creația în stradă nu este imitația realității de stradă”

Hausvater spune că este un produs al anilor 70-80 din America de Nord, din Canada, o perioadă în care oamenii de cultură nu mai vroiau să facă cultură în galerii de artă, muzee, teatre sau alte spații convenționale. Aceasta era revolta lor! Mergeau acolo unde era viață, în stradă, în parc peste tot. Atunci nu exista specializarea spectatorului.

“Creația în stradă este unicată. Creația în stradă nu este imitația realității de stradă, ci este o alternativă, este o altă posibilitate, este un vis nerealizat. Nu mă interesează viața de stradă, aia o trăim în stradă. Urăsc filmele și teatrele care imită firescul din stradă”, menţionează regizorul.

Actorul român prin comparaţie cu cel european are o mare problemă

Actorul român termină o şcoală de trei ani şi nu practică meseria, se limitează la cunoştinţele acumulate în şcoală şi doar atât. El nu repetă, el este legat doar de spectacol. Sunt evoluţii vizibile de la această înremenire a actorilor din România, dar eforturile trebuie să fie mai consistente. “Violonistul vine acasă şi patru ore pe zi el mai practică vioara după ce vine de la repetiţie. Vara trecută am făcut la Bistriţa o tabără de actori de toate vârstele. Am vrut să-i introduc în mediul de acolo, să trăiască lângă un lac câteva zile cu puţină hrană sau deloc. Am observat o evoluţie reală de la zi la zi a trăirii artistice. Mi-a plăcut enorm!”, îşi aminteşte Hausvater.

Tot ce faci pe scenă trebuie să explorezi în afara scenei

Regizorul canadian de originie română subliniază faptul că actorul român, de la momentul şcolii la momentul pensionării, a făcut doar spectacole, în detrimental frecventării unor ateliere sau alte școli de teatru. “Actorul român nu are cultura riscului. Nu ştie cum este să fie forţat să mergi în India sau într-un azil de bătrâni sau de nebuni. Să vadă exact cum trăiesc aceşti oameni. Partea de investigare, de cercetare, lipseşte. Eu nu cred în cuvântul numit talent. Eu cred în personalitatea individului de care omul are grijă. La baza lui, actorul român este mai înzestrat decât actorii din alte ţări. Ce faci până la urmă cu tine?“, se întreabă consternat Hausvater.

“Tot ce faci pe scenă trebuie să explorezi în afara scenei. Nu trebuie să înţelegi intelectual ce face ală! Cercetarea naturii meseriei este înlocuită de rutina unui gând imperativ: “Fă piesa!”, apreciază Hasuvater.
Aştepţi pensia! La teatru!?

Hausvater nu evită să ridice întrebări mai grele pentru actorul român şi pentru teatrul românesc în ansamblul său. “Astăzi cu dinamica comunicării, cu era digitală într-o continuă abruptă expansiune mai comunicăm la fel? Ne mişcăm la fel, vorbim al fel ca acum 10 ani? Nu! Păi şi investigaţia ta, curiozitatea cui o laşi. Aştepţi pensia! Teatrele ar trebui să aibă un laborator propriu care să cerceteze astfel de lucruri, unde actorul să fie încurajat să facă ateliere şi multe altele. Totul vine de la sine! Majoritatea actorilor cu care lucrez în alte ţări sunt înnebuniţi după cercetare. Căutarea improvizaţiei este absentă. De ce nu se duce cineva la un poliţist să-i spună:”Alo domnule pot să stau şi eu trei luni cu dumneata. Voi sta aici și te voi observa nu deranjez cu nimic!”. Nici gând de aşa ceva în România!”, explică regizorul.

În teatru nu există :”nu pot”, există doar limitare

În opinia lui Hausvater limitarea este un duşman de elită pentru actori la nivel global. Potenţialul nostrum este obnubilat de limitele noaştre pe care de multe ori le creem în mod voluntar sau le întreţinem în mod involuntar.

“Când un actor îmi oferă pe scenă doar 30% din potenţialul lui survine o tristeţe incomensurabilă deoarece el trebuie să-şi valorifice potenţialul, să scoată din necunoscut ceva cunoscut doar lui sau chiar ceva necunoscut şi pentru el. Tu poţi să-mi spui până mâine că nu ai nevoie să scrii cu piciorul. Eu spun că ai potenţialul de a scrie şi cu piciorul. Nu trebuie să-ţi pierzi mâna să utilizezi piciorul! Află! Există o bogăţie de lucuri care sunt în tine și care zac necunoscute. Unii mor cu ele şi este şi mai trist!”, concluzionează Alexander Hausvater.