Cristian Presură, omul de ştiinţă care povesteşte fizica

Pentru mulţi, fizica pare mai aproape de alchimia medievală decât de viaţa de zi cu zi. Laserul de la Măgurele sau „particula lui Dumnezeu” de la CERN sună ca nişte poveşti, un fel de SF pe care nişte oameni inteligenţi îl trag înspre realitate. Suntem fascinaţi de Hawking şi de Einstein şi încântaţi de câte ori elevii români ne aduc în ţară medalii de la olimpiadele internaţionale de fizică, chiar dacă cei mai mulţi dintre noi nu ne mai amintim decât de „Evrika!” lui Arhimede sau de mărul lui Newton. Cristian Presură este şi el un astfel de om, dar unul care are în plus umor şi deschidere spre lumea „profanilor”.

Cristian a plecat în Olanda în 1997, cu o bursă Erasmus, pe când era în ultimul an la Facultatea de Fizică. Şi-a continuat studiile acolo, şi-a luat doctoratul şi a publicat mai multe lucrări în reviste de specialitate, aşa că nu i-a fost greu să-şi găsească apoi de lucru, tot în Olanda.

Înainte de a face Fizică absolvise Facultatea de Electrotehnică şi lucrase deja la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. „M-am angajat la Institutul din Măgurele cu ajutorul academicianului Voicu Lupei, pe atunci şef de laborator. Avea nevoie de un inginer care să repare nişte instalaţii învechite şi eu mi-am încercat norocul. I-am spus însă, sincer, că vreau să urmez Fizica, la zi. L-am rugat să mă lase să merg la cursuri, pentru că Institutul era lângă Facultate. M-a înţeles şi m-a pus într-un grup în care se făceau multe ture de noapte. După o astfel de tură aveam două zile libere. Am văzut însă repede că ingineria nu este chemarea mea, atunci când am scurtcircuitat instalaţia pe care o reparam. Atunci a căzut curentul electric pe toată platforma de fizică de la Măgurele şi nu o dată, ci de două ori!”

Alesese Electrotehnica pentru că tatăl său era electrician „şi s-ar fi mândrit cu un băiat inginer care să-i urmeze meseria”. În copilărie îşi aminteşte că îl fascinau stelele, mai ales în vacanţele petrecute la ţară, iar în liceu citea cărţi de popularizare a ştiinţei. Cu toate acestea, a rămas de două ori corigent, pentru că se certa cu profesorul, pe care îl considera „învechit”.

Decizia de a urma cea de-a doua facultate a luat-o după citirea unei cărţi. „După trei ani de facultate, mi-am întors faţa nu către realitatea cotidiană, ci către cea a naturii, atunci când profesorul meu, Alexandru Nicolae, mi-a pus în braţe Fizica Modernă, de Richard Feynman. Visam electroni, ecuațiile lui Maxwell, unde, câmpuri etc. Aşa că m-am decis să urmez Fizica, după ce am terminat Electrotehnica”. Era la începutul anilor ’90, o perioadă de mari schimbări şi oportunităţi în România. „Erau unii colegi care au ştiut să facă bani, alţii politică, eu am rămas cu pasiunea pentru potecile munţilor, dragostea de muzică, poezie, carte, prieteni. Nu mi-am făcut planuri, pentru că eram imatur. Am fost un copil până când m-am căsătorit. Eram rupt de realităţile practice ale României, atât înainte de ’89, cât şi după”.

INVENTATOR AL CEASULUI CARE MĂSOARĂ OPTIC PULSUL

Fizica l-a pus totuşi în mişcare, iar mişcarea l-a dus tocmai în Olanda. „Din cel de-al doilea an de facultate, cercetătorul Voicu Lupei şi soţia sa m-au ajutat să mă implic în proiecte de cercetare a laserelor. Dacă în primii ani reparam instalaţii sau creşteam cristale, în al treilea, citeam articole şi făceam calcule. În străinătate am plecat cu o bursă de la Facultatea de Fizică”. Aşa a ajuns Cristian la Universitatea din Groningen. Integrarea în sistemul de educaţie olandez nu i s-a părut dificilă. „Pentru mine şi pentru românii care au ajuns în Olanda nu a fost greu. Am avut toţi o puternică bază matematică. Înţelegeam ecuaţiile, trebuia doar să învăţăm butoanele aparatelor de măsură. Profesorii nu difereau mult de cei pe care i-am avut la Facultatea de Fizică din Bucureşti. Laboratorul lor nu era cu mult diferit de cel al domnului Lupei, de la Măgurele. Poate doar abundenţa de fonduri şi de materiale, care e de înţeles, să fi fost o diferenţă reală. Formulele lui Maxwell însă erau la fel ca în România”.

Şi-a susţinut doctoratul în 2003, cu o teză despre investigarea cu metode optice a sistemelor în care electronii sunt corelați cuantic unul cu celălalt. A publicat lucrări în reviste de specialitate, precum Science, Physical Review Letter și Physical Review B. În timpul doctoratului a colaborat cu Anthony James Leggett, câștigător al premiului Nobel. Cristian Presură spune că și anul acesta va publica o lucrare împreună cu Leggett, pe baza măsurătorilor făcute în timpul doctoratului.

Așadar, când şi-a căutat un job avea deja un dosar consistent care să-l recomande. „Am trimis o scrisoare de solicitare, iar divizia de cercetare a companiei Philips a răspuns pozitiv. Au contat lucrările pe care le-am publicat până atunci, precum şi interviul personal. Tata îmi spunea, când eram copil: dacă îţi ştii meseria, îţi găseşti un loc, pentru că lumea recunoaşte asta.”

S-a specializat în domeniul senzorilor medicali, iar în anul 2009 a făcut o primă demonstraţie a unui ceas care măsura optic pulsul. Nu a reuşit să convingă însă divizia de sănătate a companiei să producă ceasul, iar invenţia a stat la păstrare o vreme, până când, în 2011, o altă companie s-a arătat interesată de invenţie şi a plătit costurile de dezvoltare necesare. Aşa încât, în 2012, primul ceas cu puls optic şi-a făcut apariţia pe piaţă. „Astăzi, aproape toate ceasurile inteligente au, pe spatele lor, un astfel de senzor optic cu luminiţe verzi”, precizează Cristian.

Deşi lucrează în domeniul fizicii aplicate a senzorilor, cercetătorul este interesat mai ales de fizica fundamentală, deși spune că aceasta a „îngheţat” în urmă cu 50 de ani. „În afară de câteva lucruri – materie şi energie întunecată, masa neutrinului – toate ecuaţiile de azi au fost finalizate în anii ’60. Tot ceea ce facem acum este să verificăm acele ecuaţii, inclusiv aşa-zisa „particulă a lui Dumnezeu”. Avansurile tehnologice pe care le trăim cu ochii noştri azi (CD-ul, internetul, telefonul mobil etc.) nu sunt decât aplicaţii ale fizicii fundamentale. Aplicaţii spectaculoase, ce e drept, şi utile, dar rămân aplicaţii.”

ROMÂNIA, CODAȘA U.E. LA FONDURI PENTRU CERCETARE

Despre fizică nu auzi prea des în presa mainstream. Anunțarea câștigătorilor de la Nobel e un astfel de prilej, dar și atunci atenția se îndreaptă mai degrabă către militanții pentru pace, către scriitori, economiști sau cercetători în științele vieții. Cu toate acestea, un fizician ar trebui să-și considere meseria drept cea mai importantă din lume, spune Cristian Presură. „Îi admir pe colegii mei fizicieni atunci când recunosc în ei dorul de depărtările interstelare. Ăsta e primul lucru: să crezi că a fi fizician înseamnă a avea cea mai importantă meserie din lume, că este ştiinţa fundamentală, cea care ne descoperă secretele lumii în care trăim. Dacă ești fizician, atunci descoperi secretele puse de Creator în atomii lumii materiale.”

Dacă vrei să descoperi aceste legi, îţi mai trebuie două calităţi: să îţi placă să scrii şi să citeşti ecuaţii (limbajul lumii materiale) şi să ai capacitatea de a corela fenomene aparent disparate (de aici îţi vin ideile), precizează Cristian. „Cariera ţi-o construieşti natural, dacă visezi la ecuaţii şi fenomene. Dacă nu îţi ajung banii în ţară, ai liber la orice laborator din lume, comunitatea fizicienilor nu cunoaşte graniţe sau discriminare. Plecarea din ţară, pentru un doctorat sau postdoctorat, este mereu utilă. Unele ţări chiar o impun. În Olanda, de exemplu, nu poţi deveni profesor universitar dacă nu ai cel puţin doi ani de experienţă într-o universitate din afara ţării.” În accepțiunea sa, vârful unei cariere este obţinerea premiului Nobel. „Nici măcar anii nu m-au convins că în viaţă drumul contează, nu ţinta. Cumva, pentru mine, laureaţii premiului Nobel au luat locul sfinţilor din calendarul ortodox al bunicii.”

În România însă, cercetarea rămâne un domeniu în suferinţă, în ciuda unor proiecte precum laserul de la Măgurele. În continuare statul alocă doar 0,38% din PIB acestui domeniu, cel mai puțin din U.E. (unde procentul ajunge și la 3%), iar un proiect legislativ precum scutirea de la impozitare a cercetătorilor este privit cu scepticism. E prea puţin, spun sindicatele din sector. Dincolo de promisiunile politicienilor, Cristian Presură spune că cel mai mare câştig al cercetării româneşti a fost reîntoarcerea în ţară a unor colegi. „Experienţa unui doctorat în străinătate le-a schimbat lor structura şi a revigorat sistemul. Din păcate, cercetarea românească mai are un drum lung pentru a fi competitivă cu cea vestică. Există multe locuri în care ea nu este activă, oamenii merg la serviciu doar pentru salariu. În altele, cercetarea este denaturată, de exemplu, prin plagiate. Asociaţia Ad Astra a cercetătorilor români (din care fac parte) a militat întotdeauna pentru o evaluare corectă a proiectelor şi o repartizare de fonduri pe baza rezultatelor obiective. Cercetarea românească face însă parte din societatea românească şi de aceea suferă, de multe ori, de aceleaşi probleme.”

ŞTIINŢĂ PENTRU TOŢI

Cristian Presură nu este doar cercetător, ci și scriitor și militant voluntar pentru răspândirea cunoașterii științifice în rândul publicului larg. Cărțile i-au marcat evoluția profesională, iar de când i-a apărut, în 2014, volumul Fizica Povestită și el devine un influențator al altora. „Ideea a fost în mine de la terminarea facultăţii. A trebuit să învăţ fizică zece ani şi apoi am avut nevoie de încă zece ca să scriu cartea. Am făcut asta în timpul nopţii, pentru a nu interfera cu serviciul sau familia.” Spune că reacțiile stârnite au fost pozitive, dar, fiind o carte de fizică, numărul cititorilor e limitat. Acum cartea este în curs de traducere şi ar urma să apară în limba engleză în 2017.

Planurile editoriale ale lui Cristian Presură nu se opresc aici. Știe deja titlurile viitoarelor sale cărţi, iar prima dintre ele ar urma să apară chiar anul acesta. Se va numi Ce este lumea? şi va aborda probleme din fizica înconjurătoare, relevante pentru înţelegerea lumii în care trăim. Ar urma Ce este lumea cuantică? şi Ce suntem noi? „În cea de-a treia lucrare voi aborda problema creierului şi a conştiinţei: unde suntem ascunşi noi, printre atomii neuronilor?”

Tot pentru a face ştiinţa mai accesibilă a înfiinţat asociaţia „Ştiinţa pentru toţi”. Prin intermediul acesteia organizează cursuri pentru publicul larg din România, experimente pentru copii şi face accesibile cărţile celor care nu şi le permit. „Ne bazăm pe voluntari şi pe donații. Momentan, am folosit fondurile primite pentru a organiza prezentări deschise publicului larg şi a împărţi gratis cărţi de ştiinţă.” Susținerea acestor activități a fost unul dintre motivele pentru care anul trecut, de exemplu, a revenit de șapte ori în țară.

Cristian crede că experienţa voluntariatului este una dintre lecţiile pe care românii ar trebui să le înveţe de la olandezi. „Părinţii olandezi au o chestie în plus faţă de cei români: munca de voluntariat. Eu apreciez mult asta, pentru că societatea olandeză se bazează din greu pe ei. Fără această muncă voluntară nu ar fi fost posibile orele suplimentare de muzică, cele de sport, de cultură sau de cunoaştere a naturii. Cele mai multe activităţi extraşcolare sunt realizate prin efortul suplimentar şi voluntar al părinţilor sau pensionarilor. Acum, voluntariatul meu este pentru iubitorii de ştiinţă din România. Îmi place să sper că nici la pensie nu voi ateriza în faţa televizorului, ci în grupuri de copii, pe care să îi învăţ câte ceva din ce am învăţat eu, în schimbul zâmbetului lor sincer.”

Până să ajungă acolo, are de crescut propriii copii. Are trei, dar spune că se ocupă de ei soția sa, mai ales. „Eu le verific notele şi, dacă sunt scăzute la vreo materie, îi ajut la teme. Asta însă este doar o zecime din educaţia lor, cum ştie orice părinte. Dacă ar fi după mine, restul de 90% ar fi doar joacă, glume, filme, sport. Nu le corectez atitudinea, nu îi verific la spălatul pe dinţi, de aceea nu cred că sunt tatăl-model.” În școlile din Olanda, spre deosebire de România, se pune mai mult accent pe experimente de laborator, făcute în grupuri de copii. „Ca oriunde însă impactul cel mai mare asupra elevilor îl au profesorii şi talentul lor. Eu le spun tuturor copiilor să îşi urmeze inima. Viaţa e prea scurtă că să faci ceea ce nu îţi place. Dacă văd că unui copil îi place fizica, atunci îl susţin, pentru că aici poate găsi bucurii dincolo de cele ale prieteniei, familiei, televizorului sau sportului.” Cristian Presură intenționează să se întoarcă în România, împreună cu soția sa, „odată ce copiii sunt pe picioarele lor”. „Dacă suntem doar noi, cred că putem câştiga bani suficienţi pentru pâinea zilnică, nu ne dorim nimic mai mult. Problema reală este, desigur, când sunt copiii gata? Am învăţat, pe propria piele, că nu există o graniţă fixă şi că, poate, nu vor fi gata niciodată! Dilema va fi atunci mare.