Cum scoți teatrul din instituție și implici publicul? De vorbă cu regizoarea galeză Rhiannon White

Regizoarea galeză Rhiannon White crede că în artă e nevoie de mai mult leadership participativ și co-creare alături de comunități.

Rhiannon White este cofondatoarea și co-directoarea artistică a Common/Wealth, o companie de teatru din Țara Galilor, premiată pentru spectacole cu miză socio-politică, realizate în spații neconvenționale. Rhiannon și colega sa, Evie Manning, au creat compania ca răspuns la teatrele tradiționale în care, de cele mai multe ori, nu și-au găsit locul.

Printre spectacolele lor se numără Our Glass House, montat într-o casă nefolosită. Textul e creat din mărturii ale victimelor violenței domestice, iar spectatorii se pot plimba liberi prin mai multe camere, urmărind povești diferite. Un alt spectacol, Peaceophobia, vorbește despre experiențele a trei bărbați pakistanezi într-o lume în care respingerea religiei musulmane e în creștere.

În martie, Rhiannon a fost în București, unde a vorbit la The Power of Storytelling, o conferință care explorează puterea poveștilor de a produce transformări personale și sociale. Ulterior a găzduit în București un workshop pentru artiști, activiști și jurnaliști, în care a transmis valorile Common/Wealth și a vorbit despre importanța implicării publicului în artă și creării unei legături strânse cu comunitatea. Workshopul a avut loc la Teatrul Masca, singurul teatru de cartier din București, care își propune la rândul său să deservească nevoile comunității din Militari (dar nu numai) și prin spectacole, dar și prin alte activități civice.

Am stat de vorbă cu Rhiannon pentru a înțelege de ce e important ca teatrul să fie făcut și împreună cu publicul și de ce e important să împărtășim aceleași valori și viziune cu cei a căror lume vrem să o arătăm.

De ce e importantă arta creată împreună cu publicul?

Primul lucru pe care l-aș spune e că este despre relevanță, și prin asta vreau să spun de fapt că mă interesează ca arta să fie în serviciul oamenilor, la fel de utilă ca sistemul educațional sau cel medical. Unde e locul artei și al teatrului în viețile oamenilor?

Cred că comunitățile cu care lucrez sunt adeseori ținute deoparte sau li se plantează ideea să nu gândească dincolo de circumstanțele lor sau că ar exista alte posibilități pentru ele. Și mă interesează ce se întâmplă odată ce descui aceste posibilități și îndrăznești să visezi.

Am văzut îndeaproape puterea a ce înseamnă să colaborezi cu publicul sau cu comunități, iar ei devin cei mai importanți susținători și ambasadori ai tăi. În același timp, și teatrul e o industrie ușor pe moarte. Pentru mulți oameni, teatrul nici nu face parte din viața lor, dar e important să creăm aceste spații împreună ca să spunem și să ascultăm povești, să chestionăm lumea în care trăim.

Având în vedere poziționarea ta față de teatrul tradițional și instituțional, de ce crezi că e important să se iasă din aceste spații și să devină mai accesibil pentru toată lumea?

În primul rând, aș zice că aceste instituții ne aparțin și ar trebui să ne amintim asta pentru că sunt instituții publice pe care noi le finanțăm și noi suntem publicul. Din punct de vedere istoric, teatrele au fost o casă a elitelor și a artelor elitiste, iar în aceste spații uneori e dificil să simți că aparții. Un exemplu foarte simplu e iubitul nepoatei mele.

Lucram cu el la un spectacol, el doar ce ieșise de la închisoare. Adora să se afle în clădirea teatrului, îmi spunea cât de mult îi plăcea că oamenii puteau fi ei înșiși, că toți se simțeau cumva liberi. La acea vreme, avea probabil 23 de ani, nu mai fusese în astfel de spații și se bucura să petreacă timp în asemenea locuri și să fie cu alți artiști.

Când a dat să plece, a observat că o femeie a căzut de pe scaunul unei mașini și a alergat să o ajute, ca ea să-l acuze apoi că a încercat s-o tâlhărească. Deci doar din cauza a cum arăta și cum era îmbrăcat s-a presupus că nu putea fi acolo ca profesionist sau spectator, ci ca să fure.

Deci, cred că uneori e despre cât de greu e să simți că aparții în astfel de locuri. Pentru că de ce te-ai duce sau întoarce într-un loc în care te simți judecat în felul ăsta? De ce te-ai pune într-o astfel de postură?

Apoi, un alt lucru care mi se pare interesant e ideea de a revendica spațiile și clădirile, de a le transforma într-o altă lume. Din punct de vedere istoric, cartierul din care provin nu a avut niciodată un teatru. Chiar și așa, dacă faci un spectacol despre ceva foarte specific, cum ar fi spectacolul pe care l-am făcut despre violența domestică și l-am pus în scenă într-o casă, casa devine la rândul ei un personaj în sine, iar publicul poate avea o perspectivă mult mai diferită decât dacă montam spectacolul într-un teatru. Pentru că a auzi niște pași la etaj sau pe cineva care lovește pereții e o experiență mai apropiată a cuiva care locuiește într-un mediu de violență domestică.

Pornind de la procese și cum ele sunt o componentă importantă în munca ta, cum ai integrat asta ca parte în stilul tău de leadership?

Părinții lui Evie erau punkiști, iar acest ethos a venit dintr-o perioadă specifică, atunci când în Marea Britanie creștea zona de underground și rave-uri, odată cu sentimentul că totul e posibil. Situându-ne la marginea acestor mișcări, am învățat multe din acea perioadă.

În același timp, lucrând în teatru, ne gândeam că zona asta de elită și public elitist e ciudată. Ne întrebam: cum facem să aducem aceste două realități împreună? Și ce se întâmplă dacă nu mai aștepți permisiunea cuiva, dacă îți aduci toți prietenii și faceți ceva mișto împreună?

Și procesul e important. Credem în puterea lui de a transforma lucruri, mai ales dacă te gândești la călătoria în care pornești și la efectul de undă pe care îl poate avea în viețile oamenilor de zi cu zi. Ce se schimbă pentru oamenii care iau parte la procesul ăla? Cum poate deveni o moștenire mai mare?

Mă refer la construcția unui proces care să fie la fel de calitativ precum rezultatul. Mereu ne dorim ca rezultatul să fie la un standard de excelență, iar asta e important pentru că, uneori, noțiunea de „artă comunitară” poartă un înțeles peiorativ. Ca și cum nu ești suficient de bun. Vrem ca lucrurile să arate și să se simtă bine pentru cei implicați și nu numai, să fie de o calitate cât mai înaltă.

Cred că se aplică și în jurnalism: dacă scrii poveștile unor oameni dintr-o comunitate și iese ceva drăguț, dar fără profunzime, e OK doar pentru că nu contează așa mult. Dar cum faci să spui o poveste care contează, una care e și o formă de artă?

Urmează să publicați o carte despre munca voastră la Common/ Wealth, iar la final ați inclus și un manifest cu 12 principii. Explică‑mi câteva dintre ele.

Am vorbit despre proces și de ce e important, și asta se încadrează la „procesul e la fel de important precum forma”. Cred că este ușor să devii captiv în prejudecata de a sta unde ți-e locul în sistemele care ne înconjoară, iar teatrul e de asemenea un sistem. Dar dacă te oprești o secundă și te gândești – ia să dăm naibii la o parte aceste instituții și sisteme, și sentimente și să ne gândim cum am face diferit? Pentru noi, ăsta e un teren foarte fertil.

Avem o misiune și o viziune foarte clare și oferim multă putere liderilor informali pe care îi avem și le arătăm ce putem face cu această forță. Asta s-ar încadra la „nu aștepta să-ți dea cineva voie. Fă-o singur!”.

Și îmi place ideea de imaginație și de a crede că totul e posibil. Cred că dacă te poți elibera de ideea că anumite lucruri sau procese se fac într-un anumit fel sau că trebuie să respecți un anumit tipar, poate reușești să te eliberezi cu totul de această gândire și să crezi în visul tău de a construi ceva relevant.

CITEȘTE ȘI: Alexandra Badea: România are nevoie să iasă din această paradigmă învechită conform căreia nimic nu e posibil, suntem niște victime ale istoriei