Dan Perjovschi. Ce e dincolo de linie?

Lia Perjovschi este un artist conceptual, care face instalaţii complexe ce ţin de cercetare şi acumulare intelectuală. Arhive, time-line- uri, diagrame, mind maps. Ea s-a ocupat de „logica apariţiei” albumului Behind the line, pagină cu pagină. „De fiecare dată când citeşte o carte, face un rezumat sub forma unei diagrame, care devine obiect în expoziţia de artă. Lia lucrează cu time-line-uri, cronologii şi tot ea a avut grijă ca succesiunea din carte, fotografiile şi cercetările ei să curgă firesc.”

Dan nu are timp de sortări şi catalogări. Practica lui constă în a desena „direct pe arhitectură”. Modelul cel mai simplu e să deseneze pe pereţii albi, cu marker negru, sau pe pereţi negri, cu cretă. Sau pe ferestre. Aşa se face că nu el, ci mai degrabă tehnica în care lucrează a organizat felul în care apare în carte. Autorul albumului, David Crowley, şeful Catedrei de Critical Writing de la Royal College of Art din Londra, „i-a citit” pe ambii artişti într-un anume fel şi a alcătuit câte o prefaţă pentru fiecare, iar publisherul a ţinut cont de viziunea autorului când a organizat lucrarea.

Un comentator al realităţii

Dan şi Lia Perjovschi au intrat în şcoala de artă de la 10 ani, au făcut liceul şi facultatea de arte, în total vreo 12 ani de studii în domeniul artistic. Au căutat să se elibereze creativ de sistemul comunist, „represiv şi cenzurat” atât prin felul în care lucrau, cât şi prin locul unde alegeau să lucreze. „Lia făcea «performanţă» acasă, şi eu eram singurul vizitator cu aparatul foto.” Cândva, în 1988, Dan a împachetat pereţii apartamentului de la bloc, din Oradea, în hârtie şi i-a desenat. „Pe vremea aceea, în comunism, eram scoşi din istoria artei şi nu ştiam ce se întâmplă în lume. Nu puteam încadra ceea ce făceam noi ca pe o «instalaţie» sau «performanţă», experimentam.”

După schimbarea de regim, de cum a avut libertatea să spună ce vrea, Dan şi-a găsit un spaţiu de expresie mai interesant decât orice galerie – oricum, i se păreau toate plictisitoare – la Contrapunct, revista tinerilor scriitori. Ziarul i-a plăcut din totdeauna, ca materialitate, şi a început să facă ilustraţie alb-negru pentru articole. „Trebuia să translez textul în imagine şi aceea a fost un fel de şcoală pentru mine.” Pe urmă a fost invitat să facă ilustraţia pentru numărul aniversar (100) al Revistei 22 şi de atunci a rămas în redacţie.

În timp, pentru că i s-au oferit şi alte spaţii de lucru, din ce în ce mai mari, desenele au crescut şi au devenit mai radicale. Ceea ce desena în ziar şi ceea ce făcea prin galerii s-a unificat într-un stil. Linia a devenit mai groasă, mai aproape de graffiti. A început să deseneze „direct pe arhitectură” în 1995, iar primul proiect mai clar conturat a fost în 1999, la Bienala de la Veneţia, când a desenat direct pe podeaua pavilionului.

„Oamenii călcau peste desene şi începeau să se şteargă. Eu n-am intenţionat asta, dar, pentru că s-a întâmplat, am acceptat, şi la sfârşit mi s-a părut chiar interesant.” Tuturor li s-a părut interesant. Anul ăsta, nişte balerini refac cu corpul lor toată istoria Bienalelor de la Veneţia. „E un fel ieftin şi radical de a face artă. Aşa am făcut şi eu atunci. Ieftin, cu markerul – numai eu din Est îmi puteam permite.”

Succesul românului Perjovschi peste hotare a venit din aproape în aproape. Cineva l-a văzut la Bienala de la Veneţia că a desenat pe jos, şi patru ani mai târziu l-a invitat într-un show zicând: „Te-am văzut atunci, dar numai acum te-ai potrivit”. La show, l-a văzut Kasper König şi l-a invitat la el în muzeu. Acolo l-a văzut Charles Esche şi aşa a ajuns la Bienala de la Istanbul din 2005. Atunci l-a văzut cineva de la Museum of Modern Art din SUA şi tot aşa. „Te vede o dată şi încă o dată, şi încă o dată şi după trei vizionări te ia.”

Artă în spaţiul public

„Primul proiect masiv, de care am fost sigur că e «limba mea», a fost în 2003, în Germania.” În Germania, fostele mine de cocs au fost transformate în spaţii de expoziţie. La Essen, a desenat cu creta pe peretele unei mine, timp de patru luni. „Erau spaţii gigantice, aveau 9 pe 9 înălţime, numai pereţi negri. A trebuit să desenez brutal, pe peretele ăla negru, pe care nu poţi să faci fineţuri cu linia. Trebuia să fii foarte dur, foarte clar, ca să poţi comunica. A fost ca un pumn în faţă.” În 2005, a primit o cameră enormă la Muzeul Lwdvig din Köln, cel care adăposteşte cea mai mare colecţie de artă pop din afara Statelor Unite.

În 2007, la The Museum of Modern Art (MoMA), în SUA, a fost invitat să deseneze chiar în miezul muzeului, în holul central. Peretele pe care a lucrat urcă pe şase niveluri. A desenat timp de câteva zile, de faţă cu vizitatorii, comentariile sale grafice legate de contextul politic şi social, ca un fel de „performanţă”. „Am fost the monkey on the wall – maimuţa pe perete. Lumea se uita la mine în timp ce desenam. Poate nu atât ce, dar mai ales cum desenam a fost mai important.”

Până la Perjovschi, acolo fuseseră expuse picturile americanului CY Twombly, dar care se pierdeau în spaţiul gigant şi „ajungeau să arate ca nişte bombonici”. Proiectul lui Dan a „angajat spaţiul” şi, odată cu el, locul – altădată o sală de trecere „din lipsa de inspiraţie a curatorilor”. – a devenit „galerie”.

Dacă vă imaginaţi că se joacă, vă înşelaţi. Perjovschi nu desenează pereţii spontan, iar rezultatul e de obicei suma unor cercetări îndelungate pe carneţelele sale de notiţe. Aidoma unui jurnalist, Perjovschi nu are teme preexistente. Se documentează întâi şi, când începe să deseneze, găseşte un titlu de actualitate sub umbrela căruia comentează ce se întâmplă în lume. În SUA, a fost „What Happens to US?” – Ce se întâmplă cu noi (US adică Statele Unite). La Essen, chiar în momentul când desena, se petrecea invazia americană în Irak. Sub titlul „White Chalk, Dark Issues” el „comenta” războiul civilizaţiilor. „Asta împărţea lumea. Trebuia să te redefineşti: Ce înseamnă Vest, Occident, ce înseamnă lumea musulmană, ce înseamnă Celălalt… şi toate acestea deveniseră subiectul desenelor mele.”

Perjovschi se fereşte de eticheta activismului social şi se autodefineşte ca un „comentator intelectual al realităţii”. „Eu nu stau cu pancarta în prima linie, ca să o iau în freză. Sunt în dosul mulţimii şi desenez, şi pe poliţai, şi pe manifestant.” Chiar dacă practică o artă de atitudine, şi în ochii unora pare animat de un tezism neobosit, artistul afirmă că în perioada comunistă n-a fost un curajos. „Am găsit libertatea nu luptându-mă cu sistemul în piaţa publică, ci ascuns la mine acasă. Se chema «exil interior», «liber în propriul tău cap». Şi trebuie să remarc faptul că dintre marii artişti români, n-a fost niciunul curajos.” Are însă memoria vie şi e conştient că la Revoluţie nişte oameni au murit, ca, mai târziu, el să se poată căţăra pe perete. „Acum sunt ceva mai curajos, prin compensaţie.”

Temporalitate – perenitate

După 15 ani de desenat pe pereţii şi ferestrele muzeelor de artă din toată lumea, lui Perjovschi puţin îi pasă dacă publicul îi înţelege mesajul sau nu: „Se prinde cine vrea să se prindă”. De altfel, susţine că nu e nevoie să fii extrem de subtil, cunoscător într-ale artelor sau ancorat în contextul sociopolitic ca să poţi să îl „citeşti”. Îmi dă exemplul unui desen la care toată lumea râde, cu două perechi de blugi. „Perechea de blugi normală costă 50 de euro şi aia ruptă, costă 150. Cei rupţi sunt mai scumpi, pentru că sunt la modă. La asta toată lumea râde, pentru că ilustrează lumea globală în care trăim şi în care trendul dictează.”

Are desene la care „lumea râde” şi altele mai filosofice, dar care pe perete „se echilibrează.” Iar criticii, ca şi artiştii, sunt şi ei „unii mai buni şi mai puţini buni, unii ultrainteligenţi şi alţii banali. Cei ultrainteligenţi au găsit în ceea ce fac explicaţii pe care eu nu le aveam.”

Faptul că lucrările sale făcute cu markerul sunt relativ uşor de şters şi de înlocuit nu pare să-l deranjeze pe artist. De fapt, ideea „ştergerii a venit de la directorul Muzeului de Artă Modernă din Ljubljana, Zdenka Badovinac. „Asta face parte din proiect – se naşte şi dispare, moare. Distrugerea e tot o creaţie.”

Perjovschi a făcut din propriul tatuaj o lucrare celebră. În 1993, imediat după Mineriade, îşi imprimase numele ţării pe umăr şi a numit-o „Intervenţia- tatuaj România”. „Mă simţeam ca o vită marcată şi încercam să-mi redefinesc relaţia cu ţara unde m-am născut şi trăiesc”, declara el într-un interviu de presă. La zece ani distanţă, în 2003, cu ocazia expoziţiei „In der Schluchten des Balkans” (a curatorului René Block), când deja România intra în Europa, iar Perjovschi era un artist internaţional, îşi îndepărta tatuajul cu laser, în public. Antiperformanţa „Removing Romania” a fost prima formă de „ştergere”. „Prefer să dispar ca să mă pot reinventa. Mi-am găsit un teritoriu de libertate din absenţă”, se explică el.

Casa Liei şi a lui Dan de la Sibiu e, în sine, un spaţiu de artă. „Lia a construit acolo un atelier plin de cărţi – o instalaţie totală, un Muzeu al cunoaşterii –, şi eu locuiesc acolo. Au urmat acelaşi parcurs profesional, dar au răspunsuri diferite. „Lia e savantul, ea cercetează. Ea citeşte cărţi, eu ziare. Eu sunt cel cu actualitatea socială şi politică. Ea e cu teoria şi cu filosofia. Cam aşa ne completăm şi se vede şi în catalog.”

El caută în lumea de azi, aici şi acum să descopere tot universul, Lia se duce direct la Univers. „Cu Universul lucrează ea, cu stelele, cu ştiinţa, cu bosonul Higgins, cu genomul.”

Dan lucrează cu stereotipurile şi clişeele culturale. Dacă se duce în Japonia, desenează despre Japonia, Nagoya, Fukushima, dar şi despre ce se întâmplă în lume. Admite că îi ia timp până ajunge să înţeleagă specificitatea unei culturi, civilizaţii sau a unui oraş. „Sunt lucruri sofisticate chiar şi în oraşul acesta, trebuie să citeşti cărţi, să vorbeşti cu oamenii… durează. Orice lucrare sau expoziţie pe care o fac e unică în sensul în care eu nu voi repeta acelaşi desen în acelaşi loc.” Totodată, fiecare expoziţie e o retrospectivă, pentru că reface nişte desene care au fost făcute pe alte ziduri, pe alte meridiane, dar sunt încă relevante pentru momentul respectiv. Deşi n-a mai expus de ceva vreme în Germania, anul acesta Perjovschi revine. „Norocul e că în ultimii douăzeci de ani numai în Germania am făcut vreo 40 de expoziţii, în muzeele de artă, la Kunstverein Ulm (2010), în Kunsthalle Lingen (2011). Intrarea la Muzeul MARTa Herford din Germania, proiectat de arhitectul Frank Gehry – un perete de sticlă –, e desenată de mine. La douăzeci de minute de acolo, e oraşul Bielefeld, unde în iulie voi avea o expoziţie de grup şi nu departe, la treizeci de minute e Bochum, unde voi participa, în august, la Ruhrtriennale.”

„Mă las dus de evenimente şi întâmplări”

Perjovschi trăieşte din… neaşteptat. Desenează ceva pe peretele muzeului şi, dacă portarul vine şi îi face conversaţie, în funcţie de reacţia omului, modifică sau creează un alt desen. La Muzeul Lwdvig din Köln, în 2005, avea de desenat o sală enormă. Directorul muzeului de la vremea aceea, Kasper König, un fel de capo dei tutti capi în arta germană, era un tip cu foarte mult umor şi l-a invitat special să îi deseneze pereţii. „Oamenii veneau de la Picasso sau nu ştiu ce mari artişti şi intrau la mine în sală şi aveau un şoc existenţial. Şi atunci mi-am zis: Ce mişto ar fi ca desenele din sala asta să intre şi în restul muzeului. Şi l-am întrebat: «Mi-aţi da voie să piratez muzeul?» Şi el a zis «Da» şi i s-a părut şi amuzant. Şi am început să fac desenele prin muzeu, pe ici, pe colo, sub tablouri.”

A fost neaşteptat pentru artistul însuşi, obişnuit cu alt context, cel din România, unde, când propui ceva, de regulă ţi se răspunde: „Nu se poate!!! Celălalt, occidentalul îţi răspunde: „Ce tare, dă-i drumul!”

Trebuie să creezi un buzz în jurul tău

Perjovschi predă în universităţi şi, peste tot în lume, remarcă el, există un segment educativ conservator. Mai puţin în Germania, unde există o felie mai progresistă. Prin comparaţie, România rămâne conservatoare. „În general, cine nu e bun artist e profesor.” Îi atrag atenţia că şi el predă, ţine lecture-uri. „Nu sunt profesor, se apără el. Predau maximum o zi, fac workshop-uri. Mă duc la Nagoya (Japonia), ca să fac un workshop. Voi preda un Master Class la o şcoală de design din Belgia, în iarnă. Dar maximum trei săptămâni. Nu predau constant, pentru că nu am timp şi pentru că nu mă pot încărca de subiectivitatea altora. Eu fac împreună cu studenţii un proiect, şi ei învaţă făcând, aşa cum am învăţat şi eu.”

Ce se întâmplă în artă, e convins, se întâmplă şi în alte domenii. Şi, pe scurt, mesajul său pentru tineri e următorul: „Indiferent ce ai tu în cap, în paharul de bere şi indiferent ce familie ai, tu, omul din România, eşti în competiţie cu toată planeta. Dacă vrei să fii relevant planetar. Dacă vrei să fii relevant la Călăraşi, e treaba ta.“

Prima condiţie ca să ai ce arăta „e să produci”. „Trebuie să cunoşti tabla de şah pe care joci, să vezi ce reviste, ce galerie de artă, ce curator, ce alt artist, cine e în spatele lui, cine se leagă de ăla, să vezi harta pe care vei acţiona. Să vezi unde te potriveşti. Plecând de la harta din oraşul tău, ţara ta, Europa ta, lumea ta, vei afla că sunt mai multe hărţi. Trebuie să te poziţionezi undeva pe harta globală. Dacă eu vreau să merg de aici până acolo, trebuie să văd ce îmi trebuie până acolo şi ce piese sunt pe drum.” După 20 de ani de activitate, Lia şi Dan Perjovschi au primit în martie 2013, la Bruxelles, premiul Fundaţiei Culturale Europene „Prinţesa Margriet“, în valoare de 25.000 de euro. Le-a fost înmânat chiar de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Margriet a Olandei. Juriul i-a ales pe Lia şi Dan atât pentru rolul activ pe care arta lor l-a jucat în construirea unei comunităţi culturale în România de la sfârşitul anilor ’80 până astăzi, cât şi pentru relevanţa europeană şi impactul global al artei lor.

„Sensibilitatea, cea mai la modă marfă”

Perjovschi e convins că arta trebuie să iasă din spaţiul galeriilor în stradă. Arată spre vitrina Librăriei engleze spunând: „Vezi, sunt permanent 10 panouri aici pe care poţi să faci o expoziţie, cum am făcut şi eu; nu-mi cade ciocul să expun aici, după MoMA. Artiştii tineri trebuie să-şi caute locul unde să expună, să se adune în grup, pentru că „reuşeşti să expui mai uşor împreună decât singur”, să continuie să spună ce au de spus, să rafineze în funcţie de feedback. „Să fie hotărâţi – ceea ce spun eu poate să nu fie real – şi să aibă argumentele să mă contrazică. Să îşi creeze posibilităţi de a se dezvolta şi de a fi văzuţi. ”

E mai simplu pentru tinerii de azi, dacă te gândeşti că el a crescut fără cărţi şi fără viză. N-a putut circula, n-a avut niciun fel de album. Acum rafturile librăriilor sunt pline. „Tinerii sunt la un click distanţă de orice mare bibliotecă din lume. N-au nicio scuză, niciuna. În schimb, dacă îţi păstrezi curiozitatea, ai putere de muncă, studiezi şi ştii pe ce lume trăieşti, îţi găseşti ceva care e al tău, personal, interesant şi pentru restul, mai devreme sau mai târziu, vei răzbate. Toată lumea are nevoie de inteligenţă şi de creativitate. Sensibilitatea e cea mai la modă marfă, asta se vinde acum”, întăreşte el cu spusele teoreticianului Marius Babias, curator şi director al NBK (Neue Berliner Kunstverein).

Satisfacţia celor doi, Lia şi Dan Perjovschi, este că arta lor le-a fost biletul de călătorie prin lume. Pe vremuri, Lia se uita cu degetul pe hartă, şi pentru că nu puteau călători, făceau amândoi mail art – „singurul mod prin care puteam ieşi din România era printr-un plic”. „Noi am visat… Asta e o parte componentă din artă. Şi mai e ceva. Ştii ce mişto e când cineva te invită pentru calitatea pe care o ai? Şi eşti în Japonia sau în Finlanda, sau în Hong-Kong, şi vizitatorul râde şi se simte bine? Capacitatea şi creativitatea ta au relevanţă până şi acolo. Sunt artist, în primul rând. Dar ceva din partea asta, din felul în care mă uit la lume e de aici, n-am ce face.”

Nu mai suntem exotici

Îi place condiţia de artist european, dar n-are nimic împotrivă dacă îl considerăm român, că doar de-aceea şi-a tatuat România pe umăr. „Sunt şi român, şi sibian, şi transilvănean, şi de pe strada Pânzarilor, şi din Rahova.” E adevărat că dacă ar fi de ales între trei americani, doi francezi şi un român, curatorii îl aleg pe român „că e altfel”. Dar el desenează în engleză, nu în română şi nu despre România, ci … despre Tate Modern, despre UK… De altfel, nimeni în Occident nu te judecă după etnie. „Nici măcar nu mai sunt «exotic», sunt «exhausted». Cu asta toţi se identifică şi spun: Şi eu sunt aşa!” Faptul că vii din Est poate să fi fost o mare calitate atunci, imediat după Revoluţie: „Lumea a uitat ce mare simpatie a avut ţara asta. În ianuarie 1990, eram cea mai iubită ţară de pe Planetă, iar în iunie 1990, am devenit cea mai urâtă. N-am fost buni decât trei luni.” Admite că am avut gradul nostru de exotism, că el a avut norocul să prindă două din valurile de interes: o dată pentru Europa de Est, când a căzut Zidul Berlinului, şi încă o dată pentru Balcani, „când au început bătăliile, cafteala, măcelul din Iugoslavia, the ethnic cleansing…” „A existat interes şi am beneficiat de el, dar acum suntem după anul 2000, după eclipsa totală, exotismul nu mai e suficient. România exotică e azi Sri Lanka şi Thailanda. România e parte din Uniunea Europeană şi deja suntem extrem de plicticoşi, suntem gri. Nu mai e o calitate, nu mai poţi învinge prin exotism, ci doar prin muncă, prin extenuare.” Astăzi chiar trebuie să fii bun, să ai un limbaj internaţional, să ai ceva de spus tuturor: „În spaţiul internaţional intră culturi fascinante vizual – Chile, Mexic, Malaysia – pentru că nu eşti obişnuit cu ele, intră prin exotism, dar până şi alea… Trebuie să intre un malaezian care trăieşte la Paris, pentru că altfel n-are cum «traduce», decât dacă locuieşte acolo.” Sau un român ca Mircea Cantor. „El îşi permite să fie român, să expună covoare din Maramureş, fiindcă trăieşte la Paris. Dacă l-ai expune aici… Fiecare poziţionare de genul acesta are răspunderea ei. Eu nu merg pe românism, dar umorul meu şi faptul că pot să critic şi stânga, şi dreapta politică – vând.”

Deşi ar putea alege să trăiască oriunde în lume, soţii Perjovschi persistă în a locui în România: „E ca un statement. E ţara mea, mă simt bine aici. Nici eu, nici Lia n-am avut niciodată de gând s-o părăsim. Noi aici avem de lucrat, că în restul lumii, totul e făcut.”

Cine e Dan Perjovschi

Născut în 1961, la Sibiu, Dan Perjovschi este grafician, autor de performance şi ilustrator la Revista 22. A decorat pereţii celebrelor muzee Tate Modern din Londra şi MoMA din New York şi a expus la Paris, Amsterdam, Edinburgh, Liverpool, Frankfurt, Berlin, Seul, Köln, Veneţia, Moscova. Expoziţiile lui sunt influenţate de istoria, tradiţiile şi cultura locului în care expune. Artistul a primit premiul George Maciunas, în 2004, precum şi Henkel CEE Prize for Contemporary Drawing, în 2002, la Viena. Premiul Georges Maciunas i-a fost înmânat în 2004 de Rene Block, unul dintre cei mai cunoscuţi curatori din Germania, care în 1974 găzduia la New York o acţiune celebră a lui Joseph Beuys – I like America and America likes Me –, o performanţă two sided, în care artistul stătea într-o cameră, închis cu un coiot. René Block e apropiat de curentul avangardist Fluxus, iniţiat de Georges Maciunas. Premiul, decernat o dată la patru ani, nu e atât substanţial, cât prestigios, pentru că vine de la un tip extraordinar, precum René Block. În 2008, a fost ales de MoMA (Muzeul de Artă Modernă din Manhattan) să-i reprezinte imaginea într-un număr din The New York Times.

Articol preluat din Revista Cariere de iunie. Pentru detalii legate de abonare, click aici