Daniela Vișoianu: “Trebuie să știm ce fel de țară vrem să fim“

“Unde e România în geografia mondială, europeană a educației? De ce merg la școală copiii din România? Trebuie să știm ce fel de țară vrem să fim peste 50 de ani, ca să știm ce fel de școală este necesară acum copiilor”, este de părere Daniela Vișoianu, președinte al Federației Coaliția pentru Educație.

Daniela Vișoianu este nominalizată la Gala Revista CARIERE 2018 – Oameni care ne inspiră. România de mâine, la categoria „România Educată”. O puteți vota pe site-ul Galei: www. gala-cariere.ro.

***

Coaliția pentru Educație este o federație creată în 2015 de ONG-uri active în domeniu. Are ca misiune asumată coagularea energiilor și resurselor pentru împlinirea unei viziuni curajoase despre învățare în România. Federația a fost constituită de un nucleu de organizații neguvernamentale cu peste 10 ani de experiență în domeni. Și mii de beneficiari, pe diferite paliere ale educației, fie că este vorba despre preșcolari, elevi, studenți, educatori sau părinți.

“Am primit de la viață o curiozitate continuă și un infinit apetit pentru învățare. Îmi imaginez despre cei care stau puțin pe gânduri și acționează imediat, că ei duc lumea mai departe” spune Daniela Vișoianu, ca o declarație de credință pentru a învăța, a acumula și astfel a evolua. Cât de mult suntem noi românii capabili să evoluăm pe drumul învățării și ce putem face pentru a avea drumul acela sinuos al acelei Românii educate la care toți visăm, aflăm chiar de la Daniela Vișoianu. Care a acordat Revistei CARIERE un interviu, motivul fiind cel menționat mai sus și pe care ne face plăcere să îl repetăm: Daniela Vișoianu e nominalizată la Gala Revistei CARIERE 2018 – Oameni care ne inspiră. România de mâine, la categoria „România Educată”.

***

Daniela Vișoianu, apropo de vis și țară îndrăznesc să citez dintr-o postare a ta de pe blog care mi-a plăcut mult: “Visul acesta nu se cumpără cu bani, se cumpără cu alte vise și cu împlinirea nevoii de identitate. O țară mică și ghemuită așteaptă să crească mare și să fie purtată pe scăunele de brațe puse împreună de fiecare dintre noi…”. Ce crezi că trebuie rezolvat “de urgență“ în școala românească, în această “țară mică și ghemuită“?

Am două perspective. Cred că ne-ar ajuta pe toți să avem răspunsuri asemănătoare la marile întrebări: unde e România în geografia mondială, europeană a educației? De ce merg la școală copiii din România? Ce fel de țară vrem să fim peste 50 de ani, ca să știm ce fel de școală este necesară acum copiilor. Și cea de-a doua este alegerea de a face mai multă prevenție decât “serviciu de urgență”, în toate politicile publice din România.

Cât contează acum școala pe piața muncii?

Școala, în sensul cel mai larg, al învățării, contează ca niciodată – este singura valoare care practicată pe tot parcursul vieții te menține ocupat, îți oferă șansa schimbării a câteva profesii și poate zeci de locuri de muncă. Și va continua să fie „instituția” care ne va susține în căutarea permanentă de a avea sens, de a conta pentru noi și cei din jur.

Care credeți că este rolul profesorului în viața elevului din zilele noastre și în…viața învățământul românesc de acum? Nu poate fi o misiune imposibilă, nu?

Eu spun, repetat, mai ales atunci când reprezint „Coaliția pentru Educație”, că o școală este atât de bună pe cât sunt profesorii ei. Toate poveștile despre școală, despre cum ne-a devenit nouă dragă o anume disciplină, pe care poate am ales-o pentru cariera noastră, au în centru un profesor. PROFESORUL. Nimeni nu caută cu mai multă înfrigurare un model, decât micile minți în creștere, din clasele școlilor lumii. Și acestă „presiune” socială, uneori neconștientizată de profesori, le face misiunea foarte grea. Dar și, probabil, cea mai nobilă misiune din lume. Societatea românească merită să se întrebe, vreme de câteva secunde măcar – cum de nu a fost atentă și nu i-a ales pe cei mai buni dintre noi, să le dea „pe mână”, pe suflet, generații întregi de copii, viitorul țării. În opinia mea, profesorul este fereastra către visurile pe care nu ai avut curajul sau contextul să le visezi.

Care este amintirea dumneavoastră cea mai pregnantă de pe când erați elevă?

Oh, mi-a plăcut să învăț, să intru în teze și examene cu sentimentul că „știu tot”, că e momentul meu, în care nu pot lua decât zece. Nu mi s-a întâmplat de fiecare dată. Dar aș fi făcut orice să am mai mult timp să citesc. Am citit enorm, am citit noaptea, sub pătură, cu o lampă. Am citit diminețile, când învățam de după-amiază – mă trezeam de la 6.00, ca să am mai mult timp de citit. Am căpătat o mare viteză în a face treburile lăsate în casă, doar pentru a avea mai mult timp de citit.

O întrebare poate banală: Dacă ați fi Ministrul Educației în România care ar fi primul lucru pe care l-ați aplica?

Întrebarea nu este banală, cred că mulți dintre noi se gândesc la soluții, din nevoia de a investi cu încredere „sistemul”. Aș face astfel încât cei mai buni profesori să lucreze cu cei mai vulnerabili copii și aș susține în mod special pe educatoarele și învățătoarele din România (în toate formele – formare inițială, continuă, salarizare, condiții de lucru). În paralel, aș încuraja reorganizarea rețelei școlare, prin recompensarea soluțiilor locale, nu prin constrângerile finanțării per elev.

Care credeți că ar trebui să fie lecția principală pentru viață, pentru educație, pe care ar trebui să o învețe părinții, laolaltă cu copiii lor?

Fiecare copil are locul lui în lume. Al lui. Viața nu este o competiție școlară infinită, cu unii care ajung pe locul doi. Schimbarea opțiunii de viață de la „a avea” la „a fi” poate salva multe vieți, multe familii. Și ne poate face pe toți mai fericiți. România continuă să fie o țară săracă, coruptă, dar ne sărăcim și noi, „ne secăm” de resurse”, neștiind să respirăm, să ne bucurăm de cine suntem și de ce avem deja.

Fiecare copil contează, este important. Noi ratăm să ne uităm cu încredere la trei din patru copii, cei care nu finalizează studii universitare. O viață cu sens, împlinită, nu înseamnă o licență, o mașină scumpă și rate la bancă pentru apartamentul aflat la 30 de km de locul de muncă. Intervențiile sociale din România trebuie să pună în centru copilul și familia lui. Poate că nu mai sunt șanse pentru părinți, dar întotdeauna sunt șanse, mari, pentru fiecare copil.

Ce planuri de viitor aveți? Aveți un motto care vă ghidează în viață?

Da: Ceea ce trebuie să fie întotdeauna va găsi o cale. Cât privește planurile de viitor, am un angajament solid pentru civism și implicare în politicile publice de educație. Cel puțin până în anul 2021, atunci când se finalizează mandatul de președintă a Coaliției pentru Educație. Încercăm să diversificăm vocile cu care ne reprezentăm lumii – păstrând focus pe două teme majore de advocacy – calitatea resurselor umane și evidențierea modului în care sunt alocați și circulă banii din educație.

Personal sunt într-o perioadă de tranziție, încă îmi pun întrebări despre sensul meu în lume și cum pot fi un om mai bun pentru familia mea, pentru cei cu care lucrez. Îmi doresc să fiu sănătoasă, cred că am un stoc de competențe care mă poate menține activă și relevantă ceva vreme, în condițiile în care noi nu trăim într-o țară prietenoasă profesional cu cei care depășesc vârsta de mijloc. Și, poate, într-o zi, voi scrie și povestea mea, într-o carte.

 

“Mă întreabă lumea cum mi-ar fi fost ca profesoară? Dincolo de realitățile că Bucureștiul anilor 90 și copiii, plus o carieră de profesoară la început, erau incompatibile, eu, una, aș fi trecut cu greu peste momentul de schimb al generațiilor.

Cred că le este greu învățătoarelor și diriginților de clasa a VIII-a, dar să te uiți, generație după generație, cum pleacă în lume la 18, 19 ani, iar și iar, o dată la patru ani, mi se pare mult mai complicat. Ai râs cu ei, te-ai supărat, i-ai îngăduit, ai trecut Golgota cu ei și pentru ei, le-ai ținut piept colegilor din cancelarie, pentru tot ceea ce li se reproșa. Te-ai atașat, i-ai văzut crescând din copii în tineri. Și, o dată la patru ani, îi porți în defilare, să îi arați lumii, cât de frumoși sunt. Pentru ca lumea să îi preia și să fie generoasă cu șansele pe care le oferă. (…) Eu spun că o școală este atât de bună pe cât sunt profesorii ei. Și cred că și lumea e la fel – București, 24 mai 2018” (citat de pe blogul Danielei Vișoianu)