De vorbă cu Doru Trăscău despre reinventare, muzică, creativitate și mitul artistului flămând
”Dacă e vorba de creație, e musai să implice joaca. Jocul este sursa cea mai serioasă de idei, e mama creației și a veseliei. Așa că, o viață creativă este una în care jocul dictează.”
Acesta este crezul lui Doru Trăscău, care de curând a luat decizia să renunțe la jobul de graphic designer și să se axeze în totalitate pe muzică. Povestea lui pe drumul artei începe pe un peron de metrou. Din banii strânși și-a luat prima chitară.
Personal, de fiecare dată când aud un interpret în astfel de spații (la metrou, în parc, pe stradă) simt o emoție crudă, care mă oprește în loc de fiecare dată. Însă nu îmi dau seama dacă toată lumea se simte ca mine, așa că am vrut să aflu cum e de partea cealaltă, cum a perceput el interacțiunea cu genul acesta de public.
Cu alte cuvinte, cât conștientizează oamenii care trec grăbiți spre job (sau spre alte locuri) condiția artistului stradal? ”Din partea interpretului, lucrurile sunt destul de similare cu ce ai descris tu. Mie îmi place să cred că publicul este ca o oglindă pentru un artist și invers. Drept urmare, oamenii care se opreau să ne vadă pe peron (re)găseau un ceva din ei în reflexia asta. Unii dintre ei erau generoși și lăsau și niște bănuți în cutia din fața noastră. A fost o experiență, până la urmă, un examen cu public variat și, de ce nu, o școală”, mărturisește Doru.
Trupa AB4, formată în 2000, a fost primul proiect muzical care l-a adus pe scenă în fața a mii de oameni. Îmi amintesc că, în copilărie, ascultam piesele lor, care mi se păreau unice pe piața românească de atunci: stilul era un rock alternativ, cu accente britanice, aproape deloc abordat de alți artiști – făcând astfel cinste numelui formației, care provenea de la această rară grupă de sânge.
Pentru Doru, frontman-ul și liderul formației, AB4 a fost și rămâne felul în care a pășit în lume: ”M-am desprins de casa părintească și m-am descoperit. Muzica, în sine, mi-a dat posibilitatea să îmi manifest trăirile, bune și rele, pe care nu cred că aș fi reușit să le exprim altfel. Am pus foarte multă energie, am luat multă energie înapoi și am căpătat curaj”.
Cât despre amintirile din acea perioadă, Doru spune că are destul material cât să scrie o nuvelă. Una dintre cele mai frumoase este cea legată de concertul din 2006, de la Arenele Romane: ”Deschideam concertul celor de la Placebo și eram bucuroși până peste urechi. Știam repertoriul lor pe de rost și, în general, pentru noi Placebo era o sursă de inspirație. Seara aceea a fost într-un mare fel”.
CUM A APĂRUT PROIECTUL THE MONO JACKS
Muzica a făcut mereu parte din sufletul lui, dar la un moment dat s-a gândit serios să renunțe. În 2007, revenea în țară, după ani de ,,navetă” București – Roma. Era epuizat de încercarea de a face ca proiectul AB4 să funcționeze dincolo de granițele României și, totodată, de a trăi din muzică.
”Așteptam să vină pe lume Luca și era cât se poate de clar că voi rămâne acasă. Rolul de tată impunea, până la urmă, această hotărâre. Pentru că jumătate din componența grupului, în acel moment, era formată din italieni, proiectul era practic imposibil de continuat. Așa că am decis să pun capăt acestei povești și tot atunci m-am gândit că poate ar fi cazul să mă opresc”, explică Doru. Doar că nu și-a găsit liniștea, iar în 2008 a început să caute oameni noi și așa a pus bazele proiectului The Mono Jacks.
Cu toate că succesul acestei formații nu s-a lăsat așteptat, Doru a făcut muzică în paralel cu un job de zi cu zi de graphic designer, până de curând când a decis să se axeze doar pe arta sa. Asta mi-a amintit de pactul pe care scriitoarea Elizabeth Gilbert l-a încheiat cu creativitatea, care sună cam așa: ”tu vei continua să mă inspiri să fac ceea ce îmi place și mă împlinește, iar eu mă voi asigura că vom avea din ce trăi”. Altfel spus, ea nu și-a condiționat trăirea creativă de traiul per se.
Așa s-a întâmplat și în cazul lui Doru. El este încă o dovadă că mitul artistului care trebuie să fie flămând și, în general, nefericit, pentru a face cele mai bune lucrări, este doar atât: un mit. ”Eu am scris și când eram, la propriu, rupt de foame și atunci când îmi era bine. Drept urmare, nu cred în mitul flămândului. Tocmai de aceea, am a l e s să-mi caut un job atunci când muzica nu mi-a putut oferi siguranța unui trai decent. Am descoperit meseria de graphic designer și vreme de aproape 15 ani m-a ajutat foarte mult. Am avut șansa să lucrez în multinaționale, de unde am învățat o mulțime de lucruri mișto și unde am cunoscut oameni faini. În tot acest timp, însă, am avut un singur vis. Să ajung să trăiesc din muzică. În iulie 2018 mi-am dat demisia și de-atunci îmi trăiesc visul”, explică Doru.
I-am mărturisit că atunci când ascult piesele The Mono Jack îmi vine în minte un singur cuvânt: transboarding. Îmi creează o stare care mi se revarsă direct în suflet. Pentru Doru, muzica aceasta ”este suma melancoliei și a încordării pusă pe portativ, este hrana și starea mea de zen, este locul în care mă regăsesc”.
Cât despre ce urmează pentru The Mono Jack, el ne-a mărturisit că pregătesc un nou videoclip, lucrează împreună cu colegii la noul album, iar în toamna aceasta intră în studio. ”Avem un program plin, drept urmare o să tot auziti vești de la noi”, ne promite Doru.
DEPRESIE, TRANSFORMĂRI ȘI REINVENTARE
Doru crede că formarea este un proces fără oprire: ”Cred că și acum sunt în formare. Fiecare etapă își are rolul ei, iar eu nu fac excepție. Copilăria, adolescența, anii de studenție, toate etapele au adus ceva, cu siguranță, însă momentul în care am depășit stările de anxietate și atacurile de panică reprezintă punctul de cotitură din viața mea”.
La un moment dat Doru a trecut printr-o perioadă de depresie, pe care a reușit să o depășească. ”Este esențial să cauți ajutor de specialitate. Eu aveam o vedere îngustă în ceea ce privește psihoterapia, recunosc. Nu doar că mi-am schimbat părerea, dar de-abia după psihoterapie am început, de fapt, să trăiesc cu adevărat”, spune Doru, care constată că dezechilibrul emoțional, în general, e un subiect tabu, deși nu ar trebui să fie.
INTERVIU FULGER
Ce te entuziasmează cel mai mult zilele astea?
Am început lucrul pentru noul album și orice idee nouă îmi aduce o mare satisfacție.
Ce ai învățat de la copiii tai și împreună cu ei?
Îmi place să cred că am învățat de la copii să râd, să mă bucur pentru lucruri mărunte și să văd lumea altfel. Sunt într‑un continuu proces de învățare și sunt momente în care mă uimește cât de asemănători și diferiți suntem în același timp.
Cum crezi ca îi inspiră pe ceilalți muzica pe care o faci?
Nu știu, nu mă gândesc în mod special la asta. Însă ascult cu mare plăcere poveștile oamenilor care își fac curaj să ne spună cum se regăsesc în muzica noastră.
Care e relația ta, ca om și ca artist, cu frica? Care e relația fricilor tale cu creativitatea? Cum îți gestionezi acele voci din cap care răsar atunci când vrei să apuci pe o cale nebătătorită?
Acesta este un subiect dat naibii. De obicei, iau frica de gât și dau cu ea de pământ. Altfel spus, am învățat că dacă mă lupt, fățiș, am mai multe șanse de câștig. Eu sunt un motociclist pasionat și, cu ani în urmă, am avut un accident stupid în urma căruia m-am ales cu ceva leziuni, dar mai ales cu o spaimă serioasă. M-am suit pe motocicletă imediat ce condiția mea fizică a permis acest lucru, dar mă treceau transpirațiile ori de câte ori puneam o frână. Așa că, am decis că este cazul să merg pe circuit ca să merg și mai tare și să frânez la limită. A funcționat (râde).
Cum ai descrie creativitatea, în acest punct al carierei tale?
Full time musician, living the dream!
Foto credit: Cosmin Bumbuț
Articol preluat din numărul 260 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.