Despre cauze și subiecte neabordate, cu Isabel Allende, femeia care și-a revoluționat viața

Nu încă. Îmi place creierul meu. Mă simt mai uşoară. Nu port pică, ambiţii, vanitate, nici unul din păcatele mortale cu care nici măcar nu merită să-ţi baţi capul. E grozav să te eliberezi. Ar fi trebuit să încep mai devreme. Şi mă simt şi mai liniştită deoarece nu mă mai tem de vulnerabilitate. Nu mai văd în asta o slăbiciune. Şi am câştigat spiritual. …”, aceasta declara, în ropote de aplauze, în cadrul unei conferințe TED, scriitoarea chiliană Isabel Allende.

Departe de a fi o simplă declarație, printre rânduri se citește o viață spectaculoasă, împărțită între idei, teme și principii care au influențat societatea în particular și în general, revoluționându-i – după cum au notat unii dintre analiștii carierei sale, însăși viața.
Preocupată de ideologia feministă, Allende a fost cofondator al revistei “Paula”, prima revistă feministă din Chile, în care a publicat din 1967 până în 1974. În volumul de memorii menționat anterior, Isabel Allende prezintă această revistă drept "singura care promova cauza feminismului și trata subiecte neabordate până atunci, precum divorțul, anticoncepționalele, violența domestică, adulterul, avortul, drogurile, prostituția".

Viața era inconfortabilă și grea

Isabel Allende, scriitoare de origine chiliană, s-a născut pe 2 august 1942, la Lima, în Peru, unde lucra pe atunci tatăl său, Tomas Allende, diplomat chilian.
Trei ani mai târziu, însă, părinții se despart, iar mama sa revine în țara natală, Chile, alături de cei trei copii. Isabel, alături de frații săi, crește la Santiago, împreună cu mama și cu bunicul. În 1953, mama se căsătorește cu Ramón Huidobro, diplomat de carieră, care este trimis la post în Bolivia și în Liban. Isabel urmează, astfel, o școală privată nord-americană în Bolivia și una engleză în Liban, potrivit site-ului www.isabelallende.com.

În 1958, revine în Chile, la Santiago, "dezorientată după anii trăiți în străinătate", așa cum avea să scrie mai târziu în volumul de memorii "Țara mea inventată" (2003). "Viața era inconfortabilă și grea, (…) dar venisem hotărâtă să adopt acest oraș în inima mea: obosisem să mă tot despart de locuri și de oameni, trebuia să prind rădăcini și să nu mai plec." Allende își continuă aici studiile, avându-l mereu alături pe bunicul său, împreună cu care a făcut și câteva călătorii ce i-au rămas adânc întipărite în minte, "încât treizeci și cinci de ani mai târziu am putut descrie fără nici un fel de ezitare experiența și peisajele, povestind fuga protagoniștilor celui de-al doilea roman al meu, 'Despre dragoste și umbră' ''.
În aceeași perioadă, îl întâlnește pe Miguel Frías, cel care avea să-i devină soț în 1962. Începând cu anul 1959 și până în 1965, Isabel Allende lucrează pentru Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite din Santiago. În 1963, vine pe lume primul copil al cuplului, fetița Paula, dar la scurt timp după aceea, familia pleacă în Europa, locuind în Belgia și în Elveția. "Ignorând promisiunea pe care mi-o făcusem de a prinde rădăcini și a nu mai pleca în străinătate, am făcut valizele și am plecat în Europa. A fost o hotărâre excelentă (…)", mărturisește scriitoarea în "Țara mea inventată" (2003). Revine în Chile trei ani mai târziu, când se naște și fiul Nicolas.

Pe lista neagră

În anul 1970, Salvador Allende, văr cu tatăl său, Tomas Allende, devine primul președinte socialist în Chile. Din anul 1970, Isabel Allende își începe cariera în televiziune, găzduind, până în 1975, emisiuni de divertisment, dar realizând și interviuri. În perioada 1973-1974, publică în revista pentru copii Mampato, devenind redactor-șef al acesteia.
În 1973, Salvador Allende este înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, în Chile instaurându-se dictatura militară a generalului Augusto Pinochet. Doi ani mai târziu, Isabel Allende, trecută pe o "listă neagră" a noului guvern, se vede nevoită să părăsească țara, împreună cu soțul și cu copiii săi, refugiindu-se în Venezuela, unde rămâne 13 ani și unde continuă să lucreze ca ziaristă, de data aceasta pentru publicația El Nacional din Caracas, după cum notează Agerpres. .

În 1981, la aflarea veștii că bunicului său, care avea aproape 100 de ani, era pe moarte, începe să redacteze o scrisoare, ce avea să devină manuscrisul primului său roman, "Casa spiritelor" (1982), care se bucură de un succes fulminant, devenind bestseller internațional. "De la prima frază am știut că nu era o scrisoare ca toate celelalte și că poate nu avea să ajungă nicicând în mâinile destinatarului. Scriam ca să-mi descarc teama: bătrânul acela, depozitarul amintirilor mele, era pe punctul de a părăsi această lume. Fără el, care era ancora mea în țara copilăriei mele, exilul părea definitiv. (…) Curând am pierdut direcția acelei scrisori ciudate, dar am continuat să scriu fără pauză timp de un an întreg”.
În 1984, publică "Despre dragoste și umbră", apoi "Eva Luna" (1987), "Povestirile Evei Luna" (1989) și "Planul infinit" (1991), notează site-ul www.humaniatas.ro. Între timp, în 1987, scriitoarea divorțează și se recăsătorește, un an mai târziu, cu Willie Gordon, alături de care locuiește în apropiere de San Rafael, în California. În 1990, după reinstalarea democrației, revine în Chile, unde este distinsă cu premiul interamerican pentru cultură Gabriela Mistral.

Un an mai târziu, însă, fiica sa, Paula, bolnavă de porfirie, intră în comă și moare, la 6 decembrie 1992. În amintirea ei, Isabel Allende pune bazele Fundației Isabel Allende, la 9 decembrie 1996, a cărei misiune este aceea de a promova drepturile femeilor și pe cele ale tinerelor fete în ceea ce privește aspecte precum reproducerea, independența economică și combaterea violenței.
Următoarea sa carte apare în anul 1994, purtând numele fiicei pierdute, Paula. Își alege apoi "o temă cât mai depărtată de moarte" și scrie, în 1997, "Afrodita", apoi "Fiica norocului" (1999) și "Portret în sepia" (2000). Urmează volumul de memorii "Țara mea inventată" (2003), în 2006 îi apare romanul "Inés a sufletului meu", în 2007 – volumul autobiografic "Suma zilelor", în 2009 – romanul "Insula de sub mare", în 2011 – "Caietul Mayei", iar în 2012 – volumul "Dragoste". În 2014, vede lumina tiparului thrillerul "Jocul Ripper" și în 2015 – romanul "Amantul japonez". Scrie și romane pentru adolescenți, grupate într-o trilogie: "La ciudad de las bestias" (Orașul bestiilor, 2002), "El reino del Dragon de oro" (Regatul Dragonului de Aur, 2003) și "Zorro" (2005).

Cele mai importante realizări?

De-a lungul carierei sale, Isabel Allende a scris 23 de cărți, care au fost traduse în 35 de limbi, cu aproape 70 de milioane de exemplare vândute. A fost distinsă cu 15 doctorate onorifice internaționale și cu peste 60 de premii în peste 15 țări. În anul 2010, a primit Premiul Național pentru Literatură, cea mai prestigioasă distincție pentru literatură din Chile, iar în anul 2014, a primit Medalia Prezidențială a Libertății, aceasta din urmă fiindu-i decernată de către președintele american Barack Obama.
Din 2003, Isabel Allende este cetățean american. În anul 2004, a fost inclusă în American Academy of Arts and Letters (Academia Americană de Arte și Litere), iar din decembrie 2016, face parte din galeria celebrităților California Hall of Fame. În anul 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres.
Isabel rezumă, într-un fel, totul, pe site-ul său isabelallende.com.: "Cele mai importante realizări nu sunt cărțile mele, ci dragostea pe care o împărtășesc cu câțiva oameni – în special cu familia mea, și felul în care am încercat să-i ajut pe ceilalți."