Doctorul Victor Costache a dat Franţa pe România. Nu pentru un salariu mai mare, ci pentru un vis!

Un univers care îți oferă multe posibilități de explorare. Ani de studiu, de formare, schimburi de experiență, zile bune și zile rele, când ajungi la un anumit nivel de cunoaștere, îți dorești mai mult…
Doctorul Victor Costache a dat Franţa pe România. Nu pentru un salariu mai mare, ci pentru un vis: acela de a trece ţara în care s-a născut pe harta celor în care se fac transplanturi de plămâni. Ba mai mult, vrea să fie medicul care face primul transplant de plămâni în România. „Am făcut nenumărate transplanturi pulmonare în Spitalul Universitar din Grenoble. Mi-aş dori să continuu această activitate şi în România”, spune medicul.

A început facultatea în anul 1992 la Iaşi şi a terminat-o în anul 1999. Apoi, a făcut un an de rezidenţiat în ţară, după care a decis să plece în Franţa, acolo unde a luat-o cu rezidenţiatul de la capăt. S-a specializat în chirurgie cardio-vasculară şi toracică. Este membru în Colegiul Francez de Chirurgie cardio-vasculară.
Prin mâinile sale au trecut mii de oameni care au avut nevoie de o inimă nouă, de plămâni, de un by-pass sau oameni care sufereau de diverse malformaţii cardiace. În anul 2014 şi-a suspendat toată activitatea medicală din Franţa şi s-a stabilit împreună cu familia în România. A renunţat să mai ţină socoteala zilelor de naştere pe care le-a petrecut în spital, şi nu acasă, alături de cei dragi. Deseori, Crăciunul, Anul Nou şi Paştele le-a petrecut în sala de operaţie.

Medic, tată de familie, profesor și militant pentru un sistem medical modern… Cine sunteți, domnule doctor Victor Costache?

În viața mea totul se succede cu atâta rapiditate, încât nu am mult timp să mă gândesc la definiții, chiar pentru propria persoană. Dar dacă m-ați provocat la sinceritate, o să încerc.
Sunt un om în permanentă luptă cu timpul. Și aici mă refer la profesia mea, care mă definește. În timpul operației, în chirurgia cardiovasculară, uneori oprești inima și atunci ești contra cronometru. Spre deosebire de celelalte specialități, pe lângă complexitatea operației, avem un mare dușman – timpul. Poate de aceea chirurgii cardiovasculari au o personalitate mai particulară.
Sunt un om care a avut curajul să se întoarcă în țară după mai bine de 10 ani, într-un oraș necunoscut pentru el, Sibiul, pentru a construi de la zero o secție de chirurgie cardiovasculară, un mod de lucru și o echipă.

Sunt un om care face parte dintr-un sistem, dar care în același timp se confruntă sau uneori chiar se luptă cu sistemul, pentru a putea schimba lucrurile în mai bine. Sunt un om care își folosește cunoștințele și care muncește foarte mult pentru a ajuta oamenii – aceasta este profesia mea, dar și vocația mea. Sunt un om exigent și într-un fel permanent nemulțumit, pentru că întotdeauna îmi doresc să fac lucrurile mai bine, tot mai bine. Sunt un om care cere foarte mult de la cei din jur, dar care dăruiește în egală măsură. Sunt un om care încearcă să găsească timp și pentru relaxare sau pentru pasiuni, pentru că viața ne poate oferi bucurii din cele mai diverse. Sunt un om care a iubit, care iubește și căruia nu-i este teamă să riște ca să fie fericit…

V-ați dorit dintotdeauna sa deveniti medic? Și dacă da, de ce?

Am petrecut o foarte mare perioadă a copilăriei mele foarte aproape de un spital, într-o familie care lucra în domeniul medical, așa că primele mele amintiri sunt asociate cu profesia de medic. Primele mele imagini din copilărie sunt amestecate cu amintiri din ceea ce înseamnă viața într-un spital – vizite, consultații, apeluri nocturne de telefon, așa că atunci când vremea lor a venit a fost ca o continuitate a ceva firesc.

Bunicii dumneavoastră au fost chirurgi amândoi. Care este cea mai frumoasă amintire care vă leagă de ei?

Dumitru și Ludmila, bunicii din partea mamei, au fost chirurgi amândoi și toată viața și-au dedicat-o oamenilor. Bunicul meu era unul dintre medicii respectaţi din Iaşi. A participat la Al Doilea Război Mondial şi la bătălia de la Stalingrad. Aşa că momentul în care am decis să dau la Facultatea de Medicină nu a fost o surpriză pentru nimeni. Dar sunt atât de multe amintiri! Primele lecții de mers pe bicicletă, temele din școala primară, lecțiile de anatomie și fiziologie atunci când mă pregăteam pentru facultatea de medicină. Bunicii au fost mult mai prezenți ca părinții în educația mea, așa cum se întampla deseori și în alte familii, dar au dispărut mult prea repede.

Citindu-vă declarațiile de presă am observat că, anual, sistemul sanitar românesc aruncă practic la gunoi 130-140 de inimi şi peste 280 de plămâni care ar fi insemnat tot atâtea vieți salvate. De ce se întâmplă acest lucru și ce este de făcut?

Da, în România sunt aruncate la gunoi în fiecare an 150 de corduri și 300 de plămâni, în condițiile în care oamenii mor pe capete din cauza unor patologii care ar fi salvate de transplant. La noi sunt acum cel puțin trei centre care ar putea realiza această activitate și care nu sunt lăsate să o facă, de teamă că ar știrbi din orgoliul și în special din gloria apusă a altora. Agenția Națională de Transplant nu are nicio altă soluție pentru pacienții români și datoriile României față de statele din UE unde aleg aceștia să se trateze, se acumulează în special pe această patologie. România are peste 300 milioane de euro datorie la țările UE.
Au fost nenumărate „scandaluri de presă” pe această temă ce au făcut ca nenumărați oficiali din sistemul sanitar, pe parcursul mai multor guvernări ce s-au perindat în acești ani, să reacționeze, să promită soluții și în final să nu se concretizeze nimic.

De curând ministrul Sănătății a spus ca în România nu se pot face transplanturi de plămâni. Ce îi răspundeți?

Noi am depus la Agenţia naţională de transplant un dosar la sfârşitul anului 2014 şi încă aşteptăm vizita acestora. Este unul din nenumăratele exemple de proiecte ținute într-un sertar în sistemul sanitar românesc. De exemplu, la noi, la Spitalul Polisano din Sibiu și la spitalul Monza din București s-ar putea realiza oricând transplant pulmonar și cardiac. Nu vorbim de echipe care au fost câteva luni în afară și au vizionat intervenții, noi chiar am realizat timp de ani de zile transplanturi (eu la Grenoble). Acum la Sibiu este și colegul meu Mugurel Bosânceanu care ar putea realiza transplanturi pulmonare.

Ceea ce este foarte ciudat este rezerva oficialilor care guvernează sistemul sanitar de a veni și vizita dotările, personalul și performanța unui spital privat. Cu mare tristețe vă mărturisesc că din 2013 de când m-am întors în Romania, am făcut zeci de drumuri la București și de fiecare dată am invitat pe cei ce au condus sănătatea în toți acești ani, de stânga, de dreapta sau de centru, să viziteze Spitalul Polisano din Sibiu. Ne-am lovit de fiecare dată de un refuz mai mult sau mai puțin vehement, în condițiile în care în spitalul nostru sunt mândru că am închegat o echipă tânără și foarte competentă, cu medici readuși în țară din Germania, Franța, Italia sau Marea Britanie și care vor doar să își exercite corect profesia în propria țară.

Și de acest fapt s-au izbit toți colegii mei care lucrează în spitale private oriunde în România. În felul ăsta ajungem să ne simțim ca niște paria și ne întrebăm dacă nu era mai firesc să îngroșăm rândurile celor peste 30.000 de medici care au părăsit țara.
Ne-am dori să simțim că suntem și noi lăsați să lucrăm normal, că inițiativele noastre nu sunt înăbușite birocratic în niște sertare de ani de zile și că Ministerul Sănătății nu este doar Ministerul Spitalelor Publice ci și al tuturor pacienților, asistentelor și medicilor din această țară.
Vedeți dumneavoastră, sunt deziluzionat să văd de ani de zile pe cei ce au condus și conduc sănătatea din România că se îngrămădesc să taie o panglică la redeschiderea unui dispensar obscur într-un vârf de deal, pe motiv că este „de stat” și ignoră realizările cele mai strălucite, atât de greu de realizat în condițiile unei subfinanțări cronice din sistemul privat. Avem prea mulți oameni bolnavi în România și prea puțini medici, asistente și spitale, fie ele publice sau private. Aceste discriminări nu fac bine nici pacienților și nici celor care lucrează în sistemul public sau în cel privat.

Ați surprins pe toată lumea când ați renunțat la activitatea medicală stralucită din Franța și v-ați stabilit împreună cu familia în România. Intervine, iarăși, banala întrebare: De ce ați făcut acest lucru?

Am fost foarte motivat să revin după mai bine de zece ani în propria țară, într-o regiune frumoasă, dar văduvită de tot ce însemna medicina cardiovasculară înainte de înființarea centrului nostru de boli cardiovasculare de la Spitalul Polisano. Practic în tot centrul țării nu exista cardiologie intervențională, nu exista posibilitatea de gestionare a infarctului, nu exista chirurgie cardiovasculară. Și toate aceste specialități care salvează zilnic viața oamenilor noi le-am recreat de la zero. Am pornit de la o bază materială foarte bună și am putut crea un mod de funcționare european.

Am facut o statistică și suntem fericiți că am depășit stadiul de centru regional, cu 60% din pacienții operați în centrul nostru ce provin din toată țara, dar și din străinătate, spațiul ex-sovietic, Germania și chiar SUA. Am inversat trendul, ceea ce a fost surprinzător pentru Sibiu, care era un loc de unde lumea pleca, chiar și pentru operații banale.
Suntem mândri că în acest an am reușit după zeci de memorii, drumuri la București și conferințe de advocacy, ca din iulie pacienții din regiunea Sibiu să poată fi operați pe cord deschis în spitalul nostru, fără să își mai plătească integralitatea intervențiilor chirurgicale ca și până acum. Mă bucur că cei din Casa Națională de Sănătate au înțeles să fie aproape de asigurații lor și să le deconteze intervențiile chirurgicale salvatoare de viață.
Mai este mult de lucru și rămâne să îi convingem pe cei de la Ministerul Sănătății să nu mai plimbe pacienții cu infarct de miocard și pe cei critici prin întreaga țară și să ne lase sa tratăm pacienții din regiunea Sibiu.

Am ajuns să practicăm în Sibiu medicina cu două viteze, specifică țărilor africane: pacienții care fac infarct și au o „pilă”, sunt aduși imediat să fie operați sau stentați la noi iar muritorii de rând sunt urcați într-un mijloc de transport oarecare și duși ore întregi spre alte centre supraaglomerate.

Ce vă lipsește cel mai mult din perioada petrecută în Hexagon?

Cele de mai sus, un sistem sanitar normal în care pacienții și medicii nu sunt discriminați prin proceduri și tactici birocratice. Mă gândesc: dacă eu care sunt conferențiar universitar, medic primar și membru în comisia de specialitate din Ministerul Sănătății pot scrie zeci de memorii justificate prin acte normative și nu primesc nici un răspuns, nu după 30 de zile cum cere legea ci niciodată, ce șansă are pacientul care suferă de o boală gravă și cere ajutor sau un coleg mai tânăr căruia i s-a făcut o nedreptate?

Ce înseamnă, în România zilelor noastre, o asemenea carieră ca a dumneavoastră, cum ați fost primit inapoi?

Cea mai difcilă perioadă coincide tot cu deschiderea actvitații de chirurgie cardiovasculară la Spitalul European din Sibiu, înainte de a putea opera a trebuit sa imi obțn dreptul de libera practică în România. Deși sunt cetățean român și absolvisem Universitatea de Medicină de la Iași și eram medic primar de chirurgie cardiovasculară în Franța a trebuit să trec luni de zile printr-un proces aberant de recunoaștere a diplomelor din Franța. Practic a trebuit să contactez fiecare professor coordonator de stagii din cadrul rezidențiatului meu făcut în Franta și să îi cer certificate de recomandare, să scot din arhivele spitalelor din care lucrasem liste cu protocoalele operatorii, etc. Și toate astea în
condițiile în care avem un enorm deficit de medici în România, specialitatea de chirurgie cardiovasculară fiind una deficitară, iar în plus peste 35.000 de medici au părăsit România din 2008 și până acum. Ce am învățat din această experiență? Că în țara noastra există oameni care vor să avanseze și să schimbe în bine lucrurile, dar și foarte mulți care vor doar să își păstreze privilegiile.

Revenirea mea în țară a fost pe de o parte, încurajată de oamenii care m-au făcut să iau această hotărâre și care mi-au acordat tot sprijinul lor, dar pe de altă parte a însemnat și o luptă frustrantă pentru a reuși să operez în România. Noi am reușit să creăm un centru nou de chirurgie cardiovasculară și după multă muncă, am reușit, cu ajutorul unei echipe extraordinare, să realizăm prima intervenție pe cord deschis în România, la Sibiu. Acesta a fost cel mai frumos moment din cariera mea. Dar nu pot să uit lunile de zile care au trecut până am reușit să obțin dreptul de liberă practică în România și proces dificil de recunoaștere a diplomelor mele din Franța.

Vi se mulțumește des pentru ceea ce faceți?

În fiecare zi, de către pacienți sau rudele lor, este unul dintre motoarele care mă ține pe linia de plutire. Cele mai frumoase momente ale unei zile de lucru sunt în sala de operație și apoi momentele când sun familia să îi anunț că totul a decurs conform planului.

Dacă este să facem o socoteală a vieților pe care le-ați salvat, metaforic vorbind, am putea spune că nu pot fi numărate? Ci doar însemnate undeva, acolo, pe răbojul meseriei adevărate de medic?
Cred că v-am dat deja un răspuns la aceste întrebări…

Pe o scara de la 1 la 10 cât de optimist sunteți că veți reusi să faceți ce v-ați propus în România?
Deocamdata sunt în grafic. Și sunt conștient, în fiecare clipă, că singura diferență dintre succes și eșec este tenacitatea!