Emil Hurezeanu – Redescoperirea Arcadiei

Cei mai tineri ii stiu mai degraba chipul. O prezenta destinsa si distinsa, cu jocuri plastice in fraza, viu si proaspat in expresie, curios si elegant. Putin stiu insa ca a scris poezie, ca este master in drept international si ca aparitia bebelusului Luca-Emil in viata sa il intimideaza. Si mai putini inteleg de ce a revenit in tara, dupa 20 de ani de exil. Poate ca sa redescopere Arcadia…

Am remarcat trei repere importante in cariera dv.: drept, poezie si politica. Este un traseu nu tocmai liniar sau previzibil. Cine sunteti, de fapt? Cum va caracterizati acum pornind de la acest triunghi?

Aveti dreptate, acesta este tringhiul in interiorul caruia m-am miscat. De fapt, nu ma simt locuitorul interiorului acestui triunghi, dar am de-a face cu fiecare dintre laturile lui, din exteriorul sau. Ceea ce e si mai interesant! Am studiat dreptul. Se intampla la Cluj in anii ’70, intr-o perioada de dezordine a sistemului socialist, in varianta lui romaneasca. Unuia ca mine, care aveam toate datele sa ma indrept spre litere, filosofie sau istorie, dreptul imi asigura un fel de formula de disciplinare a poeziei.

N-a fost o optiune conjuncturala. Ideea ca strunesti cuvintele rationalizand debitul imaginatiei m-a interesat.

In timpul studentiei a avut loc intalnirea cu revista "Echinox"…

Combinatia dintre drept si poezie era naturala pentru mine. In literatura, ca mod de exprimare suplimentara, credeam ca metafora este mai importanta decat enuntul. In schimb, in realitatea in care traiam atunci, mi se parea ca enuntul e mai important decat metafora, care era inteleasa de putina lume. Cred ca rostul generatiei ’80 a fost sa regaseasca niste definitii in interiorul frumosului, acceptabile in regim si in situatia de atunci, prin mijloacele literaturii. Or, cineva care se ocupa si de drept si de literatura in acelasi timp e la locul lui acolo.

Dar ati ales metafora! Ea v-a adus bursa Herder.

Am terminat facultatea de drept. Am fost un student bun, dar complet despartit de fondul dreptului. Nu mergeam sa fac cazuistica, sa studiez in biblioteca facultatii de drept din Cluj. Mi-am luat repartitia in functie de criterii extrajuridice, mai degraba literare. Am ales Sebes-Alba. Puteam sa fac naveta, era doar la 50 de km de Sibiu de care ma simteam de nedespartit din tot felul de motive. La Sibiu, era Revista Transilvania, unde aveam prieteni foarte buni: Mircea Ivanescu – unul dintre cei mai mari poeti romani, poetul Ion Mircea si altii. Iar la Cluj, aveam lumea mult mai libera, mai cosmopolita a universitatii unde domnea un spirit cultural, liberal datorat confluentei dintre confesiuni religioase. Clujul avea o universitate foarte aerisita, cu profesori inteligenti, eruditi: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Liviu Petrescu etc.

In 1979, v-a aparut volumul de poezie "Lectia de anatomie".

Da, public si scriu la "Echinox" poezie si critica literara. Am jucat si putin teatru: am fost unul dintre fondatorii gruparii "Ars amatoria". Faceam atunci teatru, parodiind sistemul. Din punct de vedere cultural, atunci aveau loc in lume "experimentele terminale". Intr-un fel, un extract de "experiment terminal" in relatie cu realitatea romaneasca exista si la Cluj, in perioada respectiva.

Cand ati fost in cea mai mare masura expus vreunui pericol?

Tot "Echinox-ul" a fost un experiment la limita legalitatii culturale statale. Aparea intr-o mie de exemplare. Redactia revistei era intr-o fosta manastire iezuita din secolul al XV-lea, un fel de hruba. Se facea fara nici o imixtiune ideologica, se difuza artizanal. O trimiteam lui Geo Bogza, Anei Blandiana, lui Ioan Alexandru, in strainatate. La "Echinox", am avut sansa unor mari intalniri, carora daca le ramai fidel iti esti tie insuti recunoscator: Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Pop, Mircea Zaciu si sute de echinoxisti…

Cum ramane cu studiile de drept?

In 1979, cand termin facultatea, imi adun intr-un volum poeziile. "Lectia de anatomie" apare la Editura Dacia din Cluj si ia premiul de debut al Uniunii Scriitorilor in 1980. Intre timp, sunt jurisconsult in zece sate intre Sibiu si Alba Iulia. Dupa un an, sunt facut plecat. La cules, trebuia sa supraveghez taranii, sa nu fure. Erau prezenti acolo procurori, securisti, politisti si eu, juristul de la UJCAP (Uniunea Judeteana a Cooperativelor Agricole de Productie). Nu am prea facut ceea ce mi se cerea. Am preferat sa fac autostopul pe soseaua nationala, in spatiul mioritic dintre Sebes si Sibiu. In acest context, mi se intampla sa ma intalnesc la Sibiu cu un prieten mai vechi, care era directorul centrului de librarii. Imi spune: "Daca te-ai saturat de ciobani si de controlori, vino la mine. Nu pot sa-ti ofer un post de jurist, ci doar de librar". Asa am ajuns sa lucrez la libraria "Mihai Eminescu" din Sibiu, situata pe strada principala, vizavi de un hotel de elita, unde toti prietenii mei veneau sa manance la pranz. Era o lume care se purta de parca traia la Viena inainte de 1914. Fostele mele profesoare vizitau cateodata libraria . Erau uimite de dragostea mea exagerata pentru carte care ma facea sa fiu in fiecare zi acolo si sa stau pana la ora trei. Mimam, jucam teatru. Cum as fi putut sa ma prezint ca fiind librar, dupa ce fusesem un student bun, luasem premii pentru literatura in studentie?!… Paream maniac, un tip care citeste incontinuu in librarie. In fine, n-a tinut mult. In momentul in care am luat premiul Uniunii Scriitorilor, m-am pensionat. Primisem o suma, zece mii de lei, care mi-a dat sansa sa am o jumatate de an de autonomie financiara. In perioada asta, primesc un telefon de la Ana Blandiana, care imi spune ca, in calitate de castigatoare a premiului Herder pe anul respectiv, poate recomanda pentru bursa un tanar scriitor roman. De fapt, ea oferise bursa "Echinox-ului", iar revista hotarase sa mi-o acorde mie. Era un cadou neasteptat. Nu aveam serviciu si deci nu puteam primi pasaport.

Cum v-ati descurcat?

In ianuarie, am trimis o scrisoare la ministerul justitiei in care mi-am expus dorinta de a da concurs pentru a intra in corpul avocatilor. Era greu pentru ca se dadeau examene de doua-trei ori pe an si nu aveau posturi in judetele sau in orasele care puteau fi interesante. S-a intamplat insa sa fiu chemat la acest concurs, mi-am prezentat somajul. In paranteza fie spus, nu era bine sa fii somer in perioada aceea, nici macar pentru ei, pentru institutii. Somajul meu era licit. Am reusit la concurs si am devenit avocat la Medias. La un moment dat, in mai, am primit pasaportul. Era o problema de prestigiu pentru sistem sa dea drumul oamenilor in asemenea circumstante. Premiul Herder era oferit anual de un magnat al granelor din Germania, Alfred Topfer. Din Romania, mai fusesera premiati Arghezi, Eugen Barbu, Anatol Vieru. Am plecat la Viena la ceremonia de decernare a premiilor si a burselor, m-am intors in tara si mi-am vazut de treaba ca avocat, despartind chelneri de chelneri, aparand muncitori fruntasi care furau curent electric de la intreprinderea "Emailul Rosu", divorturi, crime, hotii.

A urmat o vara de asteptare a pasaportului pentru bursa. Multi mi-au spus ca-mi ratasem sansa intorcandu-ma de la ceremonia de premiere. Nu eram un opozant, dar faceam parte dintr-o "pegra" culturalist-carcotasa din perspectiva autoritatii statului comunist. N-au vrut sa-mi dea pasaportul de prima oara. Abia a doua sau a treia oara am reusit. Incepea stagiul la Viena in octombrie. Am plecat pe 1 noiembrie 1982.

Era premeditata ramanerea acolo?

Era premeditata despartirea de acest sistem, intr-un fel sau altul. N-am facut drama majoritatii romanilor ramanand in exilul interior, din pacate pentru literatura mea. Pentru ca probabil, ramanand in Romania as fi devenit un poet din ce in ce mai rafinat sau nuantat. Eu stiu?…

Nicolae Manolescu spunea in 1980 ca promiteti sa fiti un poet extraordinar…

N-am avut sansa asta, am avut sansa realitatii. Cautam o decizie. Ce facem? Protestam sau scriem? Totusi, literatura numai in limba romana se poate scrie si numai acasa… Era si un dubiu major legat de pactul pe care trebuie sa-l faci daca ramai acasa: daca publici literatura estetica, atunci trebuie sa faci concesii in realismul imediat ca sa obtii castigul estetic – cartea. Dar daca, la un moment, ceea ce scrii se apropie de realitate, ce faci? Mai folosesti codurile? Cat? Pana unde le fortezi? Cand te transformi in traducatorul realitatii posibile in realitatea imposibila, literatura?

Ati decis ca e mai bine sa ramaneti afara.

Optiunea mea a fost indusa de gandul ca as putea scrie literatura de exil. In definitiv, m-am gandit ca biografia in realitate conteaza mai mult decat cea din imaginar. Ca un destin in literatura, in interiorul unei colonii penitenciare, mi se parea un destin in imaginar, cumva fictiv. Pe cand, in realitate, se putea intampla orice. Viena era un oras bun, asezat intre est si vest, atunci, mai mult decat acum. Acolo incepea estul, asa cum spunea si Cioran. Cand am ajuns la Viena, am zis: "Aici sunt acasa".

Cum ati ajuns la Radio Europa Libera?

Cand mi se termina bursa, toti prietenii mei emigrati sasi, instalati in Bavaria, au intrat intr-un fel de mobilizare, la cererea mea. "Ce facem cu tine? Iti cautam o nevasta cu care sa faci un contract in alb?" Am gasit cateva suflete feminine disponibile care gandeau ca vor salva un tanar de gulag. In lumea aceea burgheza, confortabila, aparea unul care nu mai voia sa se intoarca. Toti colegii mei, si ungurul si sarbul, care aveau burse similare, plecau de Craciun, de Pasti acasa si se intorceau la Viena. Eu nu-mi puteam permite sa vin acasa, pentru ca stiam sigur ca nu ma mai intorc. M-am gandit la posibilitati de despartire legala. Am cerut, prin parintii mei, profesorilor de la Facultatea de Drept din Cluj, sa-mi dea niste certificate, pe care de altfel le meritam din punct de vedere academic, in asa fel incat sa pot ocupa postul care mi se propusese la Academia Diplomatica din Nisa. Ar fi urmat doi ani de studii, dupa care m-as fi inserat in sistemul occidental: o cetatenie, un pasaport. Trebuia sa incep ceva, o alta bursa, o alta scoala. Asta mi-ar fi dat dreptul sa raman intr-o oarecare legalitate a plecarii. Ei bine, profesorii de la Cluj mi-au redactat certificatele, acestea au ajuns la decan, dar securitatea nu i-a lasat sa mi le trimita. Am inteles din asta ca divortul e irevocabil. Drept care am ajuns la M"unchen, unde erau stabiliti mii de sasi sau romani. Lumea aceea pestrita era ca o a doua Romanie. M"unchen era de altfel si sediul Europei Libere. Cand am vazut ca nu merge planul cu Nisa, era cat pe ce sa plec intr-o bursa in SUA si m-am inscris intr-un program de emigrare. Pana sa-mi vina raspunsul din America, a aparut Europa Libera.

L-am gasit la M"unchen pe Gelu Ionescu, care fusese conferentiar doctor de literatura comparata la Universitatea din Bucuresti. Il cunosteam din contactele si comertul "Echinox-ului". El era angajat la Europa Libera de foarte putina vreme, la departamentul cultural. Era prieten cu directorul postului, Vlad Georgescu – un invatat extrem de distins, expulsat din Romania. Ajung sa-l cunosc pe acesta din urma. Din perspectiva lui, aveam doua posibilitati: sa ma tranform intr-un emigrant de profesie, ceea ce este o vocatie, sau sa-mi redescopar viata intr-un alt climat, o alta lume.

Era vorba si de o doza de risc?

Intotdeauna. Tot timpul s-au intamplat foarte multe acolo. Emigrantul plecat ilegal din Romania se pierdea pe undeva prin lume, in timp ce intrand pe post, la Europa Libera, erai inamicul lor. Era front deschis, erai expus.

Daca nu ma insel, si Carlos trecuse pe acolo executand un ordin al lui Ceausescu…

Cu un an inaintea mea. A pus, impreuna cu oamenii lui, in februarie 1981, o bomba la Europa Libera. Din greseala, a pus-o la departamentul cehoslovac… Murisera doi-trei directori… Si fostul director al departamentului romanesc, Noel Bernard murise in conditii suspecte. Si Vlad Georgescu avea sa moara la fel, in 1989. E o incidenta suspecta. S-a intamplat ca vara aceea sa fie multa lume plecata in concediu. Am inceput sa traduc din Revista Geo. Am debutat cu un reportaj despre tiganii din Romania, dupa aceea am facut o cronica literara la o carte de Serban Foarta, apoi au urmat altele.

Veneau carti din Romania?

Sigur, multe. Prin turisti, prin scriitorii veniti in vizita la Monica Lovinescu, printr-un grup de presa care importa legal din Romania ziare, reviste si carti. S-a facut septembrie, eu devenisem util, necesar. Castigam onorarii foarte bune. Eram platiti pe minut si, daca scriam multe texte, erau si multi bani. In octombrie 1983, primesc azilul politic in Germania. Locuiam la M"unchen, intr-un hotel de la langa gara, ocupat de emigranti romani, mafioti, jefuitori de TIR-uri albanezi, emigranti rusi. Patroana era austriaca, iar seful de receptie, amantul ei, un roman de nadejde.

Arca lui Noe?

Da, era o lume foarte atragatoare. Statul german imi platea un loc ca azilant pana cand ma integram. Locuiam intr-o camera nenorocita. In septembrie-octombrie, incep sa scriu cronici politice, pentru ca unul dintre titularii emisiunii "Actualitatea romaneasca", Emil Georgescu, se imbolnavise. Cu doi ani inainte, fusese injunghiat de oamenii trimisi de securitate si de atunci, nu-si mai revenise. Am fost foarte scurta vreme colegi. La Europa Libera, ca si la Academia Franceza sau Romana, nu ocupai un loc decat daca se elibera. Era o organizatie exceptionala din punct de vedere redactional si al industriei presei, finantata de bani publici americani. Transmitea in 25 de limbi, avea 1.700 de angajati. Creierul sau se afla in biroul de cercetare, unde toate publicatiile interesante care aveau legatura cu comunismul erau concentrate si evaluate, traduse apoi din toate limbile pamantului in engleza si transmise oamenilor care faceau emisiuni pe baza lor. A functionat la M"unchen, de la inceputul anilor ’50 (departamentul romanesc se infiintase in 1951), pana in 1995. Dupa aceea, o parte din Europa Libera, intr-o forma restransa, s-a mutat la Praga. Acum a ramas si mai putin.

Cam cat la suta din caderea comunismului i se datoreaza?

La nivelul pregatirii solului pentru primirea capitularii comunismului in mintile oamenilor a fost singurul instrument care a facut ceva. A alimentat cu informatie si cu o forma de speranta si de asteptare, timp de jumatate de secol. Diplomatia americana, rachetele au facut mai putin pentru strapungerea cortinei de fier. Prin unda scurta, a ajuns mesajul lui Soljenitin in Siberia, al lui Havel in toate colturile Cehoslovaciei, al lui Cornel Chiriac si al lui Bernard Noel in Romania. Dupa moartea lui Emil Georgescu, i-am ocupat locul la "Actualitatea romaneasca". In departament mai lucrau Neculai Constantin Munteanu, Serban Orascu si Gelu Ionescu. Mai erau si alte programe, Europa Libera emitea 13 ore pe zi. Programul nostru era de 50 de minute, era atacul final. Am stat din 1983 pana in 1995 la Europa Libera.

In ce circumstante ati facut studiile la Boston?

In 1984, incepe al doilea mandat al lui Reagan. Isi da seama ca Europa Libera este unul dintre instrumentele de disolutie a comunismului. Primim bani, se zugravesc coridoarele, se schimba studiourile, in locul tehnologiei vechi se aduc instalatii de ultimul tip, moderne. Vin bani, si vin si niste burse. Iar eu se pare ca sunt un bursier prin vocatie! Mi-am ales Universitatea Charlottesville din statul Virginia, una dintre cele mai vechi si frumoase universitati, unde am urmat "stiinte politice". Scopul era sa-mi aseze in ordine anecdotica zilnica. Era unul dintre marile centre de stiinte politice din lume. Am fost "special student". M-am dus cuminte la scoala, am urmat toate cursurile, iar cand m-am intors la M"unchen, am continuat studiile la universitati americane din Europa, pana la masterat. M-am mai intors la Boston pentru examenele finale la Relatii Politice Internationale si Strategice. Studiile mi le-am platit singur.

Apropo de singuratate, dar in alt sens, cand v-ati casatorit?

Am cunoscut-o pe Alexandra Laignel-Lavastine in 1989. Pana atunci, parcurg anii aceia grei, cu efort, singuratate, o autoizolare codificata si autoimpusa.

In tara nu ati putut veni?

Era imposibil. Nici la telefon nu puteam vorbi cu parintii mei. Ei erau persecutati. Ani in sir, in fata casei lor a stat masina securitatii care ii supraveghea. Erau nevoiti sa spuna daca primesc telefoane de la mine, ce fac… Sub pretextul ca nu avea buletin, fratele meu a fost dat batut intr-o celula de inchisoare, in 1995. Parintii mei l-au gasit dupa o saptamana, dupa ce il declarasera mort. Eu aflam despre toate astea prin mesageri. Era o forma de presiune permanenta prin care incercau sa ma determine sa fac sau sa nu fac ceva. In doua randuri, mi-au trimis si mama la M"unchen cu mesaje de genul: "Pleaca de la Actualitatea romaneasca!" sau "Nu mai scrie impotriva Elenei si a lui Nicolae Ceausescu!". Ea se intorcea cu mesajul: "Asta e! O sa scriem in continuare". Ani grei, dar interesanti. Pentru ca eram ca intr-un satelit care se invarte in jurul planetei si nu mai poate ateriza niciodata. Primeam mesaje din tara, incepeau sa se faca auzite voci: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, "Scrisoarea celor sase", muncitori precum Gheorghe Paraschiv sau Gheorghe Cana. Noi eram cutia de rezonanta a reactiilor occidentale anti-Ceausescu care se accentuau. Vine revolutia, pe care o si pregatim, de altfel, din noiembrie 1989. Ne conectam la Timisoara, transformam cele 13 ore de emisie, in programe de noapte si extindem flacara in toata tara, prin programe non-stop, de 24 de ore.

Incepe nebunia din Romania, in ianuarie 1990 vin in tara. Era interesant, m-am dus pe o tancheta la Guvern, am intalnit oameni. Era o explozie. Locuiam la Intercontinental. Timp de doua saptamani, cand coboram din camera, ma asteptau sute de oameni, din toata tara, cu mesaje, cu of-uri… Oamenilor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Era o revarsare de amintiri, rasturnari de planuri, o halucinatie generala. Dupa aceea, am insotit "fenomenul Piata Universitatii", timp de trei-patru saptamani. Am facut 50 de transmisii din Piata Universitatii. Lucram in continuare pentru Europa Libera, de aici. De cateva ori, am intrat intre frontul dintre FSN-isti si "golani". Dialogau, eu le dadeam microfonul pe rand, totul la limita linsarii si a strivirii.

Dv. in ce parte a baricadei va situati? Sau functiona doar neutralitatea profesionistului?

Eram pentru continuarea revolutiei cu mijloace pasnice. Era o neutralitate activa.

Nu v-a venit sa luati microfonul si sa deveniti o voce, inca de pe atunci?

Au fost tentatii, indemnuri, dar nu am vrut si nu era cazul. In definitiv, dupa ce imi terminam treaba, eu ma intorceam la M"unchen, nu stateam aici.

Cata vreme a durat naveta dintre M"unchen si Bucuresti?

A durat tot timpul. Intr-un fel dureaza si acum. E un balet, o tensiune intre doi poli, continuu. In 1995, Europa Libera se muta la Praga, mai spre est, asa cum s-a mutat si capitalul. Eram director la Europa Libera. Vreau sa ma mut la Deutsche Welle, unde aveam o oferta. Americanii imi spun: "Nu pleca!". Raman director, incercam o innoire. Mi-au spus: "Mergem la Praga, schimbam, e o lume noua, un post nou". Nu vroiam in est inca. M-am gandit ca daca e sa ma intorc in est, mai bine ma duc la Bucuresti. Dar nu ma simteam inca atras de Bucuresti. Eram socializat acolo deja, dupa atatia ani…

Ce se schimbase in dv.?

Totul. Existenta mea era acolo, locuiam, citeam, traiam, calatoream acolo. Familia mea era acolo: eram casatorit acolo, aveam deja un baiat de 4 ani. Unde sa vin, unde sa plec? Totusi, in 1995, ma mut la K"oln, unde functiona postul de radio Deutsche Welle – un fel de Europa Libera, dar mai soft. Postul avea misiunea de apropiere romano-germana. Era un post critic, profesionist liberal. Nu intra in ofensiva de la Europa Libera. Erau alti parametrii. Dar aveau nevoie in 1995 de un suflu nou care sa-i faca ascultati. Echipa era mai mica. Programul era de doua ore si jumatate. Eu scriam editoriale eminamente politice in fiecare duminica si mai interveneam si in timpul zilei. Tot ce era interesant in cultura, literatura sau politica in Germania sau in Europa se adapta pentru Romania. Stau la Deutsche Welle pana in 2002, cand m-am gandit ca aici, la Bucuresti, se intampla ceva ce eu pierd. Am simtit ca pierdeam mai mult stand departe decat daca ma intorc. In echilibrul meu, in economia mea de valori aveam nevoie sa revin.

Si ati revenit in 2002. De tot?

Dar nici n-am plecat de tot. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor mei din Romania, pana in 1989, am fost foarte prezent in afacerile cele mai presante ale Romaniei.

Ce faceti acum?

Ce stiu sa fac cel mai bine: observ, compar, imi spun parerea, comentez, rectific, explic. Important e sa dai dovada bunei credinte in orice demers. Intotdeauna au existat oameni de dreapta sau de stanga in Occident pe care ii citesti si asculti pentru altitudinea lor, nu pentru atitudine. Puterea de convingere inseamna sa depasesti atitudinea, deci planul orizontal, si sa intri intr-un plan vertical.

Ati spus ca faceti ce stiti mai bine. Emisiunile "Romania mea" sau "Cap si pajura" se afla pe aceasta linie?

"Romania mea", din pacate, care era o emisiune de redescoperire, de rectificare a unghiului de privire inspre societate si inspre contexte sociale particulare, nu mai exista, s-a terminat. Postul respectiv a optat pentru divertisment. Dar a durat cinci sezoane, 100 de emisiuni, ceea ce e mult pentru televiziune. Cred ca acolo s-au vazut lucruri noi. I-am spus "Romania mea" pentru ca exista un caleidoscop de Romanii pe care cei mai multi dintre noi le ignoram. Si am impresia ca exista o Romanie care ne scapa printre degete, de care nu se ocupa nimeni. "Cap si pajura" este o emisiune de comentariu cu un confrate, pe care, oricat de diferit de mine ar fi – sau poate tocmai din aceasta cauza – il pretuiesc foarte mult.

O sa-mi permit o apreciere personala si o sa va spun ca ceea ce apreciez cel mai mult la aceasta emisiune este relaxarea dv., poate si prin comparatie cu interlocutorul. Am constatat ca aceasta stare este si recomandarea dv. catre romanii care se apuca sa discute lucruri serioase…

Exista o viitura, o maree de energii negative, de nervozitate, de cele mai multe ori neinteresanta, in jurul unor probleme simple, punctuale, pe care le-au cunoscut si altii inaintea noastra, si le-au rezolvat deja. Sa reimaginam problema in masura in care gasim si solutii, fara cheltuire inutila de energii si de nervozitate, mi se pare de bun simt. Ideea este cum sa gasim cea mai buna solutie pentru un numar cat mai mare de cetateni, pentru binele public. Acesta ne depaseste in durata si in valabilitate si pe mine la putere si pe tine la putere. Este o idee simpla a democratiei care nu e insusita inca in Romania.

De cateva luni, sunteti tatic din nou. Aveti tot un baiat. Cum il cheama?

Luca-Emil. Aparitia lui ma intimideaza. E o viata noua, interese noi…

Proiecte noi?

As glumi spunand ca la schimbarea fiecarui pampers apare un proiect nou: urmatorul pampers. Altfel, urmaresc crearea unei publicatii noi, un ziar sau o revista, impreuna cu un trust strain. Ma gandesc la un saptamanal generalist de 100-150 de pagini, cu fotografii, cu eseuri, cu fitness, cu carti… Un exercitiu de coerenta si de normalitate, cu oarecare atitudine, fireste. O scriere despre oameni de afaceri, despre politicieni liberali, despre moralitate publica si politica. Cu continut de viata.

Un sfat de cariera?

Ceea ce as recomanda este disponibilitatea pentru experimentul instruit, politicos, curios, de buna-credinta, mai modest, folosind toate datele locului, care sunt extraordinare. Romania este un loc cu creativitate si plasticitate imensa, cu o complexitate psihologica a atitudinilor, a oamenilor si a potentialului de actiune fantastice. Dar astea toate trebuie redescoperite.