Faţa nevăzută a PERFORMANŢEI

"O foame de medalii"

Cătălina Ponor

Mama îi povesteşte că la nici un an o ţinea pe braţe şi pe palme şi ea îşi ducea capul pe spate, gata să se ducă într-un pod. Creştea şi avea tot mai multă energie. Era capabilă să spargă totul prin casă, şi pentru că nu mai ţineau pasul, părinţii şi bunicii s-au gândit să o trimită la sport.

Avea doar patru ani. Mergea pe stradă cu bunica de mână, şi Cătălina îi arăta de fiecare dată că vrea să meargă la şcoala aia. Bunica a cedat şi a zis: „Da, bine, dacă vrei să mergem acolo, mergem!“ Era o şcoală tehnică, dotată cu sală de gimnastică, unde a şi ajuns să înveţe câţiva ani. De cum a păşit înăuntru, Cătălina n-a mai vrut să se dezlipească de aparate. Primii săi antrenori, constănţenii Stănei Matei şi Gabriela Dosoftei, au pregătit-o timp de zece ani la CSS1 Farul Constanţa. În 2002, când avea 14 ani, Mariana Bitang şi Octavian Bellu au venit în cantonament în oraşul de la mare. Au văzut câteva fete şi le-au chemat la Deva. Printre ele, şi Cătălina.

Calm şi stăpânire

Cazată astăzi în centrul olimpic de la Izvorani, în vederea pregătirii pentru olimpiada de la Londra, Cătălina Ponor apare în ţinută sportivă, pregătită de antrenament. Chipul sobru şi atitudinea denotă o maximă concentrare. Pare ca din altă lume. „Când intru în sala de concurs nu mai văd, nu mai aud nimic. La antrenament, poate glumesc un pic cu fetele din echipă, poate vorbesc cu antrenorii, se mai schimbă atmosfera. Dar în competiţii îmi pun o mască.“ Dacă nu o poartă, nu iese ce trebuie. „Bine şi frumos e să fii concentrat pe ceea ce ai de făcut, să fii hotărât când vrei să faci ceva. Stau bine cu stăpânirea de sine. Dau impresia că nu bag pe nimeni în seamă. Dacă aş avea concurs şi două zile la rând, aş reuşi să îmi menţin autocontrolul.“

Cătălina nu are emoţii când lucrează la un aparat. Are trac înainte de a intra în sala de concurs, ca actorii când intră în scenă. Simte mici fluturi în stomac. „E o euforie înainte de a intra, în momentul acela când toată lumea e cu ochii ţintă la tine. Din starea aceea se hrăneşte dorinţa de a mă prezenta foarte bine.“

Gimnastica nu e doar un sport greu, ci şi unul care cere eleganţă, în care trebuie să faci spectacol. Eşti personajul principal, cel care atrage aplauzele. „Cu talentul te naşti, dar până la o anumită vârstă nu ştii să îl fructifici. Conştientizând mai mult, îţi dai drumul şi faci să iasă totul perfect“ – caută Cătălina să îmi descrie în cuvinte inexplicabilul.

Într-o prestaţie, tehnicul contează cam 60%, restul e show. „Spectacolul“ este cel care atrage arbitrele şi publicul de partea ei şi o face să se simtă bine. Dar nimeni nu dă note doar pentru cât eşti de artist, aşa încât gradul de dificultate al elementelor atârnă greu. Acesta a crescut gradual: „În 2004, elementele şi legările de elemente acrobatice erau mai uşoare, era mult mai simplu. Gimnastica începe să semene prea mult cu acrobaţia“, spune Cătălina.

Perseverenţă

Gimastica cere nu doar concentrare în execuţie, ci şi perseverenţă. Nu poţi să lucrezi în salturi: două zile să tragi tare şi peste o săptămână să nu faci nimic. „Se cere constanţă şi foarte multă muncă, formula succesului aceasta este.“

Octavian Bellu, care a intrat în Cartea recordurilor după ce a devenit „cel mai de succes antrenor din lume“, spune că medalia reprezintă exprimarea aprecierii excelenţei. „Arbitrele te privesc în funcţie de câte greşeli faci, de felul în care comunici cu spectatorii, cum execuţi şi cum urmezi firul muzicii. Sunt aspecte care le selectează pe gimnastele excepţionale, care ies campioane europene, olimpice, mondiale, de gimnastele de pluton, care n-au vocaţia excelenţei.“ Sunt fetele antrenate în spirit spartan de celebrii Bellu şi Bitang? Cătălina admite că dorinţa acestora de a câştiga e foarte mare. O numeşte „foame de medalii“. Şi mai spune că e normal. „Rigoarea faţă de gimnaste e justă. Antrenorii trebuie respectaţi şi munca lor merită apreciată. Disciplina şi stricteţea impuse de antrenori aduc medaliile.“

Octavian Bellu afirmă şi el că, în orice activitate care presupune performanţă, pe care ţi-o impune competiţia, blazarea, suficienţa, automulţumirea te aşază într-o postură călduţă, în care prima dată ieşi campion, dar a doua şi a treia oară nu se mai întâmplă.

„Eu zic că un campion adevărat îşi dovedeşte valoarea şi la Tokyo, şi la Moscova, şi la Sydney, şi la Bujumbura. Este o stabilizare a sportivului în zona performanţei. Rezistă cât poate. La noi, timpul se măsoară în Olimpiade.“

Vârful de glorie al Cătălinei Ponor a fost la JO de la Atena din 2004, de unde s-a întors cu trei medalii de aur. „Au fost momente pe care nu am cum să le descriu în cuvinte“, spune Cătălina, „senzaţionale“. „Sentimentul trăit a fost unic, nu are termen de comparaţie“– adaugă ea, animându-se dintr-odată.

Între renunţări şi reveniri

Cătălina a vrut să se retragă de câteva ori din gimnastică, din cauza unor probleme de sănătate. Dificultatea exerciţiilor creştea, apăreau sportive tinere foarte bune, iar ei nu îi place să piardă. Avea, ca orice om, dileme: „De ce să mă chinui şi să mă oftic atât pentru o medalie, mai bine să le las pe altele. Să vină şi fetele astea mici să câştige.“ De fiecare dată însă când rămânea acasă, i se făcea dor şi chef de sala de gimnastică. „Pentru mine e ca un drog, greu mă dezlipesc de el.“ În 2006, a întrerupt antrenamentele după Campionatul European de la Volos, iar la sfârşitul aceluiaşi an a revenit în sală. În 2007, s-a despărţit de antrenorul Matei Stănei pentru a se antrena cu Mariana Bitang, iar în octombrie a început să se antreneze cu lotul naţional. Ulterior, a făcut investigaţii medicale, iar rezultatele acestora au determinat-o să se oprească. Avea probleme la coloană. Patru ani a lipsit Cătălina din arena competiţională. A făcut recuperări şi kinetoterapie. S-a reîntors în sală în 2010. La început, nici mama ei n-a avut încredere că poate să revină. Erau voci care îi spuneau: „N-o să mai faci nimic după patru ani de absenţă“, e imposibil. Când a plecat din nou în cantonament, mama a întrebat-o din uşă: „Oare o să mai plângem ca în 2004?“ (atunci cucerise medalia de aur la bârnă, la sol şi cu echipa). Cătălina i-a răspuns: „Poţi să începi să plângi de-acum!“

Noua campioană europeană

Întoarcerea la lot a antrenorilor Bellu şi Bitang a însemnat un nou început. „Când am intrat şi am păşit pentru prima oară în sală, am spus că trebuie şi pot s-o fac.“ Recunoaşte că văzând cât de avansate sunt coechipierele sale, a avut momente de îndoială. Ele făceau integrale dificile, ea făcea pregătire fizică. Îşi zicea: „Nu ştiu dacă o să reuşesc, dar eu tot mai încerc.“ Şi a mai încercat. O dată, şi o dată şi încă o dată. Motivaţia e în interiorul ei şi dorinţa de reuşită e mare: „Dacă ceva nu iese, o iau de la capăt, ca să ştiu că îmi iese perfect.“ După câteva luni de refacere a formei sportive, Cătălina a reuşit imposibilul. În vremea sportivelor cu vârstă mică, ea, care va împlini 25 de ani anul acesta, a urcat pe treapta cea mai înaltă a podiumului la Campionatele Europene de la Bruxelles, obţinând aurul la bârnă. Pe chipul ei, aflat în prim-planul ecranelor tv, nu se putea citi nimic. Nici agonie, nici extaz. Să aibă Cătălina controlul total al emoţiilor sale? „Am emoţii când sunt pe podium. Nu ştiu dacă s-a văzut la Europene. La un moment dat, le-am luat pe fete în braţe şi mi-au dat lacrimile. După atâta pauză, în fine, am reuşit! Munca mea de zi cu zi, de atunci până acum, n-a fost în zadar.“

Bellu spune despre Cătălina că are atuul experienţei. „S-a oprit total patru ani, a fost în SUA şi a încercat să îşi pună în valoare cunoştinţele ca antrenor. A cunoscut gimnastica din România, dar şi pe cea din SUA. A concluzionat că este bine să se întoarcă acolo unde se descurcă cel mai bine. Este o excepţie în gimnastica românească – la 25 de ani să revii în performanţă şi să faci faţă cerinţelor şi să concurezi cu fete care sunt cu zece ani mai mici ca tine. Şi, totuşi, se descurcă!“

Cu siguranţă!

Pentru ea e importantă echipa şi cel mai tare s-a bucurat că au reuşit să obţină locul întâi la Europene. Apoi, pentru că a câştigat aur la aparatul ei preferat, bârna. „Am iubit publicul de la Bruxelles, spectatorii au fost extraordinar de apropiaţi de noi. Momentul cel mai frumos a fost când am călcat pe podiumul de concurs, ca să îmi fac exerciţiul la bârnă şi toată lumea îmi striga numele de bubuia sala.“ A fost exact impulsul de care avea nevoie.

Presiunea uriaşă a publicului, prezenţa cameramanilor şi a fotoreporterilor n-o sperie şi n-o intimidează. S-a întâmplat şi la Mondiale, ca şi în alte competiţii, să participe gimnaste mai bune ca ea. Să se prezinte cu exerciţii foarte complexe. „Dacă arbitra vede că nu le execuţi cu o mare siguranţă, îţi poate scădea o zecime, două.“ Atuul ei, aşadar, e siguranţa. „Atâta timp cât o ai, nu au ce să îţi ia, n-au cum să-ţi scadă din punctaj.“

La Londra româncele se vor întâlni cu rivalele lor tradiţionale, echipele SUA, Chinei şi Rusiei . „Nu trebuie să ne temem. O să ne facem antrenamentele şi o să ne prezentăm la concurs exact aşa cum ştim noi, fără ratări. Chinezoaicele au un plus pe un singur aparat – paralelele – noi avem un plus pe trei aparate, bârna, săriturile şi solul, care sunt destul de tari, şi cu care putem să compensăm paralelele, care ne trag în jos. Cum le-am putea bate pe chinezoaice? Cu siguranţă! pronunţă Cătălina răspicat.

Aşa a fost ea dintotdeauna, o fire bătăioasă. Chiar dacă a suportat dureri fizice, chiar dacă a întâmpinat obstacole, a trecut peste ele. Cătălina Ponor s-a luptat pentru ea însăşi.

Medaliile Cătălinei Ponor

2003: Mondialele de la Anaheim: Argint la echipe, bârnă şi sol;
2004: Europenele de la Amsterdam: Aur la echipe, bârnă şi sol;
2004: Olimpiada de la Atena: Aur la echipe, bârnă şi sol;
2005: Europenele de la Debrecen: Aur la bârnă;

Mondialele de la Melbourne: Bronz la bârnă;

2006: Europenele de la Volos: Argint la echipe, aur la bârnă, bronz la sol;
2007: Mondialele de la Stuttgart: Bronz la echipe;
2012: Campionatele Europene de la Bruxelles: Aur la echipe, aur la bârnă şi argint la sol.

Multiplă campioană la spadă

Ana Maria Brânză

Dacă în anii trecuţi nu resimţea schimbările de fus sau orele de zbor, la etapa de cupă Mondială din Cuba, Anei i-a luat ceva timp să îşi revină. „M-am simţit lipsită de reacţie. M-am întâlnit în eliminări directe cu Laura Flessel, dublă campioană olimpică la Atlanta în 1996. O sportivă muncitoare, cu o experienţă ce o depăşeşte pe a mea şi cu o viteză de reacţie extraordinară, care de data aceasta m-a surprins. Deşi ne vom întâlni şi la JO de la Londra, nu îmi fac griji, pentru că mai am de acumulat până atunci.“

Când pierde, îşi dă jos masca şi echipamentul şi se gândeşte unde a greşit. „Sigur a greşit undeva, din moment ce a pierdut“, aşa că îşi face însemnări. Nu urmăreşte înregistrările video, a rămas la clasicul ei carneţel în care îşi notează greşelile şi acţiunile reuşite în faţa adversarului. Imediat după ce se termină asaltul, discută cu antrenorii şi colegii de echipă, pentru că, din afară, totul se vede altfel. Poate că, ce a văzut ea nu era corect, poate trebuia să încerce altceva. Discutând cu cei din jur, trece peste înfrângere. N-a trăit niciodată eşecul ca pe o mare dezamăgire în viaţă. E conştientă că vor veni şi altele, important este să înveţe ceva, şi data viitoare să nu repete. „E normal să mai pierd, dar măcar nu făcând aceeaşi greşeală. Dacă o repet, încep să îmi fac griji.“

„Un copil rebel cu rezultate excelente“

De mică avea un spirit competitiv dezvoltat. Deşi nu înţelegea prea bine ce înseamnă asta, îşi dorea să fie campioană, îşi dorea să fie cea mai bună. A fost un copil talentat, dar mai puţin muncitor. Odată cu vârsta, proporţiile s-au inversat. Cel dintâi antrenor al său a fost Radu Silaghi, la Clubul Şcolar Sportiv nr. 3 Steaua. Primul semnal că ar putea să facă performanţă în scrimă a venit odată cu câştigarea Campionatului Mondial de Cadeţi în 2001, la Dansk, în Polonia. Pentru ea a fost o surpriză, dar nu şi pentru antrenor şi stafful tehnic care îi cunoşteau talentul şi se aşteptau la asta. Mama a fost susţinătorul ei din umbră. „Contează enorm ştiind că la capătul drumului se află cineva care îmi dă putere să merg mai departe, indiferent dacă mi-a fost bine sau rău.“

Deşi locuiau la Bucureşti, la 13 ani părinţii s-au hotărât să o lase să se antreneze la Craiova. Însemna ca Ana, un copil de clasa a VIII-a, care avea de susţinut un examen de Capacitate în acel an, să petreacă o perioadă îndelungată la 300 km de casă, într-un oraş necunoscut. A avut norocul să întâlnească oameni cu care să se înţeleagă, care să o accepte şi să o educe. Antrenorul său, Dan Podeanu, i-a fost ca un al doilea tată: „Cel mai bun antrenor de spadă“, spune ea, „cu mâna pe inimă“.

„Talentul e cum e, dar munca noastră se rezumă la 90 la sută transpiraţie, în urma orelor petrecute în sala de scrimă.“ Restul de 10% inspiraţie face de multe ori diferenţa, şi pentru Ana contează mai mult decât antrenamentul.

Într-un asalt, toată energia corpului şi minţii se adună pentru a învinge. Este un sport ce îţi ascute simţurile, îţi îmbunătăţeşte timpul de reacţie şi reflexele. Scrima te învaţă să iei decizii rapide sub presiunea timpului şi a mizei. Dezvoltă independenţa şi forţa mentală, abilităţile de coordonare, de concentrare, de atenţie distributivă, rezistenţa fizică şi psihologică, dar şi fitnessul cardiovascular.

„E un sport care îţi cere să fii intuitiv, să gândeşti cu o secundă înaintea adversarului. Când eşti pe planşă, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, n-ai timp să reflectezi. Totul se rezumă la un reflex pe care îl dezvolţi în urma antrenamentelor.“

E greu să descrii ce simte un sportiv de scrimă, iar privitorii rareori ştiu ce se petrece în spatele căştii de protecţie pe care o poartă scrimerul. Dacă Britta Heidemann, nemţoaica în faţa căreia a pierdut finala olimpică de la Beijing, mizează pe forţă şi luptă ca un bărbat, Ana crede că atuul său e intuiţia, fiindcă îşi dă seama rapid ce urmează să facă adversara. Punctul culminant, trăit la intensitate maximă atât de sportivi, cât şi de cei din asistenţă, poate fi oricând în timpul asaltului, de la început până la sfârşit. Scorul se poate răsturna în orice moment.

Engarde, prêt, allez!

Rivală îi este oricine s-ar afla pe planşă, indiferent dacă îi este colegă şi lucrează împreună de 15 ani, şi merg la acelaşi concurs, de fiecare dată în aceeaşi formulă. „Probabil că şi mama, dacă s-ar urca pe planşă, tot aş privi-o ca pe un adversar, pentru că aşa trebuie să gândească orice sportiv profesionist.“

La Lisabona în 2003, la Campionatul Mondial de Seniori, Ana avea doar 19 ani. În sferturi de finală s-a întâlnit pe planşă cu o sportivă faimoasă din Estonia, Oxana Ermakova, al cărei nume nu-i spunea nimic, aşa că a luptat cu dezinvoltură şi a învins-o. Abia după asalt, preşedintele federaţiei de scrimă, Ana Pascu, i-a dezvăluit că Oxana era campiona mondială en titre. „Abia după ce am aflat, mi s-a făcut frică de ea.“ În timp, a ajuns să îşi recunoască adversarele după stilul de joc, după poziţia de gardă, după felul cum ţipă. „Se întâmplă să ai descărcări nervoase, după fiecare tuşă să ţipi, aşa te manifeşti.“

La finala pe echipe din 2006, în cadrul Campionatului European de la Izmir, în Turcia, în ultimul asalt împotriva Ungariei s-a întâlnit cu dubla campionă olimpică Timea Nagy, pe care Ana o respecta foarte mult. Un exemplu demn de urmat, genul de sportiv despre care gândea „aşa da, vreau să fiu şi eu ca tine“, pe care a reuşit să o învingă în finală. Păstrează şi acum fotografia făcută la acea ultimă tuşă, care i-a adus victoria. A fost unul dintre asalturile în care şi-a demonstrat sieşi că, dacă poate să învingă o dublă campionă olimpică, înseamnă că, la rândul ei, poate să fie campioană.

Privind din afară e greu de înţeles ce fac aceşti sportivi legaţi cu sârme, care ţopăie pe planşă. Firele fac legătura între scrimer, armă şi aparatul care contorizează punctele. Mai nou, federaţia internaţională a aprobat un sistem wireless, o tehnologie de ultimă generaţie, ca meciul să poată fi mai uşor de urmărit pentru spectatori. „Avem leduri pe măşti, care se aprind, pentru noi e însă incomod. Pe lângă echipament, pe sub mânecă, avem alte fire cu care e destul de greu să te obişnuieşti, masca poartă un aparat care o face să fie grea.“

Autodepăşirea

Din punctul de vedere al Anei, sportul de performanţă e ca un joc. De-asta a şi ales scrima, pentru că se juca şi se distra, pentru că îi plăcea. În meseria ei, dacă pierzi distracţia, e cazul să părăseşti sala. Ca un copil să ajungă să practice scrima e de-ajuns să îi arăţi sala. În clipa în care îl aduci şi îi vezi sclipirea din ochi, cu siguranţă acolo îi e locul. „Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie. E o meserie pe care trebuie să o faci cu plăcere, în clipa în care a dispărut, rezultatele n-au să mai vină.“ Presiunea care se instalează cu fiecare nouă victorie poate fi dezamorsată doar prin antrenamente. Fiind o fire competitivă, e obişnuită cu asta. Ia totul natural, nu stă să reflecteze. Chiar şi acum când s-a creat o mare tensiune în jurul ei şi al colegelor sale pentru medaliile aşteptate de la Londra, reuşeşte să îşi ridice un zid de apărare. „Indiferent de ce se va întâmpla, vreau să dau totul, ca să nu trăiesc apoi cu regretul că mai era ceva de încercat şi n-am făcut.“ China, Italia, Germania vor veni la JO cu cei mai buni scrimeri ai lor, dar adversarii cei mai de temut sunt italienii.

Ana petrece în medie şase-şapte ore pe zi în sala de scrimă, câteodată mai puţin. Se instalează un anumit grad de uzură în organism şi sportivii fac săptămânal recuperare prin galvanoterapie. „Uneori glumim între noi şi spunem că o să ajungem să aprindem becurile doar atingându-le.“ Scrimerii români sunt cu atât mai speciali cu cât fac faţă unei competiţii acerbe şi înfruntă adversari proveniţi din ţări care cresc adevărate pepiniere de talente: Italia, de exemplu. Sau mai nou, China. „Dacă noi avem maximum 15 cluburi de scrimă la nivel naţional, la Roma e foarte probabil să existe 15 şcoli într-un singur sector. E normal să ai de unde să alegi, să găseşti cei mai buni copii pe care să-i faci campioni.“ E problema ei şi a colegelor sale de generaţie, aflate la vârsta senioratului, care se întreabă dacă vor avea cui să predea armele. Chiar dacă are o co-echipieră puternică, să zicem, ca Anca Măroiu, reuşeşte să se bucure pentru succesele acesteia. „Suntem patru fete, patru caractere diferite, care sub îndrumarea unor oameni luminaţi reuşesc să facă treabă bună împreună.“

Au rămas copiii care se bucură pentru medalii. Când luptă în competiţii râvnesc la locul de pe podium, fără să se gândească la premii şi la recompensele financiare. Important este că a făcut un lucru bine. „Cel mai important e să mergi liniştit după concurs în camera de hotel, gândindu-te că într-adevăr ai făcut un lucru bine astăzi.“

Ana (27 de ani) şi colegele sale din lotul naţional de spadă reprezintă una dintre speranţele României pentru o medalie la JO de la Londra. În palmaresul ei se găsesc o medalie de argint la JO Beijing (2008), o medalie de bronz (2002) şi una de aur (2010) la Campionatele Mondiale, dar şi alte patru locuri 1 la Campionatele Europene (2006, 2008, 2009, 2011). În luna mai, Ana s-a clasat pe locul cinci la concursul de spadă de la Rio de Janeiro, după ce a fost învinsă în sferturile de finală de franţuzoaica Maureen Nisima, cu 15-13.

Scrima este combinaţia perfectă între putere, eleganţă, flexibilitate şi disciplină mentală.

O disciplină clasică, singura care ţine de Artele Marţiale europene şi unul dintre cele patru sporturi care au fost prezente la toate Jocurile Olimpice, începând cu Atena, în 1896. Aparatura şi echipamentul de siguranţă moderne fac din acest sport unul foarte sigur. Nu trebuie să fii scrimer de performanţă pentru a practica şi a te bucura de el.

Echipa feminină de spadă a României, formată din Simona Alexandru, Ana Maria Brânză, Anca Măroiu şi Loredana Iordăchioiu, a câştigat medalia de aur la Campionatele Europene de scrimă de la Sheffield, după ce a învins în finală reprezentativa Rusiei – 2011.

Argint – 2008, Beijing – individual

Campionate Mondiale
Bronz – 2002, Lisabona – individual
Aur – 2010, Paris – pe echipe

Campionate Europene
Aur – 2006, Izmir – pe echipe
Aur – 2008, Kiev – pe echipe
Aur – 2009, Plovdiv – pe echipe
Aur – 2011, Sheffield – pe echipe
Argint – 2008, Kiev – individual
Bronz – 2011, Sheffield – individual

Mereu înainte, niciodată înapoi

Alina Dumitru

Cu două luni în urmă, judoka Alina Dumitru câştiga cea de-a opta medalie europeană de aur din carieră şi egala astfel recordurile la medalii europene în judo-ul feminin. Până la performanţa obţinută atunci, la Campionatele Europene din Rusia, recordul continental de 8 titluri era deţinut de austriaca Edith Horvat şi olandeza Angelique Seriese. În Rusia, Alina a obţinut aurul, învingând-o în primele 20 de secunde din prelungirile finalei pe belgianca Charline Van Snick.

Campioana de pe Tatami

Alina şi-a dorit dintotdeauna să facă mişcare. Era un copil fragil, care voia să meargă singură pe stradă fără să-i fie teamă. „Mă îmbolnăveam uşor, răceam, stăteam mai mult prin spitale“ – se confesează ea, în speranţa că alţi tineri îi vor urma exemplul. Avea 12 ani când a început să practice judo. Antrenorul Emanoil Câmpeanu a venit într-o zi la şcoală şi le-a vorbit despre acest sport, despre care ea nu ştia mare lucru. S-a dus să vadă despre ce e vorba şi a rămas. Părinţilor le-a fost teamă, ştiind-o aşa de fragilă, dar ea le-a spus că vrea să continue. Le-a cerut să o susţină şi să-i fie alături.

„Mi-a plăcut să câştig şi să fiu cea mai bună. Am vrut să mă întrec pe mine, să văd că pot să fac mai mult din ceea ce credeam că niciodată n-o să reuşesc. Cu ambiţie şi dorinţă, eu – cea mică şi firavă -, am reuşit să mă autodepăşesc şi să ajung pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.“

„Judo e un sport complex. Te dezvoltă fizic şi psihic, deopotrivă. Te ajută să fii mai sigur pe tine“ – încearcă să sintetizeze Alina filozofia de bază a sportului supranumit „Calea blândeţii“. După atâtea meciuri, Alina şi-a format un stil de luptă. O recunoşti după poziţie şi procedeele pe care le foloseşte. Dar e capabilă oricând să-şi surprindă adversara. Unele sunt mai dure, alte mai puţin. Unele au forţă, altele mai puţin. Unele se bazează pe viteză, altele pe tehnică. Alina le stăpâneşte pe toate: tehnică, viteză, forţă. Rivala ei de la Beijing, Ryoko Tani, nu fusese învinsă timp de 12 ani: „Era atât de rapidă, încât nu simţeai şi nu vedeai ce îţi face. Era genul de adversar pe care greu reuşeai să îl domini. Nu mă aşteptam să o înving. Nu am surprins-o prin vreun procedeu, nu am reuşit să o trântesc, dar am dominat meciul. Am fost mai agresivă şi mai activă la priză.“ Deşi Alina nu are deloc o personalitate agresivă, când adversara o enervează şi e mai dură decât ar fi cazul, ripostează.

„Ca învins, voi munci înzecit“

Orice secundă contează, dacă nu eşti atent, adversarul te poate înfrânge. Chiar şi atunci când conducea detaşat i s-a întâmplat să-şi disloce cotul, cu 7 secunde înainte de expirarea timpului regulamentar. În semifinala Campionatului Mondial de juniori din Tunisia, în anul 2000, şi-a rupt degetul mare de la mână. „Am reuşit să-l «prind», să nu mai simt durerea şi am câştigat aşa, cu degetul rupt.“ La Campionatul european din 2001 de juniori s-a prezentat, chiar dacă avusese cotul dislocat. „Doctorul m-a lăsat să plec pe semnătură. Am luat medalie de argint, am pierdut în finală, n-am mai putut. Atunci m-am forţat.“ Altădată, cu o zi înainte de plecarea la Jocurile Europene din Turcia, a suferit o entorsă. Glezna i s-a umflat şi era atât de dezamăgită, încât nu mai voia să audă de campionat. S-a dus şi s-a întors medaliată cu aur. „Contează ziua şi momentul în care îl simţi pe adversar dezechilibrat.“

La JO de la Atena în 2004, a ratat podiumul în ultimele secunde de meci. Lupta contra unei chinezoaice, Gao Feng, pe care a „bătut-o“ de foarte multe ori. A urmat un moment de deznădejde, voia să se retragă. A trecut peste el cu ajutorul antrenorului, părinţilor şi prietenilor. „Ei îmi spun că sunt cea mai bună, că o să câştig şi mă ajută să trec chiar şi peste accidentări.“ I-au spus că la următoarele Jocuri Olimpice o să fie bine. „Trebuie să te concentrezi, şi la Beijing va fi aşa cum trebuie să fie.“ Într-adevăr, la Beijing a devenit campioană olimpică.

Antrenorul ei, Florin Bercean, vorbeşte despre presiunea enormă căreia trebuie să îi facă faţă sportiva: „Cu cât ai rezultate mai mari, cu atât apasă asupra ta ca o piatră de râu, ca şi cele din care se fac casele.“ Însă povestea cu medalia e ceva sfânt. „Când ai luat medalia de aur, ai pus mâna pe piciorul lui Dumnezeu.“ Responsabilitatea care apasă pe umerii Alinei în vederea Jocurilor Olimpice de la Londra e atât de mare, încât n-o lasă să doarmă noaptea. „Va fi ultima mea competiţie. Îmi doresc să mă întorc cu medalie, să îmi închei cariera cu fruntea sus. Probabil pun prea multă presiune asupra mea. Îmi doresc să fie un an bun pentru mine, fiindcă va fi ultimul în judo. În noaptea de dinaintea unui concurs mă gândesc prea mult la asta.“

În competiţie cu sine însăşi, într-un moment de apogeu al carierei, în care trebuie să se autodepăşească, orice şi-ar spune, noaptea de dinaintea unui concurs e albă.

„Ca învingător, nu mă voi înfumura“

„Mă duceam în concurs cu ea şi dacă nu se plângea de ceva, mi-era frică“, spune Bercean. „Întotdeauna când spune c-o doare ceva la concurs, iese bine. Când spune că totu-i perfect, atunci îi bai. Când are o mică jenă, se concentrează mult mai bine. Acum, pentru Londra, are o jenă foarte mare: performanţa. Aşa că mă pot duce liniştit.“

Bercean o antrenează pe Alina de 12 ani, de când a preluat-o de la antrenoarea clujeancă, Gianina Andreica. Acomodarea lor a fost destul de grea, pe fondul unei lipse de încredere. Bercean trece drept un dur, iar Alinei nu-i plac durii. A câştigat-o cu greu de partea sa, a fost nevoie de timp. „E mai corect aşa“, cugetă antrenorul, „să-ţi faci loc încet în sufletul cuiva, nu dintr-odată, şi să-l înşeli.“ Despre Alina spune că e un om adevărat, cu personalitate şi caracter deosebite, propulsate de o voinţă fenomenală, fără de care n-ar fi reuşit în viaţă. „S-a agăţat cu dinţii de fiecare rezultat, a trecut peste durerea fizică şi peste chinurile pe care le provoacă o pregătire draconică.“ De mai bine de zece ani, Alina face faţă la două antrenamente zilnice, sâmbăta şi duminica inclusiv, la deplasări interminabile şi accidentări ocazionale. Bercean crede că are calităţi excepţionale, transmise genetic. „Nu orice sportiv are viteza, îndemânarea, forţa nativă pe care le are ea. La un moment dat, pe fişa ei medicală, de la institutul de medicină de la Bucureşti, scria că nu are ţesut adipos. Era numai piele, muşchi şi os. Nu ştiu câţi sportivi din România se pot lăuda cu aceste calităţi.“

Judo e un sport în care e nevoie de inteligenţă, ca să poţi să-ţi cunoşti şi să-ţi învingi adversarii. În fiecare generaţie, Alina a avut câte o rivală peste care a trecut cu greu. Japoneza Ryoko Tani o bătea mereu. La Jocurile Olimpice de la Beijing însă, Alina a fost deasupra. Ce te face campion? Secretul e să practici sportul din plăcere şi din asta să rezulte ambiţia de a te depăşi pe tine, pentru a ajunge acolo, sus. „Orice sportiv îşi doreşte să ajungă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să ai dorinţă, devotament, talent. La mine a contat talentul.“ Dincolo de muncă şi sacrificii, talentul a propulsat-o pe Alina foarte sus.

Alinei Dumitru îi lipseşte titlul mondial. N-a reuşit să îl obţină, are doar o medalie de bronz. Ăsta e regretul ei. Dar nu umbreşte cu nimic bucuria de a deţine aurul olimpic. Medalia aceea a estompat orice deziluzii. Mesajul ei, pentru fiecare dintre noi, este să nu dăm niciodată înapoi, pentru că dacă ceva nu se rezolvă pe loc, cu siguranţă se va rezolva în viitor. „Dacă n-am reuşit să câştig o competiţie, n-am dat înapoi. Pe următoarea, am câştigat-o.“

Palmares:

CE juniori: locul 2 (2001)
CM juniori: locul 1 (2000)
CE seniori: locul 1 (2004, 2005, 2006, 2007 şi 2008); locul 3 (2002)
CM seniori: locul 3 (2005 şi 2007)
Cupe Mondiale: 2 titluri
JO 2008: locul 1 la categoria 48 Kg

A fost desemnată cea mai bună judoka europeană a anului 2008.

Articol preluat din Revista Cariere de iunie. Pentru detalii legate de abonare, click aici