George Butunoiu – Nefericirea de a vedea ca imparatul e gol

Stiu ca exista aplicatii ale fizicii nucleare in astrofizica, in arheologie, in medicina sau in energie. N-am auzit insa pana acum de implicarea fizicii nucleare in resursele umane. Puteti gasi o legatura intre cele doua domenii?

Nu am nici o explicatie… Dar trebuie mentionat ca am renuntat la fizica imediat dupa Revolutie. Atunci te lasai dus de evenimente. Ar fi fost si pacat sa nu incerci de toate. Am facut si reviste si radio si business. Am fost in mijlocul "vartejului" si, dintr-o intamplare, am ramas in povestea cu oamenii si cu recrutarea.

Asadar, sunteti un romantic?

Nu recunosc asta in public! In business nu trebuie sa fii nostalgic sau romantic. In spate, trebuie sa fii cinic, rece, gata de compromisuri serioase, iar in fata – foarte zambitor si placut la vorbe. Daca ai ceva chinuri metafizice, e greu in business. Trebuie sa le tii cat mai ascunse, altfel, risti sa fii considerat putin "sarit".

Ce anume v-a impins catre fizica nucleara? Si de ce ati evadat din cercetare, imediat dupa Revolutie?

Am terminat facultatea in 1989, asa incat intre studii si Revolutie nu au trecut decat cateva luni. Lucram in Institutul de Fizica Atomica de la Pitesti, unde se afla un reactor nuclear, dedicat doar cercetarii. Prin natura mea, sunt obisnuit cu rationamentul abstract si speculativ, iar fizica de mare performanta este foarte abstracta, e aproape filozofie. Deci sunt un om pe care rationamentul abstract l-a atras dintotdeauna, de aici probabil si chestia cu singuratatea. Am ajuns din intamplare in mijlocul oamenilor. Daca as putea, as sta singur acasa si mi-as vedea de ale mele. Cat am fost copil, am trait la bunici care, din fericire pentru mine, m-au lasat foarte liber. La patru ani, deja invatasem singur sa citesc. Eram undeva la tara, intr-un sat cu o biblioteca comunala de cateva mii de volume, parasita si cu un lacat pe usa. Odata am intrat inauntru desfacand un geam. Am iesit de acolo dupa vreo sapte ani. Numai asta faceam toata ziua, citeam. Ajunsesem sa invat fiecare carte de acolo, ca obiect. Probabil ca de-atunci mi-a ramas pasiunea pentru bibliofilie, pentru carti ca obiecte. Am terminat scoala generala in Galati, am urmat liceul tot acolo si apoi facultatea de fizica, la Bucuresti. Am stat doar cativa ani alaturi de parintii mei, cand eram foarte mic. Deci, am crescut si m-am format singur.

Din cate inteleg, va simteati bine in pielea dv., facand o cariera in fizica.

Da, bineinteles. Nici nu-mi trecea prin minte ca o sa fac vreodata altceva si nici nu voiam. Intre timp, chiar am facut niste lucruri acolo. Sa va arat cartea aceasta. Acum nu mai inteleg nimic din ea. In fizica de performanta, si sase luni daca lipsesti, s-ar putea sa nu mai poti reveni niciodata.

Atunci, atat de romantice au fost zilele Revolutiei, incat v-au smuls din munca de cercetare?

Da, au fost, nici nu se putea altfel. Dar aici trebuie sa fac o paranteza. Eu am fost destul de "recalcitrant" in regimul comunist. N-am fost membru de partid, ci doar utecist, cum era obligatoriu pe vremea aceea. In 1989, ajunsesem chiar pe punctul de fi a dat afara din facultate de catre securitate pentru ca am cerut sa ies din UTC. N-am avut curajul luptei de strada, dar faceam rezistenta pasiva si ostentativa: nu ma duceam niciodata la defilari sau pe unde mai erau oamenii mobi-lizati. La inceput, m-au lasat in pace. Dar in facultate am avut un conflict deschis, legat de faptul ca ii luasem apararea unui coleg care facuse parte din grupul de meditatie transcendentala. Aceasta a fost culmea dizi-dentei mele. Asta se adauga la faptul ca, in studentie, vindeam carti. Eram, deci, un fel de "capitalist". Dintr-o editie rara traiam trei luni. Securitatea ma urmarea din cauza asta. Am avut chiar ocazia sa aflu ca mi se facuse dosar, unde scria inclusiv cui si ce carti ii vandusem. Printre altele fie spus, pe vremea aceea i-am vandut si lui Dinu Patriciu o editie rara din Violet le Duc. Starea aceasta de spirit si sentimentele acestea m-au caracterizat dintotdeauna, asa ca atunci cand s-a declansat Revolutia am venit imediat la Bucuresti, la "lupta". Nu m-am mai dus la institut, am primit prin posta decizia de demitere.

Cum v-ati vazut viitorul in momentul acela?

In primul rand, am fost foarte activ politic. Atunci se infiintau toate partidele, organizatiile si asociatiile, de care probabil va mai aduceti aminte. M-am implicat in activitatea multora dintre ele, fara sa devin membru. Incercam sa vad unde se face ceva care sa fie conform cu viziunea mea. Exista un grup coagulat in jurul lui Ion Ratiu, "Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi", care milita deschis impotriva neocomunistilor. Ei erau printre putinii care aveau o structura cat de cat organizata in care se puteau face lucruri, cum a fost revista "Actualitatea romaneasca" (care nu are nici o legatura cu cea de acum). M-am alaturat lor, m-am implicat foarte tare. Liderul grupului era Ion Ghika. Ne-am apucat de revista la doua luni dupa Revolutie. In martie, am scos primul numar. Dar, n-a avut o viata prea lunga. In iunie, minerii au facut o vizita la sediul redactiei, pe care o gazduiam in casa mea din zona Armeneasca. Au luat totul, iar pe unul dintre colabora-tori, om de 70 de ani, au reusit sa-l prinda cand tocmai incerca sa sara pe un geam. I-au taiat cu toporul piciorul pe care nu reusise inca sa-l treaca peste pervaz. Asa s-a incheiat "Actualitatea romaneasca", in forma pe care o concepuseram noi atunci. Pe mine m-au cautat cateva saptamani la rand, timp in care am stat ascuns.

Dupa aceea, am lucrat pentru o revista frantuzeasca. Cel care o adusese in Romania si cu care am ramas prieten m-a recomandat ulterior altora si asa am ajuns sa lucrez pentru revista de business, "Le fil Franco-Roumain", pentru oamenii de afaceri din Franta, care intentionau sa vina in Romania. Apoi, am fost printre primii din Romania care si-au facut o firma. Din cate am auzit mai tarziu, a mea a fost a 40-a, in aprilie 1990. Voiam sa scot o revista de business a mea. Chiar reusisem sa adun cativa oameni importanti in echipa. Dar n-am apucat s-o mai scot pe piata din cauza vizitei minerilor. Cum banii (maica-mea a scos banii depusi la CEC pentru masina ca sa-mi fac eu revista) mi-i bagasem in calculatoare, imprimante si tot ce mai era nevoie intr-o redactie, am ramas fara nimic. Minerii mi-au luat tot, chiar si hainele, fierul de calcat si foarfecele. Francezii m-au reco-mandat pentru radio Fun, unde am fost si director comercial si redactor pe business. Am lucrat acolo mai putin de o jumatate de an. In 1991, am infiintat impreuna cu francezul de la "Liberation" firma de software Ciel.

Cum asa? Dupa atata presa, firesc ar fi fost sa infiintati o editura sau o companie de presa.

Fiind fizician, ma pricepeam la progra-mare. Iar calculatoarele au fost intotdeauna o pasiune pentru mine. In plus, eram convins ca acesta va fi un business de viitor. Legatura mea cu presa era exclusiv pe partea de atitu-dine. Imi permitea sa ma exprim. Nu am privit-o niciodata ca business. Misiunea mea a fost sa gasesc o echipa de softisti in Romania, iar el s-a interesat in Franta de o firma de IT cu care sa ne asociem. Asa s-a nascut Ciel Romania. Atunci l-am recrutat pe Silviu Hotaran si echipa lui. Eu eram actionar minoritar, majoritari erau francezii. Dupa un an si ceva, fiind o fire prea independenta, am plecat. Nu prea puteam lucra sub conducerea cuiva, dupa cum nu pot nici acum. Asa m-am obisnuit, sa traiesc si sa lucrez independent. M-am decis sa-mi fac firma mea unde sa fiu singurul decident. Am vandut actiunile de la Ciel, pe care am luat destul de multi bani atunci. Firma de recrutare mi-am facut-o pentru ca suna exotic. Oricum mai facusem destule recrutari si pana atunci, chiar inainte de Ciel. Initial, am incercat sa gasesc o firma mare de recrutare in Franta cu care sa ma infratesc, dar cum n-am gasit pe nimeni dispus sa ma ia in serios, m-am intors in tara si am creat firma BIA. Prima recrutare pe care am avut-o de facut a fost pentru o pozitie de sef contabil pentru o companie din domeniul agricol. M-am dus la ASE si am cerut lista tutoror absolventilor de Finante-Contabilitate din ultimii cinci ani. Am capatat-o, dar fara numere de telefon, doar cu adrese. Asa ca m-am dus la oameni acasa. Am sunat din usa in usa, cautand oamenii potriviti. Unii s-au speriat atunci. Multi dintre cei care sunt mari acum pe la BNR sau prin alte parti isi aduc si acum aminte cum le-a batut Butunoiu in poarta in 1992. Asa i-am cunoscut pe toti, le-am luat telefoanele, am pastrat legatura. Apoi a fost mai simplu.

Cat se castiga la acea vreme din recrutare?

Am inceput cu vreo 500 de dolari pentru un post. Dupa vreo doi ani, ajunsesem la vreo 2.000 de dolari, iar acum tariful meu este de minimum 12.000 de euro pentru o pozitie de top. Curand, au aparut surprizele. Au venit la mine firme importante, pentru recrutari mari. Le-am cerut 3.000 de dolari, iar ei au facut ochii mari si au plecat. Li se parea suspect de putin. M-am trezit dupa vreo trei saptamani cu cele mai mari agentii din lume care mi-au propus sa gasesc oameni pentru pozitia de director general, culmea!, exact pentru cei care fusesera cu ceva timp inainte la mine. Doar suma era diferita: ei cerusera clientilor 40-50 de mii de dolari! M-am enervat, m-am urcat din nou in masina si am plecat in Europa sa caut o firma mare cu care sa ma asociez pentru ca am inteles ca asta isi dorea lumea. Primii la care am ajuns, Dr. Jenewein, mi-au si facut, pe loc, o oferta. Cum iau foarte rapid deciziile, am batut palma. M-am intors acasa, mi-am schimbat numele firmei in Dr. Jenewein si am dublat tarifele. Din ziua urmatoare, am inceput sa am o gramada de clienti. Cand am vazut ca merge povestea, in 1996 m-am urcat din nou in masina si am facut un tur mai mare. Am primit o groaza de propuneri. Dintre toate, am mers cu Ward Howell si pentru ca era printre cele mai mari din lume la ora aceea si pentru ca s-au decis in doua ore. Am revenit la Bucuresti, am schimbat numele, am ridicat iar tarifele si totul a mers pana in 2003, cand Ward Howell s-a dizolvat si au inchis busi-nessurile in mai multe tari. Am cumparat partile lor pentru businessul de aici si l-am continuat sub numele Alexander Hughes pana in decembrie 2005. Apoi, am facut firma "George Butunoiu", ca sa fie lucrurile clare.

Vad o dominanta in tot parcursul dv.: vanzarea. Sunteti un bun vanzator?

Probabil ca as fi daca as vrea, pentru ca stiu ce orgolii si ce slabiciuni au oamenii. Nu sunt insa un bun vanzator pentru ca sunt prea cinic si nu fac compromisuri. Nu spun niciodata clientului ce vrea sa auda. Am pierdut astfel destul de mult.

Vi s-a intamplat vreodata sa plasati bine oameni pe care nu i-ati fi angajat la firma dv.?

Da, bineinteles. Dar intotdeauna ii spun clientului adevarul. Pot sa-mi permit, si asta este o mare realizare a mea, sa nu fiu nevoit sa mint. Ii spun clientului exact ce cred. Decizia e a lui. Eu nu am ce pierde: daca lucrurile merg prost, am constiinta impacata si pot sa-i spun: "Mosule, eu te-am prevenit", iar daca merg bine, inseamna ca eu am fost mai exigent decat clientul. Au fost situatii in care chiar am insistat, m-am luptat cu clientul sa nu-l angajeze, dupa ce am aflat niste lucruri dubioase din istoria candidatului. Cu toate acestea, voiau sa-l angajeze, erau ca ferme-cati. Imaginea este totul, asta ma scoate din sarite.

Onestitatea este o carte care merita jucata?

Da, dar numai daca esti destul de puternic incat sa faci fata consecintelor. Clientul capata incredere in tine si revine de cate ori are nevoie de o relatie transparenta, la vedere. Greu e doar prima oara, daca nu sunt obis-nuiti cu cineva ca mine. Interesant este ca daca la primul contract clientul verifica pana si virgulele din text, la urmatoarele devine atat de increzator incat, practic, intelegerea are loc la telefon. Sunt unele proiecte pentru care semnez contractul dupa recrutare, doar pentru contabilitate, pentru ca a ajuns sa functioneze increderea.

Impreuna cu mai multi oameni de afaceri, ati deschis un restau-rant – Heritage – intr-una dintre cele mai frumoase si vechi zone ale Bucurestiului. Cum v-a venit aceasta idee?

V-am spus deja ca ma decid repede. Asa a fost si acum. Aveam un angajat american, al carui tata fusese presedintele unei mari corporatii in SUA. Omul acesta, milionar deja, si-a anuntat intr-o zi familia ca demi-sioneaza din functie pentru ca vrea sa se faca bucatar. A urmat o scoala de speciali-tate, dupa care a plecat in Franta, unde s-a angajat in diverse restaurante, ca bucatar. A progresat, a ajuns vestit, asa ca acum gateste doar pentru milionari… Acum cativa ani, a venit in Romania sa-si viziteze fiul, angajatul meu. Asa l-am cunoscut. L-am intrebat intr-o doara daca nu vrea sa deschidem impreuna un restaurant. Spre surprinderea mea, a agreat imediat ideea. La o prima evaluare, ne-ar fi trebuit vreo 700 de mii de euro. Am dat cateva telefoane pe la prieteni, clienti sau parteneri de afaceri. In doua zile, am strans un milion de euro de la oameni care cu o zi inainte nu se gandisera ca vor avea vreodata un restaurant. De cand cu Heritage-ul, am aflat si eu ce inseamna de fapt haute gastro-nomie. Chiar am condus cateva luni restau-rantul, zi de zi, cand nu am avut un director general acolo. Mi-a placut foarte mult, imi aduc aminte cu nostalgie de acea perioada. A fost si socul de a trece de la clientii mei curenti – directorii – la lumea bucatarilor, a chelnerilor, a barmanilor si a portarilor sau a studentilor in cautarea unui job. Cu unii am ramas si acum in legatura.

V-ati facut un brand din caracterul exploziv al declaratiilor, al luarilor de pozitie…

Ma enerveaza faptul ca multi gandesc ca mine, dar nu indraznesc sa spuna. Eu sunt dintre putinii care au curajul sa spuna pentru ca mie nu-mi pasa, eu pot sa-mi permit sa nu mint si sa spun ce cred. Mi-am castigat cu greu acest privilegiu. E costisitor sa fii ca mine. Multora le intra in reflex comportamentul duplicitar. Am vazut o groaza de oameni care in context social, in mod instinctiv, spun conveniente, zambesc la comanda etc. Pentru unii chiar devine o normalitate sa aiba doua fete.

V-am auzit vorbind despre Oscar. Cine este el?

Oscar este cainele meu. Am mai avut unul, din aceeasi rasa, Spitz Pomeranian, pe care l-a calcat masina. Nu mi-a venit sa cred cat de tare am fost afectat de pierderea lui. De aceea l-am cumparat in aceeasi zi pe actualul Oscar, ca sa-mi treaca. Primul era normal, insa cel de acum e complet ticnit: musca atunci cand te astepti mai putin, inclusiv caini de zece ori mai mari decat el, are viziuni, dusmani nevazuti… Agenda lui ascunsa…

Lucrati de 16 ani in recrutare. Cum ati scrie sau descrie acum "Comedia umana"?

Chiar o scriu, efectiv. In afara de arti-cole, teza de doctorat la care lucrez cu asta se ocupa. Un headhunter din Germania sau din Marea Britanie n-ar avea de spus cate am eu. Eu i-am vazut crescand aproape pe toti oamenii de business din Romania, pe multi ii stiu de 10-15 ani, de cand si-au inceput afacerile, cand unii erau mai saraci decat mine. Am fost tot timpul in mijlocul lucru-rilor, intre straini si romani si intre romani si romani, un fel de paravan. Strainii mi se plangeau de romani si invers… Am fost si sunt intr-o pozitie oarecum privilegiata in care aflu multe lucruri din interior. De aceea m-am gandit sa scriu despre aceasta aven-tura umana. Pentru lucrarea de doctorat, ma gandisem initial sa fac o comparatie intre mentalitatea occidentala si cea romaneasca, sa vad daca exista similitudini… Un demers intercultural. Cand am intrat mai adanc in problema, am constatat ca mentalitatea drept concept nu exista si, astfel, am decis ca acesta sa fie obiectivul lucrarii mele: definirea conceptului de mentalitate in management.

Din pacate, nu am avut timp sa ma ocup de ea. Dar vreau sa ma apuc serios de lucru. De fapt, de-asta am facut business de IT si am lansat Kazier-ul, ca sa ma imbogatesc – cinic, nu? – si sa ma pot concentra pe proiectele personale.

Tocmai ati salvat pestisorul de aur. Care sunt cele trei dorinte pe care ati vrea sa vi le indeplineasca drept rasplata?

Una ar fi sa nu mai fiu obligat sa muncesc pentru facut bani. Celelalte doua sunt foarte personale, n-au nici o legatura cu businessul. De fapt, si prima duce, in final, tot catre proiectele personale.

Sunteti fericit? Ce inseamna fericirea pentru dv.?

Nu e in natura mea sa fiu fericit. Nu sunt si nici nu voi fi fericit vreodata. Imi fac probleme, ma afecteaza toate lucrurile din jurul meu, cum sunt coruptia si ipocrizia. De aceea nu pot sa fiu fericit. Nu ma pot detasa din punct de vedere social, cu toate ca imi place sa fiu singur in casa si sa nu ma bata cineva la cap. Problemele societatii ma afecteaza foarte tare. Am vazut atat de multe lucruri urate si in businessul mare si in politica, incat nu mai pot fi senin si ferice.

De ce nu va implicati mai direct in rezolvarea lor?

Pai, ma implic in permanenta, spun lucruri pe care altii nu-si permit sa le spuna. Unii ma iau de ciudat, desi nu fac decat sa arat ca imparatul este gol… N-o sa fiu niciodata fericit, pentru ca problemele nu vor disparea niciodata.

George Butunoiu, Managing Partner al firmei George Butunoiu

Nascut pe 17 martie 1962

Necasatorit

Studii:

• Facultatea de Fizica – Universitatea Bucuresti
• Master Resurse Umane – SNSPA
• Master Administrarea Intreprinderilor – ASE
• Doctorand stiinte sociale – Universitatea din Corsica & Universitatea din Rennes II

Experienta profesionala:

• 1989 – 1990, diverse: redactor fondator revista Actualitatea Romaneasca;director comercial la Fun Radio;
• 1990 – 1991, corespondent in Romania pentru Le Fil Franco-Roumain (revista de informare pentru investitorii francezi in Romania)
• 1991 – 1993, Fondator si Director Comercial pentru Ciel Romania
• 1992 – 2004, Fondator si Director al firmei Business Intelligence Agency
• 1996 – 2003, Fondator si Managing Partner al firmei Ward Howell Romania
• 2003 – 2006, Fondator si Managing Partner al firmei Alexander Hughes Romania
• din 2006, Fondator si Managing Partner al firmei George Butunoiu

Jaap Werner, Ambasadorul Olandei in Romania

Din conversatia purtata cu George Butunoiu, am dedus ca este un om cu principii. Am remarcat totodata ca este un bun ascultator, care apreciaza argumentele intr-un dialog. Cu certitudine insa, nu pare genul de om pe care sa-l poti cunoaste dintr-o data.

Butunoiu e fondatorul nebuniei pozitive

Doru Buscu, Director editorial Trustul Realitatea – Catavencu

Sa-l stii pe George e rentabil. E conectat, alert, cunoaste exact oamenii de care ai nevoie si e mereu la curent cu ideile revolutionare, inclusiv cu cele care n-au nici o sansa sa devina realitate. Ultima tehnologie in headhunting o gasesti la el in birou, tot acolo unde gasesti cele mai promitatoare strategii de plasamente in IT. George Butunoiu nu le foloseste deocamdata, doar le incearca pe tine, le testeaza cu premeditare si culege gratuit observatiile de fiabilizare. E un avangardist cu picioarele pe pamant care face bani din intuitia trendurilor. Un om care nu oboseste sa propuna si care nu inceteaza sa te bata la cap pentru binele tau. Fireste ca pare un pic smintit, mai degraba bizar, dar asta e enuntul clasic al creativitatii. Intr-o lume populata de insi apatici, Butunoiu e o necesitate. Il stiu de 15 ani. Are caine, umbla neras si vine in pantaloni scurti la birou. Un nebun care face valuri profitabile si scrie istoria unui camp de business inca neexplorat.