Gica Popescu – Oamenii tari merg mai departe
„Trebuie să treci peste momentele grele. Chiar când joci slab şi te huiduie întreg stadionul sau când apare o cronică proastă într-un ziar, tu mergi mai departe. Depinde de tăria fiecăruia. Unii probabil se lasă influenţaţi, dar oamenii tari merg mai departe.“
Més que un club
Echipa la care a avut cele mai bune rezultate, la care s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea antrenorului a fost FC Barcelona. Popescu a îmbrăcat tricoul FC Barcelonei în perioada '95-'97 şi în finala de la Rotterdam, când catalanii au învins PSG cu 1-0, în calitate de căpitan a fost cel care ridica trofeul Cupei Cupelor. „Johan Cruyff, unul dintre cei mai mari antrenori pe care i-a avut fotbalul mondial, a luat o decizie care a uimit pe toată lumea, inclusiv pe mine: la doar şase luni după ce fusesem transferat acolo, m-a numit al doilea căpitan de echipă. Şi după alte şase luni, am devenit prim-căpitan. Trecuse doar un an de când semnasem pentru ei.“
Îşi aminteşte că numirea l-a motivat enorm şi că l-a responsabilizat în egală măsură. „Eram primul român căpitan al unei echipe aşa de mari. Era o mândrie, simţeam că reprezint ţara şi fotbalul românesc. Am ţinut cu dinţii să-mi onorez cât mai bine rolul şi n-a fost deloc simplu.“ FC Barcelona era o echipă de top, care se obliga să câştige tot timpul. De aici şi presiunea enormă din partea suporterilor, a opiniei publice şi a mass-mediei.
Fotbal total
„Acolo sunt atenţi la felul în care te îmbraci, cum vorbeşti şi cum dai autografe. Nu le scapă felul în care joci şi în care te antrenezi, nici cum şi ce mănânci. Cine nu face faţă presiunii pleacă acasă.“
Cu o uşoară ironie subliniază cât de mult conta faptul că, deşi acolo se afla şi eternul său rival, Gică Hagi, căpitanul era el. Cum a reuşit să ţină în frâu o echipă din care făceau parte 17 jucători internaţionali – toţi vedete în ţările lor de origine?
Nu încerca să domine vestiarul, nici să se impună. Crede că autoritatea se câştigă zi de zi. Felul de a fi, de a te mişca şi de a te comporta, pregătirea şi prestaţia profesională sunt cele care te fac lider. „Anumite trăsături ale caracterului meu, felul de a mă comporta l-au determinat pe antrenor să mă pună căpitan. Într-un «vestiar» atât de important, la baza bunei înţelegeri stă doar respectul.“
Toţi acei jucători faimoşi, conştienţi de propria valoare, dintre care se presupune că unii aveau un temperament vulcanic, se respectau unul pe celălalt, fără excepţie: „Căpitanul echipei nu este ca dirigintele la şcoală. E adevărat că reprezintă «vestiarul» în afară, dar în interior este un jucător ca toţi ceilalţi. Între noi exista un respect fantastic, aproape incredibil. Nu era nevoie să le arăt că sunt mai bun. Eram uniţi, tocmai pentru ca, atunci când ieşeam pe teren, să aducem rezultatul dorit.“
Generaţia de aur
În perioada 1990-2000, acelaşi sentiment – respectul – domina şi vestiarul echipei României. „Deşi jucau la cluburi mari: Barcelona, Milan, Chelsea, Leverkusen – jucătorii naţionalei formau un grup senzaţional. Iar cei mai importanţi – liderii – erau uniţi.“ Nu numai că nu se sabotau unul pe altul, dar spiritul era de cooperare, după principiul: „Eu sunt bun, tu eşti bun, haide ca împreună să facem o treabă extraordinară.“ Admite că s-a poziţionat într-o competiţie permanentă cu Hagi pentru titlul de cel mai bun fotbalist al anului, pe care a reuşit să i-l smulgă în perioada '89-'92. Dar între ei era o întrecere sportivă, pentru că altfel, în viaţa de zi cu zi erau prieteni şi jucau la aceleaşi echipe: „Gândul cu care mă trezeam în fiecare an, pe 1 ianuarie, era să fiu mai bun decât Hagi– cel dotat, cel înzestrat de natură mai mult decât noi toţi.“
În '94, la mondialele din SUA, naţionala României câştiga în optimile de finală în faţa echipei Argentinei cu 3 la 2, într-un meci intrat de atunci în istorie şi care a determinat mass-media să le spună „generaţia de aur“. Antrenorul Iordănescu fusese avansat general. Chiar şi aşa, cei care au jucat finala mică au fost bulgarii. Oare ce să le fi lipsit atunci românilor? Popescu susţine că slabi de înger n-au fost. În sferturile de finală ale mondialelor, în prelungirile de partidă cu Suedia au luat gol dintr-o greşeală individuală a portarului Prunea. Aşa s-a ajuns la loviturile de la 11 metri, care reprezintă „pură loterie“.
„La executarea acestor lovituri unii sunt mai inspiraţi, alţii mai puţin, unii mai stăpâni pe sine, alţii mai puţin. Suedezii au avut nervii tari…. Şi au mers mai departe.“
Dacă lotul din care făcea parte Popescu ocupa poziţii fruntaşe în clasamentul FIFA al naţionalelor de fotbal, nu acelaşi lucru se poate spune despre actuala echipă, care în prezent a fost depăşită de echipa Iranului şi se află pe locul 54. Popescu crede că succesul generaţiei sale se datora în primul rând unei educaţii sportive axate pe rigoare şi disciplină – care treptat s-au pierdut. Declaraţii de genul: „Mi-am îndeplinit visul. Am jucat contra echipei Real-Madrid.“ denotă ambiţii şi idealuri modeste. Tinerii jucători îşi impun targeturi mici, în timp ce el şi-ar dori să-i audă spunând: „Vreau să joc la Real (sau la Barcelona), vreau să câştig Cupa Campionilor, vreau să joc la trei campionate mondiale şi la trei campionate europene.“ „ În momentul în care îţi impui targeturi mărunte, nu poţi fi un jucător mare.“ – afirmă el cu patimă.
Sub reflectoare
Tot ce a făcut ca jucător profesionist a fost pus în slujba sportului şi a grijii de a nu-şi periclita cariera. Popescu a înţeles rapid că gloria e scurtă (activitatea unui fotbalist profesionist se încheie la 35-36 de ani), urmând să trăiască tot restul vieţii din ceea ce a acumulat.
„Sumele de bani câştigate, la care cândva nici nu visai, îţi pot schimba percepţia asupra lucrurilor. Banii sunt o povară greu de suportat, pe care mulţi n-o pot gestiona.“
El s-a bucurat însă de un echilibru interior, care s-a reflectat şi în privinţa banilor şi a relaţiilor interumane. L-au ajutat şi felul său de a fi şi educaţia primită de-acasă. Vine dintr-o famile de oameni modeşti, care pledau pentru o viaţă trăită decent.
Anul 2000 a marcat un moment unic în cariera sa de fotbalist prin câştigarea Cupei UEFA cu Galatasaray Istanbul, un club care nu obţinuse niciodată un titlu european.
Cu Hagi şi Popescu în teren, Galatasaray a obţinut victoria, devansând la penaltyuri echipa Arsenal. În acel meci, Popescu a avut privilegiul să înscrie ultimul gol care a adus trofeul la Istanbul. Amintirea i-a rămas la fel de vie ca atunci: „Izbucnirea aceea de fericire n-am mai simţit-o niciodată.“
„A fost cel mai hot moment al carierei mele. După ce am executat lovitura şi mingea a intrat în poartă, mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit undeva lângă gard, îmbrăţişat de colegi…“ Fericirea intensă pe care a resimţit-o rămâne unică în felul ei:
„N-am mai trăit-o nici înainte, nici după aceea.“ Galatasaray avea să câştige Supercupa Europei în acelaşi an, după un meci cu Real Madrid.
Poate altul în locul său ar fi fost tentat să se lase dus de val, însă Gică Popescu şi-a păstrat felul său conştiincios de a fi şi, în ciuda statutului de vedetă a fotbalului internaţional, ducea o viaţă normală. S-a obişnuit cu ideea că azi poate fi criticat, mâine – lăudat, înţelegând cu timpul că acest lucru face parte din viaţa sportivă: „Trebuie să treci peste momentele grele. Chiar când joci slab şi te huiduie întreg stadionul sau când apare o cronică proastă într-un ziar, mergi mai departe. Ţine de tăria fiecăruia… Unii se pot lăsa intimidaţi, dar cei tari merg mai departe.“
„De ce oare nu toţi cei care fac anumite cursuri devin, automat, oameni de succes? Ar fi simplu să ne ducem la şcoală, să învăţăm să facem bani şi chiar să-i facem. Ţine de structura umană, de cât de inspirat eşti, de curajos. E important să mergi la şcoală. Dar mai important este să fii abil şi să te înconjori de oameni care ştiu să facă lucruri.“
„Întotdeauna mi-am impus targeturi greu de realizat. Dar sunt conştient că în momentul în care nu-ţi pui ştacheta sus, n-ai cum să fii complet. Apoi ridic ştacheta şi mai sus. Îmi place să realizez lucruri de care să fiu mândru.“
Inima frântă a Craiovei
Echipa legendară a Olteniei şi a fotbalului românesc a sfârşit prin a fi dezafiliată de Comitetul executiv al FRF. Clubul, retrogradat în Liga 2 din cauza neprimirii licenţei, nu se mai poate înscrie nici măcar în campionatul judeţean, pentru că şi acela e girat de AJF, afiliată federaţiei. Microbiştii privesc cu speranţă la Gică Popescu, aşteptând ca acesta să salveze Clubul. El susţine că nenumăratele sale tentative de a se apropia de Craiova au fost respinse şi că, deşi şi-ar dori, nu are banii necesari pentru reabilitarea clubului. Până una-alta, este finanţatorul unei alte echipe din Liga 2 – Chindia Târgovişte. Ca patron de club, Popescu a fost de acord să respecte termenii agreaţi şi direcţiile strategice aşa cum au fost puse pe hârtie şi să nu intervină în partea tehnică.
Greşelile de management făcute în fotbalul românesc se explică prin amestecul patronului în partea de execuţie. „Când ai ales un colectiv, în calitate de patron, şi la şase luni îl dai afară înseamnă că ai o problemă, pentru că tu eşti cel care l-ai angajat. Înseamnă că nu te pricepi la oameni. Dacă nu te pricepi, atunci cheamă pe altcineva şi spune-i: vino, tu, care te pricepi şi condu.“ Greşeala pe care o fac patronii de club din România este să considere că se pricep. „Numesc preşedinţi şi antrenori, se bagă peste ei şi apoi vor să îi schimbe.“ Niciodată în cariera sa internaţională nu a întâlnit această situaţie. Patronul unor echipe precum Manchester United sau FC Barcelona rămân în umbră, anonimi.
„Am avut şansa ca buna reputaţie pe care mi-am construit-o prin sport să îmi fie de un real folos în business. Mi-a deschis foarte repede uşile, oamenii m-au primit cu deschidere, indiferent de culoarea politică.“
Impresarul
Prima reacţie a unui fost sportiv este să devină antrenor. Dar şi-a dat seama la timp că pentru asta ar trebui să se mute de fiecare dată în alt oraş, acolo unde jobul o cere, iar cei care ar avea de suferit ar fi cei doi copii ai săi – Maria şi Nicolas – purtaţi dintr-o şcoală într-alta. „Eu nu risc, nu fac experienţe cu familia mea.“– justifică el alegerea făcută. La aceasta se adaugă şi faptul că voia să se elibereze de stresul şi presiunea cantonamentelor şi de posibilitatea de a se bucura în linişte de familia sa. Nu în ultimul rând, agăţatul ghetelor în cui i-a oferit pentru prima oară posibilitatea să se ocupe de altceva.
De altfel, ca impresar sportiv, cea mai mare realizare a sa a fost că a reuşit, alături de Victor Becali, să obţină o pedeapsă de numai şase luni de suspendare pentru Adrian Mutu în cazul dopajului cu sibutramină, în condiţiile în care procuratura antidoping ceruse o pedeapsă de un an. „Am trasferat jucători, dar nimic de wow. Nu eram mulţumit cu ce făceam, nu era pentru mine.“
„Cum faci să fii un businessman de succes? Nu există un clişeu sau o lecţie pe care poate să o înveţe orice manager. Nu se poate! Sunt momente în care oricât de bine ai învăţat lecţia, eşti pus într-o ipostază care ţine strict de puterea individuală. Atunci clişeele, cartea şi tot ce ştii dispar şi intervin fineţea şi tăria personală. “
Antreprenorul
De-a lungul timpului, a cochetat cu imobiliarele chiar în perioada în care intra pe teren. Fusese îndemnat să intre în domeniul imobiliar, tot de către persoane cunoscute în lumea fotbalului, printre care şi fostul jucător de la Real Madrid şi Sevilla, Rafael Gordillo, care l-a sunat într-o zi şi i-a propus o colaborare cu nişte parteneri de-ai lui.
Era în 2004, chiar înainte de a fi început boom-ul imobiliar la noi. Popescu făcea investiţii imobiliare mai ales în Spania, la Palma de Mallorca şi Ibiza, unde achiziţiona proprietăţi cu vedere la mare, după cum era sfătuit de prieteni. La vremea aceea nu avea consilieri şi făcea totul după ureche. De altfel, oricând s-a bazat pe fler, a avut câştig de cauză. „Am considerat tot timpul că ce se întâmplă în ţară este similar cu ce s-a întâmplat în afară, dar că se petrece cu viteza a cincea, la turaţie maximă.“ Crede că am avut ghinion că la numai doi ani de la intrarea în Uniunea Europeană a venit şi criza economică. L-a prins cu şapte sau opt proprietăţi de lux pe litoralul spaniol. Popescu vânduse tot în 2007, cu două săptămâni înainte de a începe criza.
„Sunt un tip încăpăţânat, dar când îmi dau seama că un proiect nu are nici un viitor nu perseverez în dorinţa de a-l păstra cu orice preţ.“ De alfel, i s-a tot întâmplat să renunţe la câte un business în care a investit bani şi energie sau să dezvolte proiecte care nu i-au adus profit, fie că ne referim la hotelul din Calafat, la investiţia imobiliară în zona Pipera, la proiectul Şcolii de fotbal din Craiova sau la centrul comercial Doldora Bazar.
Faptul că are stofă de antreprenor e limpede – nimic din toate acestea nu l-au intimidat într-atât încât să-l determine să renunţe la afaceri. Criteriul la care se reduce decizia sa de a investi este simplu: Afacerea îi place sau nu. Iar când constată că nu se pricepe, ia lângă el oamenii potriviţi.
„În business este ca şi în sport, foarte multe ţin de talent. Sunt momente delicate în timpul negocierilor, în care, dacă nu ştii să reacţionezi, poţi pierde lucruri importante. Ţine de tăria fiecăruia de a suporta presiunea care – mai ales când în joc sunt sume importante – este uneori, fantastică.“
Investitorul
Este foarte implicat şi controlează toate business-urile din portofoliu, care înglobează afaceri imobiliare, din domeniul transportului, unităţi HORECA, un complex comercial, o fabrică şi un cinema. Cea mai de viitor investiţie pare să fie însă proiectul de construire a unui parc eolian. În 2005, un partener de-al său din business-ul imobiliar i-a spus: „Gică, hai să facem o societate de energie eoliană.“ Iniţial i s-a părut ceva nerealist. Nu ştia nimic despre domeniu, dar s-a prezentat la întâlniri, a ascultat oamenii şi în 2007 s-a apucat de treabă. În vara aceasta Comisia Europeană a aprobat schema de sprijin pentru producătorii de energie din surse regenerabile – pe sistemul cotelor obligatorii în combinaţie cu tranzacţionarea certificatelor – şi el, alături de alţi investitori, aşteaptă normele de aplicare. Popescu vorbeşte despre hăţişul birocratic în care se împotmolesc investitorii în acest domeniu, care pentru a dezvolta un proiect de energie verde ar fi nevoiţi să obţină un număr de peste 90 de avize. „Nici un investitor nu ar veni să facă o societate nouă, să îşi angajeze oameni, plecând de la zero. Nimeni dintre cei pe care îi cunosc nu doreşte să se înhame la un astfel de drum pentru că este unul greu. Toţi vor proiecte terminate, pe care doar să le dezvolte.“ Spune că, prin contrast, în calitate de investitor în Spania, spre bucuria sa, a avut parte doar de experienţe plăcute.
„M-aş bucura ca acest zvon referitor la un nou an de criză să nu se adeverească. E o teamă generală care influenţează enorm investitorii care îşi spun: «Wow, ia să stau, că ia uite ce se zvoneşte.». Sunt optimist, în ciuda acestor zvonuri despre conspiraţii. Aceste cicluri de scădere economică au existat şi în trecut; va trece şi acesta. Ar fi bine să ştim când.“
Un tipo serio
O unitate de măsură fără de care nu se poate nici în sport, nici în business este seriozitatea. Buna reputaţie pe care a dobândit-o în timpul carierei sale sportive l-a ajutat enorm. Bucurându-se de notorietate şi de imaginea unui tip serios, a fost el însuşi surprins să constate cât de mare era capitalul de încredere pe care i-l acordau oamenii. „Atunci când faci schimb de documente şi acestea sunt redactate de avocaţi, tu ca individ eşti mai puţin expus şi nu îţi pui onoarea în joc – în definitiv e doar o bătălie a avocaţilor.“ A reuşit să încheie deal-uri doar cu o strângere de mână, fără i se ceară să semneze hârtii. Spune însă că având o astfel de deschidere din partea celorlalţi, nu prea ai voie să greşeşti.
Reputaţia, conexiunile, cash-ul – au importanţă egală în business, dar reţete sigure nu există. El merge pe fler. Şi asta pentru că, la recomandarea specialiştilor, s-a aflat de multe ori în situaţia de se apuca de business-uri care s-au dovedit a fi un fiasco. Sau dimpotrivă, au fost afaceri în care toţi îl sfătuiau să nu intre, dar el, bazându-se pe intuiţie şi pe experienţă, le-a făcut să iasă bine. Cel mai prost inspirat a fost când a lansat hotelul de la Calafat. Îl atrăgea zona aceea şi s-a aruncat să investească fără să stea pe gânduri. N-a renunţat nici astăzi la ideea creării unui hotel de patru stele la standardele cunoscute de el şi o reiterează la Bucureşti. Construcţia e pe cale să înceapă în zona Banu Manta din Capitală, între Piaţa Victoriei şi Cimitirul Evreiesc. Proiectul se află în faza de finalizare, urmând ca la începutul anului viitor să pornească lucrările.
Nu vrea să destăinuie care a fost cea mai mare tranzacţie de până acum din cariera sa în afaceri şi nici să ne dezvăluie valoarea ei. Se mulţumeşte să spună că e vorba despre vânzarea unui teren de dimensiuni mari.
„Am făcut în cariera de sportiv lucruri importante. Vreau să le fac şi în business. Nu pentru bani, ci pentru că îmi place. Mă motivează enorm. Îmi zic: O, ce business frumos! Hai să vedem: Îl realizez… apoi ţintesc şi mai sus!“
În timpul copilăriei trăite în perioada comunistă nu bănuia existenţa cluburilor FC Barcelona şi Real Madrid pentru că erau genul de informaţii care nu ajungeau la el. Astăzi fiul său se îmbracă cu un tricou al lui Lionel Messi şi merge pe Camp Nou. „Eu puteam să ajung cel mult pe Stadionul central din Craiova. Acela a fost Camp Nou pentru mine.“ Gică Popescu a pus bazele, în 1996, la Craiova, unei şcoli de fotbal, care îi poartă numele. În prezent, baza sportivă cuprinde trei terenuri cu iarbă şi două cu gazon artificial. De asemenea, copiii talentaţi beneficiază, pe lângă fotbal, de cazare, masă şi şcolarizare, şi nu plătesc taxă.
Detalii legate de abonare găsiţi aici.