Horia Colibășanu – Supravieţuitorul
Probabil că avea şase-şapte ani, când, la Bâlea Lac, a văzut prima dată lanţul Munţilor Făgăraşi şi şi-a pus întrebarea dacă cineva o fi ajuns vreodată până acolo. Astăzi, după ce a fost în Himalaya, Făgăraşul i se pare o nimica toată. Atunci însă, cu ochii de copil, vedea doar o întindere nesfârşită de vârfuri şi de creste, unde nimeni nu ar fi putut ajunge.
„Ai mei nu mă lăsau să plec nici în Bucegi. A trebuit să fug de-acasă. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani, tata avea treabă în Germania şi i-am spus mamei că plec pe munte. O să ai probleme, mi-a răspuns ea.“ Zece ani mai târziu, când şi-a anunţat prietenii că pleacă pe K2, nu l-au luat în serios. Abia când au venit la el acasă reporterii de televiziune, apropiaţii săi şi-au dat seama de ce isprăvi e în stare.
“Nu mă cramponez de bunuri materiale. Cărțile și prietenii vechi sunt cea mai mare valoare pe care o poți acumula. Nu se devalorizează și nu sunt furate de nimeni”.
Der Bergsteiger
Deşi faptul că urcă la o altitudine de 8 000 de metri fără şerpaşi şi fără oxigen suplimentar, folosindu-se doar de corzi, pioleţi, colţari şi de ştiinţa de a citi zăpada, este în sine un lucru uluitor, Colibăşanu susţine că aceasta reprezintă doar jumătate din ce se înţelege printr-o ascensiune în stil alpin. „A înainta pe o rută necunoscută, fără a avea un deschizător de drum şi nici corzi fixe, singur cu partenerul, fără să fi făcut în prealabil ture de recunoaştere şi fără să fi petrecut o perioadă de aclimatizare – sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplineşti pentru stilul alpin.“ Anul acesta a făcut aclimatizarea pe Makalu (8 481 m) şi şi-ar fi dorit să meargă pe Lhotse (8 516) m; în 2007, a făcut aclimatizarea pe Dhaulagiri (8 167 m) şi intenţiona să urce apoi pe Annapurna (8.091 m) în stil alpin – numai că incidentele ivite pe parcurs nu i-au permis.
De ce refuză să folosească oxigen suplimentar? Să fie o ţicneală? Bunul său prieten Iñaki Ochoa de Olza spunea că e ca şi cum „ai face Turul Franţei pe motocicletă“. Fiecare litru de oxigen „scade altitudinea“ cu 1 000 m. Cei care urcă pe Everest fixându-şi robinetul de oxigen la 4 l pe minut, fac un efort ca pentru patru mii şi ceva de metri. Despre aceştia, Colibăşanu spune că încearcă să păcălească muntele: „Nimeni n-ar trebui să ajungă pe un optmiar trişând.“ De altfel, toate federaţiile din lume consideră că folosirea oxigenului suplimentar este o formă de dopaj. Dacă îl foloseşti, nu mai poţi intra în aceeaşi categorie cu sportivii.
“Când nimeni nu te asigură, trebuie să te asiguri tu însuți.”
Niciodată nu s-a întâmplat ca totul să meargă strună. În fiecare expediţie a fost pus în situaţii neaşteptate, în care a trebuit să improvizeze. În 2004, pe K2 şi-a pierdut pioletul şi la 8 500 de metri a trebuit să găsească o formă prin care să urce şi ultimii 100 de metri până pe vârf, cu un piolet împrumutat. Altădată şi-a pierdut cortul şi a trebuit să se descurce cu foarte puţinele lucruri rămase. Anul acesta, de exemplu, echipamentul i-a sosit cu o întârziere de o săptămână şi, ca să nu piardă din timpul de aclimatizare, a fost nevoit să urce în pantofii de alergare până la aproape 6 000 de metri, pe o rută mai puţin înzăpezită. Colibăşanu spune că trebuie să fii tot timpul pregătit să improvizezi şi să găseşti soluţii. Nu există situaţie în care să nu se poată face absolut nimic. Chiar şi aşa, în 2009, în Shishapangma a fost nevoit să renunţe la ascensiunea vârfului principal, de 8 027 m. Ceilalţi coechipieri rămăseseră fără corturi şi echipament şi el nu ar fi putut să treacă mai departe singur, fără coardă. Deşi a fost frustrant şi doborâtor, s-a bucurat că se întoarce în viaţă.
De regulă, când se întâmplă ceva de genul acesta, îşi canalizează frustrarea şi energia negativă în antrenamentele de pregătire a expediţiei de anul viitor. „Dacă eşti bine pregătit, reuşeşti să transformi frustrarea în motivaţie. Aşa, ţi-e mult mai uşor să urci. “
De la 7 000 de metri până la 8 000 de metri te afli în zona morţii. Fizic, eşti epuizat, şi doar psihicul poate face diferenţa şi te poate duce în sus. Dacă nu ai motivaţia necesară să te lupţi cu frigul, cu lipsa oxigenului, cu greutatea de a face fiecare pas, când fiecare pas durează un minut, sunt şanse mari să nu te întorci acasă. Anul acesta, chiar înaintea vârfului, când era foarte aproape, a crezut că n-o să mai ajungă pentru că se făcuse târziu. Abordarea crestei, între vârful aparent şi cel real, era destul de tehnică. A crezut că n-o aibă timp să o parcurgă. De altfel şi în prima sa mare expediţie, pe K2, a numărat cel puţin zece momente în care oricine altcineva s-ar fi întors. „Nu primeam viza, rebelii blocaseră şoseaua în Pakistan, m-am îmbolnăvit, au fost avalanşe care au îngropat corturile… Oricine ar fi renunţat fără regret. Eu însă mi-aş fi reproşat. Consideram că e şansa vieţii mele, irepetabilă şi voiam foarte mult să ajung sus. Şi am ajuns.“
Când ajunge în vârf, nu se poate bucura. Sentimentul de bucurie apare când se trezeşte dimineaţa în tabăra de bază. Anul acesta, pe Makalu, au fost momente când s-a simţit bine, dar bucuria cea mai mare a fost că a găsit în slovacul Peter Hamor omul potrivit cu care să facă echipă. „Partenerul şi oamenii cu care faci echipă pe munte contează mai mult decât vârful.“
“De îndată ce ai ajuns pe vârf, vrei să cobori. Experiența și instinctul îți spun asta, pentru că orice secundă acolo poate deveni fatală. Vremea se poate schimba imediat sau pot apărea probleme medicale din cauza lipsei de oxigen. De aceea, cum ajungi sus te gândești imediat cum să cobori, să ajungi înapoi în siguranță. Este ceva ce ține în primul rând de instinct.”
Un joc periculos
Pe 21 mai anul curent, Colibăşanu, alpinistul anului 2010, a ajuns în vârful lui Makalu (8 463 m) pe care îşi făcea aclimatizarea cu intenţia de a-şi pregăti ascensiunea pe Lhotse (8 516 m). După un drum de 10 ore, Horia şi Peter, alături de Jorge Egocheaga şi Martin Ramos au ajuns pe vârf în jurul orei 13.30, cu numai 30 de minute înaintea orei-limită la care este permisă ascensiunea în condiţii de siguranţă.
În ciuda eforturilor depuse de Horia şi de partenerul său, în aceeaşi ascensiune, o alpinistă din Elveţia, care a avut probleme mari la coborârea de pe vârf, şi-a pierdut viaţa.
Deşi au încercat să o salveze cu resursele existente, elveţianca a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal.
„Am dus-o cu noi aproape doi kilometri, până în tabăra 3, unde ne-am oprit şi am cerut un elicopter şi un şerpaş cu o butelie de oxigen, care ar fi putut s-o salveze“, îşi aminteşte Horia.
Temându-se că pune în pericol viaţa sa şi pe a clienţilor săi, şerpaşul a refuzat să aducă oxigenul suplimentar. Cei de la baza muntelui au încercat zadarnic să trimită un elicopter, pentru că din cauza vântului puternic, zborul nu s-a putut efectua. I-au dat fetei medicamentele pe care le aveau şi apa lor, dar după aproape 12 ore de suferinţă, Joel a murit. „S-a stins la mine în braţe“, a mărturisit Horia la întâlnirea cu presa organizată de Koyos.ro, susţinătorul expediţiei sale.
Expunerea la condiţiile grele de la peste 8 000 de metri pentru încă o zi ca urmare a tentativei de salvare, dar şi efortul fizic depus i-au determinat pe Colibăşanu şi pe colegul său să renunţe la vârful Lhotse. Au hotărât să se întoarcă acasă.
… dar şi un joc al norocului
Are la gât trei talismane. Pe două dintre ele le poartă permanent, al treilea e „de sezon“. Primul, un nasture din coral şi argint de la un costum popular, provine din prima sa expediţie la altitudine în Munţii Cerului – Tien Shan, la 7 000 m, aflat la graniţa dintre Kazahstan, Kirghistan şi China. Următorul, este o piatră tibetană Dzi. Mulţi dintre cei ce cred în puterile acestei pietre spun că a o purta este asemănător cu a avea o mantie invizibilă care te protejează de forţele răului. O are de la prietenul său Iñaki, chiar din expediţia în care acesta şi-a pierdut viaţa. „Eu am supravieţuit; de atunci n-o mai dau jos de la gât.“ Mai are un medalion de la un călugăr lama pe care l-a primit înaintea expediţiei pe Annapurna, când orice fel de port-bonheur ar fi fost bine venit. „Înaintea fiecărei expediţii îl caut disperat, ca nu cumva să îl uit acasă.“
De ce vor oamenii să îşi forţeze limitele? Colibăşanu crede că este singurul mod de evoluţie a speciei. „Dacă nu am fi avut tendinţa aceasta, am fi rămas la peşteri şi la foc. “
K2-piramida perfectă
De câte ori îşi căuta motivaţia pentru expediţia pe K2 din 2004 şi îşi aducea aminte de filmul iconic, cu acelaşi nume, în care doi alpinişti îşi spuneau unul celuilalt, ca să se încurajeze reciproc: „It’s the chance of a lifetime.“ Şi pentru el, nefiind american, neavând fonduri nelimitate, era într-adevăr şansa vieţii. Al doilea munte ca înălţime din lume, este mult mai greu de escaladat decât Everestul şi, fără îndoială, unul dintre cei mai frumoşi. A mers în noapte, printre avalanşele pe care le auzea vuind într-o parte şi alta. Era pentru prima dată când urca la 8 000 de metri şi nu ştia ce urmează să i se întâmple. Îi era teamă că nu se va putea adapta. A fost o expediţie lungă şi grea, în care a petrecut două luni şi jumătate departe de civilizaţie şi fără posibilitatea de a lua legătura cu cei de acasă. Şase colegi de expediţie au murit atunci. Cu unul dintre ei împărţea cortul. Într-una din zile, acesta a plecat spre vârf şi nu s-a mai întors.
Un alpinist bun e un alpinist viu
„Eu n-am reuşit să trec peste frică, ci doar să-i ţin piept.“ A simţit-o prima oară când a văzut peretele înspăimântător al Annapurnei. Până la Horia, o treime dintre alpiniştii care urcau pe vârf nu se mai întorceau. Spune că procentul acesta de 30%, asociat cu imaginea pe care o vedeai în faţa ochilor – te făceau să îngheţi. A avut o oră sau două de teamă până aproape de panică. Ar fi vrut să plece şi nu avea cum. Ar fi fost nevoit să ia un elicopter, iar drumul de ieşire dintre munţi era complicat şi periculos. Patru porteri se pierduseră în anul acelea. „Eram blocat şi nu ştiam ce să fac.“ În astfel de clipe nu te mai gândeşti la expediţie, la vârf şi la succes, ci la cum o să supravieţuieşti. „Când ţi-e frică, trăieşti un moment de maximă sinceritate. Dacă reuşeşti să-i rezişti, mergi înainte. Dacă nu, e mai bine să te întorci.“ Colibăşanu nu-i judecă pe cei care s-au întors fără să fi ajuns pe vârf. A văzut alpinişti foarte curajoşi, care au evaluat situaţia şi s-au întors. Legendarul Reinhold Messner obişnuia să declare: „am supravieţuit pentru că îmi este frică“. „ Dacă n-ai simţi-o, ai face greşeli. Frica este cea care te ţine departe de greşeli. Dar şi departe de succes.“– întăreşte el. Ce admiră la Messner, marele alpinist, nu este atât succesul, tăria de caracter şi puterea psihică, ci extraordinara inteligenţă prin care a reuşit să iasă din situaţii foarte grele. Inventivitatea de a se descurca în situaţii în care mulţi ar fi fost pierduţi. „De cele mai multe ori, fără busolă, fără GPS, pe vânt şi ceaţă, soluţia sa era genială.“
„Horia nu mai are nevoie de laude fiindcă, odată ce ai fost atât de aproape de moarte, nimic nu mai poate avea efect de vanitate. Realizările sale din Himalaya sunt demne de apreciat, iar voinţa şi altruismul de care a dat dovadă în nenumărate rânduri fac din el un om de mare caracter, un tovarăş pe care şi l-ar dori oricine în expediţiile de anvergură.“ – Galescu Cornel, alpinist – Polul Nord pe schiuri în premieră românească
Cea mai scurtă expediţie la altitudine, de numai o lună, a fost în 2006 pe Manaslu (8 163 m). Au avut parte de avalanşe, şi nu o dată corturile le-au fost îngropate în zăpadă. În 42 de ore au reuşit să coboare în tabăra de bază. Manaslu e aşezat la intersecţia a două mari văi himalayene. Pe una dintre ele urcă umiditatea şi pe cealaltă coboară frigul. Acolo se produce condens şi ninge aproape tot timpul. E dificil să sapi urme. Satul de la bază este populat de refugiaţi din Tibet. I-a rămas în minte imaginea unor copii adorabili din Samagaum cu obrajii arşi din cauza vântului şi a soarelui.
Dhaulagiri (8 167 m) este vârful „cel mai încercat“ de expediţiile româneşti, care din nefericire au tot eşuat. Acolo în 1992 şi-au pierdut viaţa două alpiniste românce, Taina Duţescu Coliban şi Sanda Isăilă. Ca să ajungi pe acest vârf trebuie să treci printr-o junglă populată de maimuţe, de un gheţar pe care porterii te abandonează pentru că e plin de crevase. Se consideră norocos că cei doi bucătari şi rudele acestora nu i-au abandonat şi ei şi că le-au adus toate lucrurile în tabăra de bază. Aşa se face că în 2007, Horia Colibăşanu a fost singurul român care a reuşit să urce pe acest vârf. Spune că avut o echipă foarte bună şi toate informaţiile necesare, în legătură cu ruta de urcare. Totodată, e vârful pe care a ajuns în afara timpului de siguranţă: „În loc să urc până în ora 14, am escaladat pe la ora 19. Am avut iluzii optice şi acustice – despre care acum ştiu că erau doar gândurile mele: «Nu-ţi stă bine geaca, auzeam tot timpul o voce spunându-mi.»“
… şi un joc al nervilor tari
De foarte multe ori, mai mult decât forţa musculară şi rezistenţa, contează strategia pe care trebuie să o adaptezi la situaţii care se schimbă dramatic în câteva ore. Trebuie să ai foarte multă răbdare şi nervi tari, să nu îţi consumi energia încercând să urci, când de fapt vremea bună va veni mai târziu. Trebuie să îţi păstrezi calmul şi sângele rece, indiferent de situaţie, lucru care, de multe ori, te salvează. Cu atât mai mult în situaţiile în care ai da bir cu fugiţii – rămâi şi faci ceea ce trebuie să faci. Mai ales când nu eşti tu cel care are o problemă, ci colegul. Nu crede că un vârf urcat mai are vreo valoare dacă laşi pe cineva pe munte la coborârea de pe vârf.
Colibăşanu admite că e un sport individualist şi că alpiniştii chiar au nevoie de un ego bine conturat ca să aibă putere să se lupte cu munţii. Circulă mituri legate de aşa-zisele legi nescrise ale alpiniştilor, unul dintre ele referitor la tăiatul corzii care îi leagă de o persoană care nu mai poate fi recuperată şi care riscă să pună în pericol viaţa celorlalte. Situaţia a fost ecranizată în „Moartea unui ghid“, film pe care l-a văzut şi Horia la vârsta de cinci-şase ani. Deşi la vremea respectivă nu l-a înţeles, un prieten i-a explicat mai târziu că protagoniştii rămăseseră blocaţi într-un perete în Alpi şi că s-au înţeles să-i dea drumul din coardă coechipierului pe care nu puteau să-l salveze.
Pe Internet circulă un filmuleţ despre britanicul David Sharp lăsat să moară în 2006 la 450 de metri de vârful Everest. Pe lângă el au trecut 40 de alpinişti. Niciunul nu s-a oprit din drum ca să verifice dacă Sharp mai trăieşte. Horia afirmă însă că în toată cariera lui nu s-a întâlnit cu o astfel de situaţie. Ba chiar, el a rămas cu spaniolul Iñaki, când şansele acestuia de a fi fost salvat erau foarte mici, iar probabilitatea ca Horia să-şi rişte viaţa era foarte de mare. Dar a evaluat situaţia şi a considerat că poate să rămână.
„Cel mai greu lucru din pregătirea unei expediţii este ca în fiecare zi să îţi pui pantofii de alergare şi să ieşi din casă, chiar şi atunci când afară plouă, e rece şi eşti obosit după o zi de lucru.“
„Los Catorce de Iñaki“
Cu Iñaki Ochoa de Olza era partener de coardă. Mâncau împreună, dormeau împreună, îşi povesteau viaţa, era omul cu care împărtăşise cele mai multe amintiri. Pierderea lui a fost cu atât mai grea cu cât erau atât de apropiaţi şi se spune că Horia a făcut tot ce a putut omeneşte posibil ca să îl poată salva. Motivul principal pentru care operaţiunea de salvare a eşuat este că se aflau într-unul din cele mai inaccesibile locuri de pe planetă, pe creasta Annapurnei, pe o rută unde în toată istoria nu reuşiseră să ajungă decât cinci sau şase căţărători. Unui alpinist obişnuit i-ar fi trebuit trei sau patru zile să ajungă până acolo. Dar chiar şi aşa, oamenii le-au sărit în ajutor, au renunţat la avion şi la întoarcerea acasă, punându-şi viaţa în joc ca să-i ajute – un exemplu umitor de solidaritate umană.
Colibăşanu a stat trei zile şi trei nopţi lângă Iñaki care suferise un atac cerebral şi era pe jumătate paralizat. L-a hidratat cu zăpadă pe care o ţinea să se topească în gură. I-a administrat medicamente pentru altitudine mare, a telefonat familiei în Spania şi a cerut ajutor prin radio. Când alpinistul elveţian Ueli Steck a ajuns în sfârşit să-l înlocuiască, Colibăşanu petrecuse deja 6 zile la 7 400 de metri şi se afla la limita supravieţuirii. Ulterior, pentru sprijinul acordat spaniolului care a murit atunci pe Annapurna, efortul său a fost răsplătit cu medalia de aur „Meritul Sportiv“ din partea autorităţilor provinciei Navarra.
„E greu să treci peste moartea unui coechipier sau prieten. În prima săptămână cel puţin, eşti cel mai afectat.“ Alpiniştii însă ştiu ce fac, care sunt condiţiile. Ştiu care sunt riscurile la care se expun şi în mod cert, faptul că îţi poţi pierde viaţa nu reprezintă o surpriză. Cu o singură excepţie, în fiecare dintre cele opt expediţii la care a participat în Himalaya, au murit între unu şi opt alpinişti.
În vara aceasta a fost invitat la Barcelona la lansarea cărţii Los catorce de Iñaki scrisă de jurnalistul Jorge Nagore despre tentativa de salvare a lui Iñaki la care au participat 14 alpinişti din diferite ţări şi care, cu toţii, au încercat să ajungă la ei. Este o poveste frumoasă despre umanism, aproape incredibilă, unică în Himalaya şi unică în munţi.
În spiritul muntelui
Colibăşanu pretinde că principalul beneficiu de pe urma practicării alpinismului de altitudine este că deprinzi o anumită hotărâre, tăria de a ţine drumul drept fără a te abate de la ce ţi-ai propus. Şi el are parte de greutăţi în viaţa de zi cu zi, când e nevoit să îşi repete în gând: eu nu voi renunţa; doar am reuşit să urc pe K2! De cele mai multe ori, când are un proiect mare şi greu care îi solicită nervii, backgroundul său montan îl susţine. A ajuns să privească rutina şi monotonia din cotidian cu mult mai multă îngăduinţă. Când vede oameni deprimaţi în preajma sa, îi încurajează să se ridice deasupra mărunţişurilor zilnice: „Îmi dau seama că oamenii sunt tracasaţi, stresaţi şi uită cât de frumos e să te trezeşti dimineaţa şi să fii încă în viaţă. Or, când vii din Himalaya unde noaptea nu ştii dacă nu cumva va veni o avalanşă şi te va lua cu tot cu tabără e imposibil să te mai gândeşti: vai, ce zi proastă – am pană de maşină! S-a stricat ceva la motor – ce zi mizerabilă!
Îi este recunoscător soţiei pentru că acceptă absenţa sa de două luni pe an, că îi permite să-şi urmeze visul şi să fie o familie.
Ce are scris cu litere de-o şchioapă în agenda sa? Antrenamentul de mâine. Pe termen scurt, antrenamentul zilnic este cel mai important lucru pe care îl are de făcut. O oră, două pe zi de alergare intensă, de urcat scări ori de alergări pe bandă în sala de fitness, completate de urcări de văi şi ascensiuni în munţii noştri. Pe termen lung, Colibăşanu planifică o expediţie în primăvara lui 2012 cu slovacul Peter Hamor împreună cu care poate face lucruri extraordinare – inclusiv să urce în stil alpin. Ca sursă de inspiraţie, i-au rămas proiectele neterminate ale lui Iñaki: Kanchenjunga (8 586 m) şi Everestul (8 848) m. E un fel de moştenire simbolică şi reprezintă obiectivele care îl tentează cel mai mult şi îl însufleţesc cel mai tare.
În ciuda rezultatelor sale excepţionale, Colibăşanu nu se consideră un alpinist profesionist: „Când zici profesionist, înseamnă că practici o profesie din care îţi câştigi existenţa. Sunt doar un sportiv bunicel.“
- Colibăşanu a fost nominalizat la „Premiul Prinţul de Asturia”, categoria sport;
- Are medalia de aur „Meritul Sportiv“ din partea Guvernului Navarrei;
- A primit distincţia „Spirit of Mountaineering” în cadrul premiilor „Piolet d’Or”, 2009.
Deşi are din plin simţul umorului, sportul pe care îl practică nu are nimic amuzant. În 2008, când încerca o ascensiune pe Annapurna, a fost martor la moartea spaniolului Iñaki Ochoa de Olza, alături de care a stat trei zile la peste 7 000 de metri încercând să-l salveze. În 2010 a plecat în căutarea unui alt alpinist spaniol, Tolo Calafat, pe care însă nu a reuşit să-l găsească. Anul acesta pe Makalu, Colibăşanu şi partenerul său au încercat zadarnic să o salveze pe alpinista elveţiană, Joelle Brupbacher.„Am intrat în limita resurselor mele, dar mi-am dorit enorm să o pot salva“, mărturiseşte cu regret Colibăşanu.
Reguli după care se ghidează Horia Colibăşanu:
1. „Valoarea individului constă în capacităţile sale de acţiune în solitudine.“ – Martin Heidegger
2. „Cine nu cunoaşte frica, acela nu este inteligent şi ca urmare devine neprevăzător.“ – Reinhold Messner
3. „Esenţa alpinismului nu constă în atingerea unui vârf, ci în lupta pentru depăşirea dificultăţilor.“ – Albert Mummery
4. „Un optmiar îţi aparţine când ai ajuns înapoi în tabăra de bază. Până atunci îi aparţii tu lui.“ – Kurt Diemberger
Carte de vizită
- „Sportivul Anului 2010 la Alpinism”, Horia Colibăşanu, are 34 de ani, este stomatolog de profesie, meserie pe care o practică la Timişoara. E alpinist din 1998.
- În 2004, a fost primul român care a urcat pe K2 (8 611 m). În 2006, a urcat pe Manaslu (8 163 m), iar în 2007 a urcat pe Dhaulagiri (8 167 m).
- Pe lângă aceste reuşite, a avut parte şi de momente dramatice. Prima tentativă de urcare pe Annapurna (8 091 m) a avut-o în 2007. A doua tentativă a fost în 2008, dar un incident nefericit i-a fost fatal prietenului său, renumitul alpinist spaniol, Iñaki Ochoa de Olza, şi a pus capăt expediţiei, la doar 100 de metri distanţă de vârf.
- Expediţia din 2010, planificată în perioada 10 martie – 1 mai, s-a soldat cu atingerea vârfului Annapurna. Până la Horia Colibăşanu niciun român nu a urcat pe acest munte.
- Performanţa lui Colibaşanu pe K2 a fost cea mai mare realizare a alpinismului românesc şi i-a fost recunoscută de Agenţia Naţională pentru Sport printr-un titlu de vicecampion mondial.
