Istoria ne-a creat o stimă de sine negativă care merge până la ură

Generozitatea are un aspect biologic şi unul psihologic. Biologic, spune Vasile Dem Zamfirescu, toţi suntem generoşi. Există în noi, pe lângă acea particularitate numită egoism, şi una numită altruism. Suntem fiinţe sociale şi manifestăm o formă de generozitate înnăscută – altruismul, un tip de comportament şi de motivaţie care urmăreşte în primul rând protejarea şi promovarea urmaşilor. Se extinde spre cei apropiaţi, apoi către rudele mai îndepărtate până la comunitatea pe care o simţim ca aparţinându-ne şi aparţinându-i. „Toţi suntem, biologic vorbind, altruişti, în măsura în care vrem să ne promovăm genele. Suntem altruişti cu progenitura noastră, cu rudele noastre şi cu cei care sunt împrejurul nostru. Aceasta este o trăsătură a animalelor sociale, în general.” Pe acest fundal se brodează aspecte de ordin psihologic, social, cultural.

Întrajutorarea poate să îmbrace din când în când haina generozităţii, dar în primul rând e un comportament foarte pragmatic. Face parte din condiţia umană, de fiinţe sociale, ca un dat indispensabil. Dacă o înfrumuseţăm cu o aură morală, putem să o numim generozitate, dar, în esenţă, rămâne un comportament cu o miză pragmatică. Ne întrajutorăm, pentru că avem nevoie unul de celălalt.

Solidaritatea

Profesorul Zamfirescu a găsit o explicaţie pentru inapetenţa pentru întrajutorare şi indisponibilitatea pe care o afişăm uneori faţă de semenii noştri, pe care a prezentat-o într-o formă sau alta în volumul Nevroză balcanică, apărut anul acesta la Editura Trei. E o particularitate a poporului român care derivă întrucâtva dintr-o istorie dificilă a trecutului îndepărtat, dar şi mai apropiat, al ultimilor 50-60 de ani şi care rămâne încă dificilă, din cauza tranziţiei care a durat foarte mult. N-a permis românilor să aibă o stimă de sine suficient de bună pentru a fi liberi de invidie, resentimente şi gelozii absurde. Teoria sa este că istoria ne-a creat o stimă de sine negativă, care merge până la ura de sine şi aceasta se exprimă prin ostilitatea faţă de ceilalţi, prin lipsa generozităţii, indisponibilitatea de a fi împreună şi de a reuşi împreună. Spre deosebire de alte popoare, care sunt mult mai solidare decât noi, nici măcar românii aflaţi în diasporă nu sunt suficient de uniţi pentru a funcţiona ca o comunitate puternică. „Şi acolo sunt la fel de împărţiţi şi învrăjbiţi. E o opinie care circulă şi, deşi nu am testat-o sociologic, înclin să cred că e fundamentată.”

Ospitalitatea

Tradiţional, românii se autoapreciază ca fiind un popor generos şi aceasta şi datorită proverbialei ospitalităţi. „Nu ştiu dacă şi astăzi ne considerăm la fel, dar ospitalitatea era o particularitate clar distinctivă pentru români. Aici trebuie să fim atenţi ca să nu confundăm lucrurile. Nu putem spune neapărat că ospitalitatea e o manifestare a generozităţii, pentru că autori celebri, precum Nietzsche, vorbea despre ospitalitate ca despre o atitudine caracteristică celor aflaţi într-o poziţie subordonată, dificilă. Prin urmare, dacă am fost un popor aflat pe un teritoriu bântuit de migraţii, războaie, strămutări etc. e de presupus că a trebuit să dezvoltăm ospitalitatea ca pe o reacţie de apărare în faţa acestei situaţii defavorabile, ca să îi îmblânzim pe invadatori. Pentru că n-am putut să îi alungăm, de la un moment dat încolo a trebuit să le arătăm ospitalitate.”

Aparent, românii din zonele rurale sunt mai ospitalieri decât cei din metropolă. Profesorul Zamfirescu spune că are legătură cu distanţa individuală care este încă respectată în oraşele mici şi în sate, unde, tradiţional, fiecare casă are teritoriul ei, aflat la o distanţă mai mare sau mai mică de teritoriul vecinilor. Nu există presiunea din marile oraşe, unde oamenii se înghesuie şi unde această intruziune silită te face să nu mai ai disponibilitate pentru contactul cu celălalt. „Contactele îţi sunt impuse şi atunci, în loc de disponibilitate, generozitate, ospitalitate, dezvolţi agresivitate. Sociologic vorbind, viaţa în marele oraş e caracterizată de un comportament agresiv, destructiv, spre deosebire de cea din oraşele şi comunităţile mici, unde condiţiile de viaţă sunt mai relaxate şi nu se produce această invazie a celuilalt în propria-ţi distanţă individuală.”

Caritatea

În majoritatea ţărilor europene, cetăţenii sunt încurajaţi prin diferite facilităţi fiscale, să sprijine cauzele sociale şi civice. În România nu există niciun fel de mecanisme de încurajare a generozităţii directe, ceea ce face ca puţini oameni să doneze şi să existe puţine modele de implicare în viaţa comunităţii. Situaţia existentă ar putea avea o legătură cu gradul de prosperitate al românilor, dar nu în totalitate. Vasile Dem Zamfirescu crede că are legătură cu banii, dar mai degrabă, cu mentalităţile. Neîncrederea pe care o avem unii faţă de alţii este pusă pe seama trecutului comunist. Atunci exista suspiciunea că prietenul tău, soţia sau soţul ar putea să se afle în slujba Securităţii şi să te trădeze. Aceşti 50 de ani de comunism au lăsat urme puternice în sufletul nostru individual şi colectiv şi această suspiciune ţine de istoria recentă, comunistă a României care a cultivat o atitudine paranoică, de a vedea în celălalt un potenţial duşman, un turnător, o persoană care te putea trăda şi când spuneai bancuri împotriva regimului. De aici şi lipsa încrederii unii în ceilalţi. În prima perioadă a comunismului, consecinţele erau grave: închisoare, Canal, muncă forţată. Pedeapsa pentru încrederea în celălalt era majoră. „Am încorporat în sufletul nostru ceva mai profund, suspiciunea şi neîncrederea. Şi cei 50 de ani reprezintă suficient de mult timp pentru a ne fi impregnat această atitudine pentru alţi 50 de ani. ” Prin băşcălie, minimalizarea celuilalt, obţinem o creştere a stimei de sine, iluzorie şi de moment. Sunt mijloacele de apărare la care apelăm în lipsa altor satisfacţii. „Când nu avem satisfacţii majore, apelăm la astfel de satisfacţii minore, care să ne consolideze stima de sine.” Unele experimente intenţionate, altele spontane au arătat că oamenii trec cu indiferenţă pe lângă situaţii dificile. Îşi aminteşte un caz prezentat la televizor. O maşină luase foc şi niciunul dintre şoferii aflaţi în maşinile care circulau pe şosea nu a oprit ca să ajute cu ceva. „E un experiment natural în care nimeni n-a făcut nimic ca să îl ajute pe cel aflat în dificultate şi aici nu e vorba despre bani. E vorba despre mentalitate şi despre atomizarea care ne caracterizează.”

Ar fi util dacă s-ar cultiva modele de generozitate şi soluţia pe care a găsit-o profesorul Zamfirescu ar fi înfiinţarea unui minister, care să se ocupe de ridicarea stimei de sine a românilor, în aşa fel încât să se creeze o disponibilitate mai mare pentru a dărui, a oferi celorlalţi.

Voluntariatul

Ca formă de generozitate, voluntariatul presupune disponbilitatea de a dărui timp, competenţă, energie, fără a fi retribuit pentru asta. În principiu, oricine o are şi, cu cât ne îndepărtăm mai mult de persoanele de apartenenţă, rude, prieteni foarte apropiaţi, această disponibilitate se diminuează şi are nevoie de un adjuvant. Profesorul Zamfirescu spune că mulţi dintre studenţii săi de la Facultatea de Psihologie fac voluntariat în Spitalul Clinic de Psihiatrie Alexandru Obregia. Ei îmbină o disponibilitate naturală cu un interes profesional şi de cunoaştere. Se duc acolo, ajută şi învaţă ceva. Au o experienţă clinică mai amplă decât cea oferită de practica studenţească obişnuită. „Nevoia de a ajuta se poate sprijini pe nevoia de a cunoaşte. Societatea ar trebui să valorizeze mai puternic astfel de comportamente. Există din când în când pusee, în care media promovează acţiuni de voluntariat, dar rămân pusee, nu este o linie continuă.”

O altă faţetă a generozităţii poate fi mentoratul. Vasile Dem Zamfirescu a avut şansa să îl întâlnească pe Constantin Noica, pe care îl descrie ca pe un om generos. Noica voia să facă o şcoală informală la Păltiniş şi nu aştepta altceva decât performanţa studenţilor săi. Pentru a fi autentic, mentoratul are nevoie de plinătate interioară, nu numai sufletească, ci şi de competenţă. „Noica este un model de generozitate bazată pe un plin spiritual şi sufletesc. Chiar dacă în experienţa sa de viaţă a trecut prin momente dificile, şi-a păstrat calităţile şi competenţa şi a avut ce să transmită mai departe.” Un om competent nu se teme să dea din competenţa lui celorlalţi, în ideea că ceilalţi îl vor detrona. O altă arie în care se manifestă generozitatea este iubirea. Psihanalistul Vasile Dem Zamfirescu vede în cabinetul său, ca la o radiografie, profunzimile persoanei şi afirmă că iubirea este o formă de generozitate, atunci când persoanele aflate într-o relaţie de iubire îşi favorizează una alteia dezvoltarea. De multe ori, sub termenul generic de iubire se ascund forme de posesiune care împiedică evoluţia celuilalt, ba dimpotrivă îl ţin pe loc sau îl trag în jos. Dacă vă întrebaţi cum iubesc românii, s-ar putea să aflaţi lucruri nu tocmai plăcute, tocmai pentru că nu există un nivel de dezvoltare psihică la nivel colectiv suficient de înalt care să permită acest schimb generos, întru dezvoltarea partenerului. „Incapacitatea de a-ţi iubi aproapele este efectul unei stime de sine scăzute, care se reflectă în multe formule de tipul proverbului: „Ca la noi, la nimenea.” Ne apreciem ca fiind cei mai răi: „Asta-i România, n-ai ce să-i faci.” – altă formulă paradigmatică de autocaracterizare. La fel şi celebra şi neplăcuta zicală „Ce ţară frumoasă, păcat însă că-i locuită” – reflectă o negare de sine şi un spirit critic excesiv. Cioran credea că şansa românilor e că au luciditate şi spirit autocritic, care-i deosebeşte de vecini şi le dă o şansă în plus. „Dacă rămânem la asta, la autoironie, autodenigrare, din păcate n-o să ieşim de aici şi n-o să facem nimic niciodată. De aceea ne trebuie un «minister al stimei de sine». Până şi Cioran şi-a dat seama că, dacă rămâne aici nu se poate realiza. Faptul că la Paris a devenit o personalitate importantă în cultura franceză, ajungând un stilist al limbii, arată că a avut dreptate şi că opţiunea lui a fost corectă.” Cel care declarase: „Mi-e ruşine să fiu român” şi-a rezolvat problema ieşind din România şi integrându-se mai mult ca perfect într-o cultură mare, cum este cea franceză. Dar emigraţia e departe de a fi o soluţie.

Mila ca formă de generozitate

Mila, ca şi altruismul, e un sentiment natural, care se manifestă faţă de semenii aflaţi în dificultate. Pe trunchiul sentimentelor, motivaţiilor, comportamentelor naturale se grefează influenţe culturale, legate de context. Chiar şi cele mai altruiste sentimente pot ascunde conotaţii negative. O persoană complexată îşi poate rezolva o parte dintre complexe manifestând milă faţă de cei aflaţi într-o poziţie mai dificilă decât a sa. Într-un astfel de caz, sub sentimentul de milă se ascunde nevoia de a marca superioritatea ta în raport cu ceilalţi. Uneori, această nevoie se satisface mai vizibil şi mai lezant pentru persoana care face obiectul milei, alteori mai deghizat chiar şi pentru sine însuşi.

O hipergenerozitate poate ascunde o dependenţă a persoanei de a se face valoroasă prin ceea ce oferă, nu prin ceea ce este. Să luăm exemplul lui Gigi Becali. Ce se ascunde în spatele proverbialei sale generozităţi? „Becali manifestă generozitate prin iniţiativele sale de a construi biserici. Din punct de vedere social, poate fi un gest profitabil.” Dar, dacă oamenii se calcă în picioare pentru darurile pe care le face în curtea palatului său de Sărbători, cât de bine e că e generos? Foarte probabil, prin astfel de gesturi se pot satisface tendinţe narcisice. „Când apare exagerarea trebuie să întrebăm dacă nu mai e ceva dincolo de ea, străin generozităţii, contrar ei, un interes de control, de a ţine pe cineva dependent. Sunt multe lucruri ascunse sub gesturile excesive. Sub hiperprotectivitate se ascunde nevoia de a acapara o persoană care să îţi rămână fidelă pentru tot restul vieţii.” Hipergenerozitatea ascunde o nevoie de control şi un interes foarte personal care contrazic aparenţa şi realitatea generozităţii.

Pomenile electorale

Obişnuinţa de a oferi săracilor bani sau bunuri pentru a-i încuraja să se prezinte la vot e o altă mască falsă a generozităţii. „Asta e corupere, doar pentru naivi pomenile electorale reprezintă generozitate. Ascund interesul cel mai clar, abia deghizat, de a da ceva şi de a obţine mult mai mult în schimb, pentru că obiectele oferite sunt nesemnificative din punct de vedere material.” O pungă de mălai, o găleată oferită pentru vot reprezintă un act de corupere. În genere, oamenii politici îşi maschează interesul sub haina generozităţii şi prezintă în preajma alegerilor, indiferent de partidul politic, un act cât se poate de interesat, cum ar fi o mărire de pensii sau de salarii, de altfel, minimă, care este înghiţită în următoarele luni de inflaţie şi care trece drept un act de generozitate. Nu e doar vina celui care face acest lucru, ci şi a votanţilor care trebuie să descifreze şi să aleagă dacă acceptă sau nu acest târg.

Concluzii

Pentru ura de sine, invidia şi agresivitatea compensatorie, trăsături pe care profesorul Zamfirescu le-a identificat la români, există soluţii, dar necesită timp. Pentru o stimă de sine mai bună am avea nevoie de condiţii de viaţă mai bune. Sigur că aceste măsuri trebuie dublate în plan spiritual cu o altă atitudine faţă de valorile româneşti, nu în sensul protocronismului, care exagera. Era un fel de acţiune compensatorie a unui deficit narcisic. „Teoria protocronismului încerca să dea o compensare uriaşă: toate lucrurile importante se realizaseră pe teritoriul României. Exalta stima de sine într-un mod fals, care nu avea acoperire. A pune în valoare adevăratele merite şi calităţi ale românilor e important şi ar trebui să constituie o preocupare a factorilor de decizie.”

Generozitatea e o precondiţie pentru ca şi alţii să fie generoşi cu noi. Vasile Dem Zamfirescu nu crede că sunt oameni generoşi la infint, dacă nu li se răspunde în acelaşi mod. Generozitatea atrage generozitate. Neîncrederea şi suspiciunea atrag neîncredere şi suspiciune. Actul de dăruire autentic îţi creează un sentiment pozitiv, care face parte din ansamblul care se numeşte atât de vag fericire. Mulţumirea cu situaţia ta, a te simţi bine în propria piele, a fi pe drumul propriei realizări înseamnă mulţumire de sine, pe care o putem numi fericire. De aici derivă actul generos, disponibilitatea de a fi generos.

Generozitatea ţine de o stimă de sine crescută, care nu poate fi obţinută decât în condiţii de satisfacţie cu propria existenţă. Or, în condiţii de criză, e greu să te gândeşti la o generozitate generalizată care să caracterizeze întreaga populaţie. Deocamdată suntem într-un moment dificil, dar ar trebui să ne gândim şi la vremurile în care ne va fi bine, şi atunci ne-am putea preocupa mai mult de ceilalţi, iar generozitatea ar creşte coeziunea socială.

Articol preluat din Revista Cariere de decembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici