Katharine Hepburn: Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția
Katharine Hepburn a fost, și ea, unul dintre bătrânii pe care, dacă nu-i ai, e bine să ți-i cumperi. La fel ca regizorul Martin Scorsese. Jane Fonda povestește în repetate rânduri cât de atentă era Katharine cu cei tineri, cu câtă delicatețe îi observa și cât de subtil îi îndruma. Părea aspră și rece, dar era mereu prezentă și atentă, chiar dacă nu o vedeai. Știa ce se întâmplă, înțelegea, apoi se apropia de tine și te sfătuia. Te simțeai văzut, înțeles, nu mai erai singur cu ceea ce te frământa.
În filmul On Golden Pond / Pe lacul auriu – 1981, Jane Fonda i-a avut ca parteneri pe Katharine Hepburn și pe Henry Fonda, tatăl ei. Primele cuvinte ale lui Katharine către Jane Fonda au fost: „Nu-mi place de tine”. Dar în timpul filmărilor se ascundea în tufișuri și o urmărea pe Jane, pentru ca în timpul scenelor despre care știa că sunt grele pentru Jane să apară și s-o încurajeze – cu o privire vie, cu pumnul ridicat spre cer sau cu o mână pe umăr, cu o vorbă bună.
Michael Jackson a vizitat platoul de multe ori. Voia să asiste la filmări și să învețe despre arta interpretării. Jane Fonda povestește cum Katharine îl așeza mereu lângă ea pe tânărul Michael, ca să-i spună povești cu tâlc. Într-una dintre aceste povești i-a vorbit despre Laurette Taylor, o mare actriță. „Am văzut-o jucând când era tânără. Era o magie. Era crudă, proaspătă, cu poftă de viață. Avea un fel de foame de tot. Am văzut-o jucând și când mai târziu, mult mai târziu. Magia dispăruse. Foamea dispăruse.”, i-a povestit Katharine. Cât de minunat să i se spună un tânăr despre cât este de important să ai grijă să-ți fie mereu foame – de viață, de ce trăiești, de ce muncești, de ce înveți, de ce simți, de cum te dăruiești, de ce iubești.
Katharine Hepburn a scris Me: Stories of My Life, o carte plină de vervă, vitalitate, poftă de viață, înțelepciune, putere.
„Viața se trăiește. Dacă trebuie să te întreții, ai face bine să găsești ceva interesant de făcut. Și nu vei face asta dacă stai degeaba și aștepți.”
Tot ce este necesar vieții este interesant pentru cineva. Fiecare om are chemare pentru lucrul pe care s-a născut să-l facă, pentru contribuția pe care o are de adus pe lume, în viață. E important să găsești ce te interesează și e important să lucrezi cu interes. Găsește ce are sens în munca ta, ce are rost și însemnătate, și lucrează cu drag și convingere. Altfel vei lucra, altfel te vei simți, altfel îți va ieși.
„Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția.”
Regulile sunt foarte utile până când nu mai sunt valabile. Viața este un teritoriu mult mai bogat și mai complex decât reușește omul să cartografieze. Așa că este esențial să știm când se aplică regulile vechi, când funcționează cele noi, ce este în afara regulilor. E important să avem ochi pentru ce nu am văzut niciodată, pentru ce este încă nedescoperit, neînțeles, nedefinit. Cu atât mai mult cu cât astăzi, când viitorul este mereu prezent. E important să trăim conștient.
„Iubirea nu are nimic de-a face cu ce te aștepți să primești, numai cu ce te aștepți să oferi – adică totul. Ce vei primi înapoi variază. Dar nu are nicio legătură cu ce oferi.”
Cum te simți când ești iubit, dar nu iubești? Cum te simți când iubești, dar nu ești iubit?
„Nu poți schimba muzica sufletului tău.”
Și de ce am face-o? Numai când ești autentic ai acces la toată forța ta creatoare și la toate resursele tale – atât pentru a fi fericit, cât și pentru a fi rezilient. La baza funcționalității se află autenticitatea, pentru că funcționează bine numai ce este în acord cu sine. Și numai ce este în acord cu sine poate fi în acord și cu toate celelalte. Nu degeaba plopul nu face pere și nici răchita micșunele.
„N-ar fi grozav dacă oamenii s-ar trezi la viață pe neașteptate la fel de des cum mor pe neașteptate?”
Ar fi grozav și n-ar fi imposibil. Pentru a te trezi la viață nici măcar nu trebuie să fi adormit. E suficient să-ți păstrezi spiritul liber și proaspăt, să rămâi curios, să știi să te bucuri, să explorezi, să descoperi, să dăruiești, să fii prezent și conștient, să iubești. De altfel, dacă ești treaz la viață, dormi bine la noapte.
„Copiii au nevoie de limite, ca să știe cât de departe au de mers ca să le depășească.”
Pe terenul cunoscut se ajunge la cel necunoscut. „Singurele limite pe care le ai sunt limitele în care crezi”, după cum bine spune Wayne Dyer. De unde încolo începe ce ai tu de trăit și de descoperit? Te-ai gândit?
„Viața poate fi cumplit de tragică, uneori. Și eu am trecut prin multe. Dar, indiferent de ce se întâmplă, trebuie să ai simțul umorului. Când tragi linie și aduni, neapărat să nu uiți să râzi.”
Și Martin Scorsese ne îndeamnă să tratăm haosul cu o porție bună de râs. Trăiește-ți viața constructiv și ai grijă ce poveste îți spui despre tine. Povestea ta este aceea care te construiește, care te inspiră, care te afirmă, care te susține, care te încurajează. Care îți arată câte ai simțit, câte ai înțeles, cum te-ai transformat. Povestea ta este cea care îți deschide inima și îți dă încredere în tine. Care te face să te simți în largul tău. Care te lasă să iubești.
Acum, gândește-te: este adevărată povestea pe care ți-o spui despre tine? Pot fi adevărate numai poveștile iubitoare, pentru că iubirea nu e oarbă, ci clarificatoare. Privește-te cu inima deschisă și vei vedea poate aceleași lucruri, dar le vei înțelege altfel. Îți va fi clar că fiecare treaptă de pe scara vieții tale te-a ridicat, te-a susținut, te-a echipat. Totul e bine așa cum devine, pentru că tot ce trăiești te conduce către tine. Privește-te cu suflet bun. Rescrie-ți povestea.
„S-ar putea spune că am avut destui bani ca să mă descurc. Am avut. Dar banii nu le rezolvă pe toate. N-aveam să mor de foame, dar aș fi putut fi înfrântă. Important este să înțelegi unde ai greșit și să corectezi. De exemplu, piesa The Lake/Lacul. L-am lăsat pe Jed Harris, producătorul, să-mi dea ordine. Mi-am dat seama că eram manevrată, dar nu i-am ținut piept. Nu i-am spus: „Uite care-i treaba, eu sunt cea care trebuie să vândă asta, iar dacă mă tratezi ca pe o marionetă nu vei avea mai mult decât o marionetă.” Și marionetă am fost. Povestea Lacului și a supraviețuirii mele a fost extrem de importantă pentru mine. Am învățat responsabilitatea, am învățat să-mi asum eu răspunderea pentru ceea ce fac. Cu toții trebuie să învățăm responsabilitatea. Ești aici, ești în viață. Așa că îndeplinește-ți potențialul.”
„Nu renunța. Luptă pentru viitorul tău. Independența este singura soluție. Femeile sunt la fel de bune ca bărbații. Mergi mai departe. Nu ai prea mulți bani, dar ai spiritul liber. Învață, studiază. Nu renunța! Deschide-ți propriul drum. Nu te smiorcăi. Nu te plânge. Gândește pozitiv.”
Vină și rușine – nu. Cauză, asumare și răspundere – da. Dacă corpul e îngrijit, dar spiritul e înfrânt, atunci mai avem de trăit și de iubit, de explorat și de învățat.
„Nu de neadecvare ne temem cel mai tare. Cel mai tare ne temem de cât suntem de puternici. Cel mai tare ne temem de lumina, nu de întunericul din noi. Cine sunt eu, ca să mă consider genial, excepțional, talentat, fabulos? În realitate, cine ești tu ca să crezi că nu ești așa?”, scrie Marianne Williamson în cartea sa, A Return To Love: Reflections on the Principles of A Course in Miracles. Nu stinge lumina ta pentru că bate în ochii altuia. Lumina din tine de la Dumnezeu vine. Așa că aprinde lumina din tine, ca să luminezi și calea ta, și calea altuia.
Despre Spencer Tracy Katharine scrie:
„A fost un mare actor. Simplu. Pur și simplu știa să facă asta. Nimic exagerat. Perfect. Fără complicații. Interpretarea sa era autentică, deschisă. Putea să te facă să râzi. Putea să te facă să plângi. Asculta. Cineva m-a întrebat de ce am spus despre Spencer Tracy că era ca un cartof copt. Pentru că jocul lui actoricesc era redus la esență, la fundamental. Era cu totul acolo, cu coajă cu tot, ca un cartof. Copt și numai bun de mâncat. Nu poate fi comparat decât cu Laurette Taylor. Dar comparația cu cartoful copt se potrivește numai cu perfecțiunea interpretărilor sale. În viața de zi cu zi, Spencer n-ar fi putut să fie mai dfierit de un cartof copt. Era pe cât de complex pe cât poate fi de complexă o ființă umană.”
Viața e prea complexă pentru a fi perfectă. Nu e vorba că perfecțiunea nu ar exista. Dimpotrivă, perfecțiunea este peste tot și în fiecare moment – numai că înseamnă altceva și arată cu totul altfel decât ne imaginăm noi. În viață, sensul și scopurile sunt mult mai bogate, mai complexe, mai înalte și mai diverse decât ne putem noi imagina. Astfel, imperfecțiunile sunt minunate și necesare, pentru că devin cale de creștere și dezvoltare.
George Enescu spune: „Perfecțiunea, ce pasionează pe atâția oameni, pe mine nu mă interesează. Ceea ce importă (…) este să vibrezi tu însuți și să faci și pe alții să vibreze”. Iar când e vorba de oameni, Jane Fonda spune: „Nu trebuie să fii perfect, trebuie să fii întreg”. A fi integru înseamnă a fi întreg – numai fiind tu însuți ai acces la toate resursele tale, îți poți valorifica toate abilitățile, poți deveni mai bun, îi găsești pe cei asemeni ție, poți face echipă cu cei complementari cu tine, poți avea sentimentul de apartenență. Așa vei crește, așa vei deveni, așa te ve împlini.
Perfecționismul nu înseamnă a căuta imperfecțiuni, ci a căuta frumusețea, iubirea, bucuria, întregirea, unitatea, umanitatea. Perfecționismul înseamnă a accepta imperfecțiunile și rolul lor. Privește în jur. Câte lucruri perfecte vezi și câte lucruri sunt suficient de bine făcute și terminate? Care crezi că sunt mai utile pentru oameni și pentru umanitate?
Este mai important să fii interesat decât interesant. Și este mai important să fii întreg, decât perfect – după cum bine spune Jane Fonda.
„Nu numai că ne admiram părinții, dar ne-am dat seama repede că ne născuserăm din niște părinți remarcabili. Erau cu adevărat uluitori, amândoi. Ușa casei noastre era mereu deschisă. „Intrați. Spune-ți-ne tot ce aveți pe suflet. Veniți la noi, rămâneți peste noapte, rămâneți la prânz. Nu nu, nu vă faceți griji, este loc, întotdeauna este loc”. Și aș vrea să vă spun: „Doamne, ce dor îmi e de voi. Eram așa de obișnuită să vă cer ajutorul, să vă cer sfatul. Era ca în rai. Să vă am mereu – la bine, la greu, la disperare, la bucurie. Erați mereu acolo: puternici, veseli. Doi stâlpi. Ce ați făcut pentru mine – Uau! Ce mare noroc să te naști din iubire și să trăiești într-o atmosferă de căldură și interes. (…) Au devorat tot ce avea viața de oferit. Ce start ne-au dat în viață! Cu valori adevărate și cu simțul bucuriei!”
Cuvintele cheie: iubire, interes, valori, bucurie. Iubirea și valorile – sunt știute, sunt de așteptat. Dar interesul și bucuria – la acestea nu m-am așteptat. Că e vorba despre interes pentru copil și/sau de interes pentru oameni și viață – interesul, ca formă de deschidere, explorare și dăruire, ca formă de conectare la toate – este un foarte util exemplu de dat și de urmat. Cât despre bucurie – ce să-ți înveți copilul dacă nu-l înveți bucuria? Ce altceva să înveți, dacă nu știi să te bucuri?
Constantin Noica îi scria fiului său, părintele Rafail:
„Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria și a văzut că era bună. Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, (…), dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, (…) dacă nu știi tot și nu iubești tot. Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii (ordine a bucuriei, n.red.). Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei!”.
Extras din “Scrisoare către Rafail” (revista “Prodromos”, nr. 8-9, 1968).
La puțină vreme după ce s-a născut Katharine, familia și-a schimbat locuința. S-au mutat pe Str. Hawthorne 133. Deasupra șemineului scria: „Ascultă cântecul vieții”. Katharine Hepburn l-a ascultat. Și l-a cântat.
Foto: Wikipedia Commons
Traducerea și adaptarea: Felicia Luca