Leadership prin artă. Tiberiu Soare: În absența muzicii n-aș exista
Activitatea unui dirijor nu se rezumă la latura de «management al orchestrei», pentru că implică şi alte dimensiuni. Cum reuşeşte Tiberiu Soare să îşi impună viziunea diferitelor individualități care alcătuiesc ansamblul orchestral?
Arta compromisului inteligent
Nu despre impunere e vorba aici, ci despre folosirea unor tehnici de persuasiune. Odată aflat în faţa unei astfel de orchestre de elită, dirijorul principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio e conștient că are de-a face cu personalităţi muzicale, fiecare cu propria istorie formativă în arta interpretativă. Dirijorul este cel care, dacă vreţi, „mediază viziunile asupra unei lucrări şi face în aşa fel ca ele să rezoneze, să îşi găsească armonia şi să meargă către un țel.”
Orchestra e un organism colectiv bine ierarhizat, în care disciplina are un loc important. Tiberiu Soare alege să impună acea disciplină cu detaşare şi cu un anumit simț al umorului. Lucrul cu artiştii e dificil, pentru că nu te afli în faţa unor executanţi cărora tu să le spui „taie materialul la atâţia milimetri grosime". „Te afli în faţa unor personalităţi muzicale gata formate, iar atunci ești obligat la arta compromisului inteligent, între propria viziune şi rezultanta sonoră a orchestrei.”
Lecţiile de leadership pe care le primeşte la rândul său de la orchestră îl ajută să devină un dirijor mai bun, mai format.
Pierdem tot când ne privăm de artă
Tiberiu Soare ar înceta să existe dacă i s-ar lua muzica, de aceea e surprins când îl întreb: Ce aduce muzica în vieţile noastre? Alături de toate celelalte arte, inclusiv cinematograful, muzicile (referindu-ne la toate genurile şi formele existente) nu reprezintă un simplu ornament. „Pierdem tot când ne privăm de artele plastice, de teatru, de poezie (muzica e o exprimare poetică, se foloseşte de sunet fără a-i da un înţeles lexical)."
Faptul că ne aflăm în clădirea istorică a Teatrului Odeon, îl face să reflecteze la arta arhitecturii şi să declare: „Imaginaţi-vă ce ar însemna să ne privăm de arhitectură, ca formă de manifestare artistică. Am ajunge la utilitarismul lui Le Corbusier. Dacă am reduce totul la pura funcţionalitate, de ce am mai avea nevoie de arhitectură? Patru pereţi, ferestrele care lasă să pătrundă lumina şi să oprească frigul, acoperişul care să ne ferească de intemperii şi cam atât. Cum ar arăta? Cum ar arăta un oraş construit pe principiile asta? Cam aşa ar arăta şi vieţile noastre fără muzică. Orice element care aduce frumos în arhitectură ar dispărea.”
Trecuturi paralele adunate într-un punct unic: eu
Dacă am ascultat cu mare atenţie, să spunem, un concert de pian de Mozart sau o simfonie de Beethoven sau de Mahler sau dacă am empatizat cu personajele aflate pe scena unei opere, dacă „am fost Violeta“, să zicem, când ieșim din sală, suntem îmbogăţiţi cu încă o existenţă.
„Avem deja un trecut, o istorie alternativă, care ni s-a întâmplat nouă, pentru că am empatizat cu ce am văzut, am trăit acolo, şi cu ce am înţeles. Practic, ne îmbogăţeşte bagajul personal. Muzicile şi artele ne dau posibilitatea de a avea o existenţă bogată, ca şi cum am fi avut aceste trecuturi paralele care se adună în acest punct unic care înseamnă eu, persoana de acum, prezentă.”
Pentru că a vrut să împărtăşească înţelegerea sa asupra muzicii cu ceilalţi, dirijorul a susţinut o serie de conferinţe găzduite de Fundaţia Calea Victoriei sau organizate în parteneriat cu Opera Naţională Bucureşti. Colaborarea sa cu fundația durează din 2008 şi a fost posibilă graţie unei conjuncturi fericite. La vremea respectivă, preşedinta acesteia, Sandra Ecobescu, căuta pe cineva care să aducă frumuseţea muzicii mai aproape de cei care frecventau prelegerile de la Fundaţia Calea Victoriei, iar o prietenă comună l-a recomandat pe el. La scurt timp de la prima întâlnire, s-au hotărât să demareze un proiect care propunea un parcurs prin istoria muzicii occidentale. Așa se face că dirijorul a susținut între 2008 și 2009 cursul în zece ședințe: „Cum să ascultăm muzica”, care s-a bucurat de mare succes la public, făcând spațiul de clasă neîncăpător. Au propus proiectul lui Cătălin Ionescu Arbore, directorul de atunci al Operei din Bucureşti.
În 2012 prelegerile sale aveau să se axeze pe repertoriul operelor şi baletelor care se jucau pe scena ONB în acea perioadă. „Veneam în faţa publicului din foaierul galben, într-o anumită seară din săptămână, şi le spuneam o poveste: Carmen, să spunem, de Georges Bizet. Exact cum le-ai povesti unor prieteni filmul pe care l-ai văzut aseară. Aveam grijă să introduc mici detalii pentru cei care voiau să ştie mai mult. Iar un lucru la care am ţinut întotdeauna a fost ca aceste conferințe să fie interactive.” Practic, oricine din public putea ridica mâna să întrebe ceva ca să-şi lămurească o curiozitate. S-a creat o anumită complicitate între cel care încerca să expună subiectul unei opere şi cei care îl ascultau, specifică actului artistic. „Întotdeauna, când o persoană iese pe scenă în faţa altora pentru a expune nişte idei, se naşte acea complicitate. Din jocul acesta de idei ia naştere actul artistic sau, de ce nu, frumosul.”
Poveştile lui Tiberiu Soare s-au reunit în paginile unei cărţi. Intitulat Pentru ce mergem la Operă?, volumul reproduce cele treisprezece conferinţe susţinute de dirijor între anii 2012 şi 2013, inițiativă distinsă cu premiul Galei Societăţii Civile, la secţiunea Artă şi Cultură în 2013. Tiberiu Soare pregăteşte o nouă serie de conferinţe interactive la Teatrul Odeon despre personalităţi şi stiluri muzicale.
„Caut în mine. Totul se întâmplă în interior, nu caut o sursă de sprijin sau de energie exterioară, trebuie să o găsesc în mine întotdeauna. Ceea ce fac înainte de fiecare apariție pe scenă este să plonjez în interiorul meu și acolo să caut tot ce am putea numi în limbajul de astăzi motivație, acele motoare care să mă împingă să dau maximum.”
Celor nefamiliarizaţi cu muzica clasică Tiberiu Soare le spune să încerce, să guste din ea. Să nu confunde ceea ce pot asculta pe un disc sau pot vedea pe Mezzo sau pe You Tube cu ceea ce se întâmplă în sala de concert. Diferenţa este extraordinară, aceeaşi cu a citi o piesă de Shakespeare la tine acasă, în fotoliu, şi a merge la teatru să o vezi. În al doilea caz, vorbim despre ambianţă, despre receptarea directă sunetului, fără intermediar tehnic sau material, fără boxe, staţii de amplificare şi căşti.
„Asculţi sunetele produse de orchestră direct în faţa ta. Experienţa este incomparabilă. Nu confundaţi experienţa de informare (ascultatul la aparat) cu cea de formare (cea din sală). Cei care vor să înţeleagă muzica trebuie să aibă un contact nemijlocit cu ea. În momentul în care te aşezi în fotoliul din sala de concert, în momentul acela de linişte, după ce orchestra s-a oprit din acordaj şi a intrat dirijorul, şi se stinge lumina, ai intrat într-un alt spaţiu. E ca în copilărie când aştepţi să se întâmple ceva magic: Copilul din noi este în acel fotoliu. Eu o simt de fiecare dată când mă duc în sală.”